În „Doctrina economică a lui Karl Marx”, Karl Kautsky făcea, la 1886, o „expunere populară” a „Capitalului”, „ținându-se aproape de original” (K.K., p. 4). Prin ea, cititorul putea „să studieze mai ușor Capitalul” (K.K., p. 6); operă care cere un anumit profesio­nalism și un anumit nivel de pregătire, trebuind simplificată printr-o operă de popu­larizare pentru adepții marxismului, în marea lor majoritate muncitori.
Kautsky considera legea valorii ca „noțiunea cea mai importantă, fundamentală, a economiei politice… noțiunea fără de care nu poate fi înțeles în mod exact întregul mecanism al modului de producție dominant” (K.K., p. 22) (burghez, n.n.).
Ca și alte noțiuni și legi economice, legea valorii nu a fost o contribuție exclusivă a lui Marx, a avut precursori și a fost enunțată într-o formă incipientă de William Petty la 1667 și dezvoltată de un anonim englez pe la 1739-1740 (Karl Marx, „Capitalul”, vol. I, p. 73, nota 9 din subsolul paginii).
Precursorii lui Marx au intuit adevărul că valoarea mărfii este dată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea ei, având ca etalon ziua sau ora de muncă.
O critică spontană, bazată și ea pe intuiție, respinge acest criteriu ca suficient, știut fiind că producătorii lucrează cu diferite ritmuri și manifestă îndemânări și calificări diferite. Autorul „Capitalului” a avut meritul de a formula noțiunea de timp de muncă socialmente necesar, inexistentă la înaintașii săi, care precizează că nu orice cantitate de muncă dă măsura valorii, ci numai cea desfășurată „în condițiile de producție, de îndemânare și intensitate a muncii” (Karl Marx, Capitalul, p. 72).
O altă formulare a legii valorii reduce valoarea „numai (la) cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuințare”, acesta fiind „acela care determină măsura valorii sale” (idem., p. 73).
În definiția legii valorii apar, deci, ca indicatori, „media socială de îndemânare și inten­sitate a muncii” și „condițiile de producție existente normale din punct de vedere social”. Primul privește cantitatea și calitatea muncii, cel de-al doilea dotarea tehno­logică a unităților de producție.
Primul poate fi măsurat în unități de produs pe unitatea de timp și permite cuan­tificarea valorii în funcție de timpii de producție pe produs, considerați „normali” (medii). Se exclud timpii de producție peste medie, rezultat al unei îndemânări și calificări scă­zute, ca și timpii de producție sub medie, proprii muncitorilor cu o calificare mai înaltă.
Dotarea tehnică ca factor de producție este expediată printr-o formulare ambiguă și improprie „condițiile de producție existente normale din punct de vedere social”.
Întreprinderile cu o dotare tehnologică peste medie erau considerate atipice și, ca atare, excluse de la cuantificarea valorilor produse, în termeni de productivitate și preț de cost.
Încă de pe vremea „preparării” „Capitalului”, în „Salariu, preț, profit” a lui Marx au apărut întreprinderi „purtătoare” ale progresului tehnic, ale modernizării spectaculoase a tehnologiei și creșterii rapide a productivității muncii, datorate științei și tehnologiei și exponenților ei: oameni de știință, inventatori, inovatori, tehnologi.
Marx nu i-a luat în considerare din miopie sau voit, din motive la care vom reveni ulterior. El nu a citit cu atenție un text esențial pentru teoria valorii din „Metafizica” lui Aristotel. Acesta a constatat, încă acum peste două milenii, diferența dintre concepție și execuție în procesul muncii. După el, erau mai învățați „oamenii de știință decât… oa­menii cu practică”, deoarece „cei dintâi cunosc cauza și rostul” tehnologiei, în vreme ce „oamenii cu practică constată lucrurile, dar nu-și dau seama de pricina lor”. Între cei dintâi îi includea pe conducătorii de întreprinderi „pentru că stăpânesc teoria și cunosc cauzele”, în vreme ce „muncitorii … execută, dar nu știu ce fac” (Aristotel, Metafizica, p. 14-15).
Dacă vom înlocui pe „conducătorii de întreprinderi” cu tehnicienii și inginerii, dar mai ales cu proiectanții și inventatorii, vom face translația direct din antichitate în epoca mo­dernă. În lumea modernă, inovațiile tehnologice și, cu atât mai mult, invențiile tehno­logice, provin din afara muncitorilor manuali și anume constituie rezultate ale muncii in­ventatorilor și proiectanților. Adesea ei valorifică descoperirea unor noi legi în fizică, chi­mie ori biologie de către savanții teoreticieni, ori găsesc noi aplicabilități, pornind de la legi naturale cunoscute de multă vreme.
Pentru a valorifica potențialul aplicativ al legilor naturale descoperite acum sau recent, inventatori și proiectanții trebuie să se ridice la nivelul cognitiv al oamenilor de știință, minus nivelul lor de creativitate teoretică. Ei văd practicul acolo unde savanții văd numai teoreticul, fiind mai pragmatici decât aceștia.
A avut și are loc deplasarea centrului de greutate al implementării valorii produselor din hala industrială în laboratoarele de cercetare și stația pilot de realizare a prototipului, cu contribuția tot mai mare a calculatorului. Investiția de inteligență în aceste sectoare „preparative” schimbă radical proporția dintre valoarea producției dato­rată concepției noi și cea datorată muncitorilor operatori, îndrituind termenul de „indus­trie informatizată”.
Partea din valoare a unui mijloc productiv ori produs de consum datorată cerce­tării - proiectării o vom numi valoare de concepție și o vom nota în continuare cu V.C.
Economistul american Peter Drucker făcea următoarele considerații cu privire la rolul cunoașterii și concepției în crearea de valori în societatea numită de el „post-indus­trială”. „Productivitatea cunoașterii a devenit deja cheia productivității, a forței compe­titive și a izbânzii economice. Cunoașterea a devenit deja industria primară, industria care asigură resursele centrale și esențiale ale producției” (cf. John Naisbit, p. 46), prin aceasta desemnând laboratorul de cercetare și stația pilot de realizare a prototipului.
Atelierele de prototipuri ale laboratoarelor și institutelor de cercetări întocmesc căr­țile tehnice ale acestora, după ce probează calitățile funcționale și elaborează ins­truc­țiunile lor de utilizare. Următorul palier îl constituie întreprinderile, ce realizează im­ple­mentare prototipului în producția de serie, cu un corp tehnic ce este recalificat pentru a ști să opereze cu noile mijloace. Dacă acestea sunt întreprinderi de mijloace produc­tive, ele diseminează progresul tehnic în întreaga industrie.
Recalificarea constituie adesea doar un spor de calificare, constând din însușirea unor noi cunoștințe teoretice și, mai ales, de noi deprinderi de muncă. Gradul de însu­șire al acestora are un rol hotărâtor în punerea în valoare a calităților „revoluționare” ale noului produs.
De câtă vreme progresul tehnologic a ieșit din sfera empiricului și a devenit obiec­tul unor preocupări distincte, decalajul dintre nivelul de cunoștințe al muncitorilor operatori și cel al tehnologiei cu care lucrează s-a adâncit continuu, cu deosebire în ceea ce privește premisele sale științifice.
Aducerea lor la egalitate nici nu s-a impus vreodată, din cauza prețului prea ridi­cat al unei asemenea manopere intelectuale și a inutilității sale, existând o compa­tibilitate între un anumit nivel de empirism al muncitorilor operatori și tehnicitatea con­cep­tivă a mijloacelor de muncă, ce fac acest efort de prisos. Diferitele manuale profe­sio­nale cuprind capitole de tehnologie de nivel mediu, în care rațiunile științifice ale proceselor tehnologice sunt expuse sumar și la un nivel accesibil, predominând infor­mațiile cu privire la schema constructivă și funcționalitatea concretă. Sunt eliminate toate premisele științifice de nivel ridicat sau considerate de prisos.
Pregătirea practică, urmărind formarea și consolidarea unor deprinderi de muncă noi ori modificate, se reduc în zilele noastre la acționarea mecanismelor de pornire, oprire, turare și reglare, pornind de la indicațiile aparaturii de măsură și control. Acestea „monitorizează” funcționarea mijlocului de muncă și alertează în cazul atingerii pragului de periclitate. În mod normal, nimic nu poate apare neprevăzut, muncitorul cunoscând prin însuși procesul de calificare (de însușire a deprinderilor de muncă) măsurile ce se im­pun, întrucât în perioada de încercare a prototipului au fost „înscenate” toate va­riantele de funcționare normală și anormală.
V.C. se poate materializa print-o gamă a acționării ce nu sunt înțelese pe deplin de muncitorii operatori. V.C. acționează la parametri proiectați datorită unui factor exte­rior mijlocului de muncă - muncitorul operator - care, vorba lui Aristotel, „execută, dar nu ști(e) ce fac(e)”, acționând empiric și intuitiv.
El realizează o valoare mai mare decât contribuția sa fizică și intelectuală, deoarece forța sa de muncă produce la nivelul tehnologiei cu care operează, adică a inteligenței cu care este dotat utilajul prin activitatea de cercetare - proiectare.
Mijlocul de muncă produce la propriul său nivel și nu la cel al lucrătorului, ca și cum acesta ar fi propriu muncitorului. În realitate, mijlocul de muncă este mai „inteligent” decât utilizatorul său, motiv pentru care a fost numit în mod malițios de către germani „idiotenspiele” (sculă pentru idioți).
Diferența dintre valoarea efectiv realizată și cea datorată eforturilor muncitorului operator – la capitolul muncă vie actualizată și cea depusă de acest muncitor – se datorează, în cea mai mare parte, V.C. induse în utilaj în amintitele etape „prepa­ra­toare”. Valoarea îi este atribuită numai deoarece mijlocul de muncă nu poate funcționa fără o oarecare supraveghere din partea muncitorului operator. Producția datorată „inteligenței” mijlocului de muncă îi este plătită acestuia prin salariu, cu toate că nu i se datorează. Se creează iluzia că el este creatorul acestei valori, deoarece ea se reali­zează simulan cu timpul său de lucru.
Marx recunoștea acest paradox atunci când condamna „maistrul vândut” patro­nului, care argumenta că munca la mașină este plătită mai bine decât oricare alta, având în vedere „calitate(a) ei foarte redusă” și că, deci, pretențiile salariale prea mari sunt nejustificate. Acest „maistru” știe că „mașinile patronului joacă un rol cu mult mai important în domeniul producției decât munca și iscusința muncitorului”.
De altfel, Marx însuși recunoaște că muncitorul nu are nevoie „de nici un fel de pregătire intelectuală”, deoarece „ei au puține prilejuri pentru a manifesta dexteritate și încă mai puține pentru a raționa” (Karl Marx, Capitalul, I, 389-390).
Prin această recunoaștere, el confirmă de fapt raționamentul „maistrului vândut”, întrucât dacă munca la mașină nu necesită nici multă dexteritate și nici inteligență, iar dacă aceasta produce și repede și de calitate, rezultă că ea are încorporate calitățile ce nu se cer decât în mică măsură lucrătorului manual. De aici nu era decât un pas până la descoperirea și enunțarea V.C., pe care o intuise încă Aristotel.
Marx nu îl face, fie din lipsă de perspicacitate, fie, mai plauzibil, pentru a face proletariatul industrial clasa socială cu o contribuție exclusivă la „întreținerea” societății.
Marx nu amintește nicăieri în „Capitalul” de vreo altă sursă a valorii decât mano­pera muncitorilor industriali și a salariaților din comerț și transporturi. Din omisiunea per­ma­nentă a unei V.C., cumulate cu valoarea manoperei fizice a mun­citorilor, nu putem să tragem decât concluzia că fie că nu a sesizat-o, fie că a omis-o intenționat.
După el, „valoarea mijloacelor de producție este conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere are loc în timpul transformării mijloacelor de producție în produs, în procesul de muncă”. Este adevărat că, vorbind despre utilizarea mijloacelor de muncă el constată că „timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuințare consumate formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuințare noi, că este, deci, un timp de muncă ce se transmite de la mijlocul de producție consumat asupra produsului nou” (K. Marx, Capitalul, I, 203, 204).
Nu sesizează, însă, nicăieri că timpul de muncă conservat în utilaj este format și din timpul de muncă din domeniul cercetării – proiectării, precum și cel din sectorul de producere a utilajului nou proiectat. Despre cercetare – proiectare Marx nu vorbește niciodată ca despre un sector preparativ al producției, și nici despre „supramunca” majoră încorporată aici în valoarea de întrebuințare a utilajului. Or, aceasta permite atât sporirea profitului, cât și a salariilor, amândouă legate de creșterea productivității muncii permise de V.C. încorporate în noile mijloace de muncă.
Sporul masei valorilor de întrebuințare obținute cu același efort - sau ceea ce se numește creșterea productivității muncii sociale – este explicat prin „schimbare(a) forței productive care mărește fecunditatea muncii și, deci, masa valorilor de întrebuințare produse de ea…”, fără a preciza natura… fecundatorului și nici contribuția acestuia.
Vom urmări acum traseul V.C. de la o „generație” de mijloace productive ori de bu­nuri de consum de înaltă tehnicitate la alta și cu deosebire politica de prețuri prac­ticată de firmele care dețin o perioadă de timp un monopol al unei V.C. sau al mai multora. Masa supraprofitului permis de V.C. cu caracter de monopol depinde de:
a) mărimea producției realizate până la dispariția lui, adică până la extinderea și generalizarea V.C., ori a alteia cu același efect tehnologic și economic și
b) diferența dintre prețurile de cost la același produs, obținut în întreprinderile obișnuite și cele beneficiind de una sau mai multe V.C. cu caracter de monopol.
Încă în perioada monopolului, firma care îl deține va manifesta o oarecare „gene­rozitate” în politica de prețuri, încercând de a desface o masă cât mai mare de produse prin practicarea unor prețuri mai reduse decât firmele concurente.
Concurența cu partenerii obligă la reducerea treptată a prețului de vânzare a mijlocului de muncă sau a bunurilor de consum cu tehnicitate ridicată, pe măsură ce aceștia devin și ei posesori ai unor V.C. noi. La un moment dat, supraprofitul adus de V.C. se stinge, întrucât aceasta se generalizează. O nouă V.C. trebuie să compenseze aplatizarea supraprofitului, aceasta generând un altul pe o anumită perioadă. Un mar­ke­ting inteligent exploatează la maximum calitățile produselor având încorporată V.C. respectivă.
 
B. Dacă surplusul valoric dat de diferenţa dintre tehnicitatea utilajului şi empi­rismul ce este propriu manoperei lucrătorului se datorează V.C., un alt surplus valoric este generat de însăşi natura psihomotorie a forţei de muncă.
Lucrătorul realizează o economie de efort prin felul tipic uman de însuşire şi exersare a deprinderilor de muncă. Marx constata, fără să explice, proprietatea forţei de muncă de a fi o sursă de valoare mai mare decât are ea însăşi: „Ceea ce este hotărâtor este valoarea de întrebuinţare specifică a acestei mărfi de a fi o sursă de valoare, şi anume de mai multă valoare decât posedă ea însăşi” (Capitalul, I, p. 198-199).
Psihofiziologia formării deprinderilor de muncă a explicat ulterior geneza acestui „miracol”, André Leroi – Gourhan numeşte deprinderea de muncă prin sintagmele „secvenţă operaţională” ori „secvenţă operaţională învăţată”. Practicarea unei ocupaţii (meserii, profesii) presupune un set specific de deprinderi de muncă în fiecare caz în parte. Învăţarea lor este asistată şi monitorizată de un profesionist al acestor deprinderi, care le explică raţiunile şi le exersează demonstrativ în faţa „ucenicului”.
Imitaţia are un rol important în însuşirea deprinderilor de muncă, impunând mult spirit de atenţie şi observaţie, urmate de exerciţii repetate şi perseverente.
Agilitatea şi îndemânarea, ca factori înnăscuţi, uşurează însuşirea deprinderilor de muncă şi scurtează durata calificării. Deprinderile de muncă constituie, în fapt, stereotipuri dinamice ce se fixează şi devin automatisme. În perioada formării, ele presupun un mare efort psihic şi fizic, nepriceperea şi neîndemânarea neputând fi depăşite decât prin încercări repetate, reveniri şi reluări. Pe măsura formării stereo­tipurilor dinamice, efortul psihic şi cel fizic scad treptat, iar cantitatea de muncă pentru realizarea unei operaţiuni sau a unui produs se apropie de cea a mentorului.
„Subiectul în acţiune îşi orientează ce mai mare parte a activităţii cu ajutorul unor serii de programe… pe care educaţia le înscrie în memoria sa motorie. El derulează aceste secvenţe într-o stare în care conştiinţa lucidă intervine la ordonarea verigilor componente. Mai exact spus, luciditatea urmează o curbă sinusoidală ale cărei părţi concave corespund secvenţelor maşinale, în vreme ce vârfurile marchează adaptările secvenţelor la circumstanţele acţiunii”, acestea din urmă constituind „reacţia la situaţii accidentale, adică redresarea procesului operaţional prin ajustarea secvenţelor adecvate” (André Leroi-Gourhan, p. 26).
Relativa decuplare a factorului psihic şi reducerea acuităţii lucidităţii permise de automatismele lucrative duc la o însemnată economie de efort psihic şi intelectual.
Ar fi „de neimaginat un comportament operaţional ce ar necesita o luciditate constantă”, deoarece „s-ar ajunge la reinventarea gestului cel mai mărunt”. În realitate, „aşa cum este alcătuit, creierul omenesc îşi alienează o parte din disponibilitate prin elaborarea programelor elementare care îi asigură libertatea comportamentului” (Gourhan, p. 25).
Gourhan se referă la „gradul de eliberare al creierului omenesc” în procesul muncii şi constată că „în practicile operaţionale cele mai curente, …, numeroase acţiuni sunt întreprinse într-o stare de conştiinţă crepusculară” (Gourhan, p. 16), dar nu acceptă ideea unui automatism complet al unor manopere lucrative ori motrice pur şi simplu.
Ce urmări economice rezultă din această stare de fapt psihofiziologică? Pe plan psihologic, organismul se apără de un efort excesiv printr-o inhibiţie de protecţie, prin decuplări temporare a factorului raţional şi din reducerea acuităţii atenţiei (lucidităţii), ce îi asigură economii însemnate de energie nervoasă. Sunt cedări în faţa oboselii, ori char a lehamitei şi plictisului, ce nu sunt periculoase dacă deprinderile de muncă au fost însuşite perfect, putând deveni fatale în caz contrar. În primul caz, revenirea din letargie este instantanee în caz de nevoie, iar reacţiile de corectare a greşelii nu suferă de panică.
Un lucrător bine calificat produce constant, atât în momentele de încordare voluntară impusă de o situaţie, cât şi în cele de decuplare relativă, în care trece… pe automatisme!
Cantitatea de produse realizată prin automatisme conţine aceeaşi valoare de întrebuinţare ca cea provenită din munca vie şi, deci, aceeaşi valoare ca cea produsă în timpii de conectare voluntară. Mâinile lucrează cu aceeaşi eficienţă în ambele cazuri, ceea ce explică ceea ce Marx doar a constatat, şi anume că forţa de muncă este o sursă de valoare mai mare „decât posedă ea însăşi”. Dacă în momentele de „deconectare” nu ar surveni o economie de efort, forţa de muncă nu ar putea produce valori mai mari decât propria sa valoare, realizând mai puţine bunuri, având o valoare ce ar acoperi, prin retribuţie, doar propria refacere („reproducere”). Societatea şi pro­prie­tarul mijlocului de muncă validează şi efortul neefectuat, întrucât datorită automatis­melor numite stereotipuri dinamice, acestea s-au materializat în valori de întrebuinţare, adică în produse efective.
 
C. Un al treilea amendament la legea valorii a lui Marx îl vedem în identificarea greşită pe care acesta o face în originea valorii exclusiv în munca omenească.
Valorile de întrebuinţare naturale fiind lipsite de aportul muncii omeneşti sunt considerate ca lipsite de valoare (teoretică?, abstractă?). În fapt, achizitorul plăteşte conţinutul unor produse – adică valoarea de întrebuinţare a acestora – şi nu manopera necesară extragerii ori producerii lor (al doilea caz, în agricultură). Această realitate anulează legea valorii în industria extractivă şi agricultură, dar asupra lor vom mai reveni. Dăm doar exemplul unui achizitor de minereu de fier. Acesta nu este indiferent dacă minereul conţine 30% sau 60% fier, chiar dacă în cele două variante minereul se datorează unor cantităţi egale de muncă.
O lege economică ce nu se manifestă într-o ramură nu are caracter de lege generală.
Industria extractivă cuprinde şi industria aurului, desemnat ca etalon universal al valorii. Or chiar de aici începe infirmarea legii ca una universală în economie sau chiar numai în producţie, deoarece aceleaşi cantităţi de aur cuprind valori diferite dacă provin din zăcăminte diferite. Ele ar trebui să aibă preţuri diferite dacă manopera efectuată pentru realizarea lor ar fi singurul criteriu de măsurare al valorii. Marx numeşte valorile de întrebuinţare naturală pe care refuză să le consideri valori „daruri ale naturii”.
Deoarece în industria extractivă „obiectul muncii nu este produsul unei munci anterioare, ci este dăruit de natură în mod gratuit” (Capitalul, I, 541), el nu are valoare,  în sensul inexistenţei unei cantităţi de muncă vie în substanţa sa în momentul explorării. „Darul” nu este la fel de consistent, deci „aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele mai bogate decât în cele mai sărace” (Capitalul, I, p. 79).
Constatarea este valabilă în toată industria extractivă, ca şi în agricultură. Achizitorul plăteşte conţinutul, nu manopera, ceea ce face caducă legea valorii în cele două domenii. Partea din valoarea de întrebuinţare datorată „condiţiilor naturale” nu se detaşează în nici un fel de cea provenită din muncă, ci este percepută astfel ca identică cu aceasta.
Are loc, în fapt, asimilarea valorii de întrebuinţare datorate unor premise şi procese naturale cu cele provenite din muncă. Se produce cumularea măsurii valorice a economiei de muncă datorate calităţii superioare a materiei prime ori a solului celei a valorii provenite realmente din muncă.
O tonă de cărbune cu putere calorică de 6000 de kcal/kg valorează cât două tone de cărbune cu o capacitate calorică de 3000 de kcal/kg, cu toate că necesită aceleaşi cheltuieli de producţie. Patronul care extrage primul sortiment primeşte un „dar gratuit” de 50% din valoarea cărbunelui în raport cu proprietarul ce exploatează al doilea sortiment, având un profit dublu comparativ cu acesta.
Intrat în circuitul economic sub formă de bani, aurul provenit din minereuri cu concentraţii foarte diferite celui „cules” din aluviuni ori găsit sub formă de pepite, i se atribuie aceeaşi valoare, cu toate că necesită manopere foarte diferite. Aşa se explică de ce în extracţie, mai mult decât în orice altă ramură, au avut loc îmbogăţiri peste noapte, dar şi falimente la fel de răsunătoare (vezi romanul „Arhanghelii” a lui Ion Agârbiceanu).
Succesul sau insuccesul nu a depins prea mult de dotarea tehnică şi de manope­rele efectuate, ci de concentraţiile naturale ale minereurilor şi de situarea filoanelor.
Toţi concesionarii de terenuri miniere ori petroliere, cu excepţia celor ce au parte de cele mai slabe condiţii naturale, obţin rezultate mai bune decât cele rezultate din muncă, datorită nevoii resimţite de economie de a-i menţine în activitate şi pe cei defavorizaţi, întrucât are nevoie şi de producţia lor. Desigur că şi aceasta are o limită, iar o scădere a cererii determină un lanţ de falimente a exploatărilor defavo­rizate.
Valoarea naturală a materiilor prime are tendinţa istorică de scădere, deoarece sunt epuizate pe rând zăcămintele mai bogate, după o curbă descendentă. Calităţile lor naturale descresc pe măsură ce este necesară o cantitate tot mai mare de materii prime, ce impune şi exploatarea zăcămintelor tot mai sărace. Are loc, deci, o creştere a ponderii valorii rezultate din manoperele extractive, fără ca vreodată să dispară complet aportul valorii naturale a materiilor prime.
„Munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, adică a avuţiei naturale. Munca este tatăl acesteia, cum spune William Petty, iar pământul este mama ei”, zice Karl Marx (Capitalul, I, 76). (Din acest citat nu a tras, însă, nici o concluzie pertinentă). În cazul materiilor prime rezultate din subsol, ele constituie un „dar” de care „profită industria prelucrătoare”. Profită, dar nu numai ea. În măsura în care are nevoie şi de producţia din zăcămintele cele mai sărace trebuie să le asigure un preţ de achiziţie care să acopere şi să depăşească puţin preţurile de cost şi de producţie, pentru ca acestea să aibă un minimum de profit. Fără acesta, însăşi raţiunea de existenţă a întreprinderilor extractive dispunând de cele mai slabe condiţii naturale ar dispare. Producătorii care beneficiază de zăcăminte mai „bogate”, obţin valori mai mari pe seama condiţiilor naturale mai prielnice. De fapt, toţi concesionarii de terenuri petroliere ori de perimetre miniere, cu excepţia celor care au parte de cele mai slabe premise naturale, obţin valori mai mari decât cele rezultate din muncă. Caracteristicile superioare ale unor materii prime provin din anumite procese geologice îndelungate care, într-un fel, ajută procesele de producţie, ca un fel de precursoare ale acestora. Puterea calorică a cărbunilor depinde de vechimea straturilor de cărbune fertilizate.
În general, cu cât vechimea lor este mai mare, cu atât puterea calorică este mai ridicată (C.D. Neniţescu, Chimie generală, p. 778).
Rentabilitatea exploatării cărbunelui porneşte de la pragul minim de 2000 kcal/kg, dar aceasta mai depinde şi de adâncimea şi grosimea zăcămintelor. Exploa­tarea în carieră reduce costurile de producţie în comparaţie cu cea din subteran, făcând rentabili cărbunii inferiori pentru producerea de electricitate.
Constatarea este valabilă şi pentru minereuri, dar în ambele cazuri trebuie îndeplinită condiţia apropierii zăcământului de suprafaţă, pentru a putea fi decopertat, şi cea a unei grosimi suficiente a acestuia.
Extracţia fierului în subteran nu mai este considerată rentabilă, fiind înlocuită cu exploatările de carieră de mari proporţii, de tip Krivoi-Rog ori Kursk. Reciclarea fierului şi a metalelor, în general, prin recuperare, a redus proporţiile extracţiei acestuia şi a impus folosirea minereurilor cu concentraţii ridicate.
Extracţia în carieră a proliferat şi în privinţa cuprului (vezi Chile ori Zair, iar la noi Roşia Poieni), dar şi a altor substanţe minerale utile.
 
D.  În agricultură, valoarea intrinsecă naturală – ca valoare de întrebuinţare cu rol de premisă şi suport – o constituie pământul, mai exact solul. Ea se transmite spontan sau prin cultivarea pământului, plantelor agricole, prin calitatea solului, numită fertilitate. Aceasta este un dat (şi un dar) natural, ameliorat sau diminuat în funcţie de grija gene­raţiilor de cultivatori de a o regenera sau doar de a o folosi.
Valoarea sa intrinsecă este proporţională cu concentraţia în humus şi cu grosimea acestuia. Rezultată din procese geologice şi biologice de multe milenii, de aglomerare în stratul superficial al scoarţei pământului de substanţe minerale necesare creşterii plantelor, fertilitatea poate fi menţinută constantă numai dacă masa acestora este compensată prin îngrăşăminte şi/sau asolamente. Marx a admis că în agricultură preţurile se formează pornind de la cheltuielile de producţie cele mai ridicate, adică pe solurile de cea mai slabă calitate, datorită suprafeţelor strict limitate a terenurilor agricole şi a caracterului de monopol al proprietăţii asupra pământului.
Fertilitatea superioară fertilităţii celei mai scăzute de pe terenurile cultivate asigu­ră producţii suplimentare la acelaşi volum de muncă, cu atât mai mari cu cât această fertilitate este mai ridicată. Aceasta înseamnă că valoarea de întrebuinţare numită fertilitate se transformă în valoare propriu-zisă prin legea cererii şi a ofertei, ce o validează prin preţul de vânzare tocmai deoarece acesta este ajustat la cheltuielile de producţie ale agricultorului cel mai defavorizat prin fertilitatea solului pe care îl cultivă. El se află în aceeaşi situaţie cu concesionarul minier cel mai defavorizat, ambii impunând preţurile minime de desfacere ca preţuri standard, de pornire.
Piaţa consacră preţuri egale pentru produsele agricole de aceeaşi calitate, fă­când abstracţie de condiţiile naturale de producţie. Legea cererii şi a ofertei, ce guver­nează piaţa, anulează astfel legea valorii în raporturile vânzător – cumpărător, aceasta având relevanţă doar pentru trio-ul proprietari, arendaşi, lucrători.
Acolo unde proprietarul funciar renunţă la calitatea sa de administrator şi o ce­dează unui arendaş, el încasează totdeauna o arendă în raport nu numai cu suprafaţa, ci şi cu fertilitatea.
Cantitatea de produse ce o depăşeşte pe cea obţinută pe cele mai defavorizate soluri aduce venituri suplimentare celor ce o obţin, acestea revenind proprietarilor funciari. Profitul arendaşului şi salariile lucrătorilor agricoli depind de investiţiile făcute în menţinerea şi ameliorarea fertilităţii solului şi lucrările de îmbunătăţiri funciare. Faptul că fertilitatea naturală este recunoscută ca o valoare naturală este dovedită de faptul că intră în arendă.
Cercetările pedologice şi de chimie a solului, făcute de vestitul chimist Julian von Liebeg la mijlocul secolului XIX, au dovedit că substanţele minerale necesare creşterii plantelor se găsesc în sol în cantităţi limitate şi că pentru menţinerea fertilităţii este necesar ca „ceea ce i se ia trebuie să i se restituie” (Istoria generală a ştiinţei, p. 973).
Cercetările ulterioare au dovedit că azotaţii şi carbonaţii se produc şi pe cale naturală, prin fixarea azotului atmosferic în rădăcinile unor plante şi prin asimilarea oxigenului din bioxidul de carbon atmosferic prin procesul de fotosinteză.
Asolamentele empirice din evul mediu, prin lăsarea o dată la doi sau trei ani a terenului în pârloagă, au fost aplicate prin cultivarea rădăcinoaselor furajere, care nu numai că asigură importante cantităţi de hrană pentru animale, dar fixează şi până la 200 de kg de azot la hectar (C.C. Neniţescu, op.cit., p. 424). Această cantitate nu este suficientă însă pentru o cultură intensivă de cereale, ceea ce impune suplimentarea ei cu azotaţi sintetici şi bălegar.
Fosforul este şi el un element esenţial în metabolismul plantelor, sub forma aci­dului fosforic, greu asimilabil din fosfaţii din sol. De aceea, „în solurile secătuite prin cultură îndelungată este necesar să se adauge, pentru a obţine recolte abundente, fosfaţi uşor solubili” (Neniţescu, op.cit., p. 766).
Potasiul este al treilea elemente de mare importanţă pentru creşterea plantelor. „Solurile mult cultivate sărăcesc până într-atât în ioni de potasiu, încât dezvoltarea normală a plantelor este împiedicată. De aceea este necesar să se adauge în soluri săruri de potasiu, …ca îngrăşăminte chimice, alături de combinaţii ale celor două elemente indispensabile vieţii plantelor: fosforul şi azotul”, cele trei elemente asigurând, de la sfârşitul secolului XIX „dezvoltarea intensivă a agriculturii” (Neniţescu, op.cit., p. 924-925).
Din punct de vedere pedologic, al chimismului solului, pentru plantele agricole acesta nu este decât un furnizor de oxigen, apă şi săruri minerale (Neniţescu, op.cit., p. 779).
În condițiile agriculturii moderne, fertilitatea a ajuns să aibă un rol secundar, solul devenind un „pat germinativ” și un suport al substanței vegetale. Aceasta deoarece în fiecare an pe o solă se adaugă atâtea substanțe câte necesită soiul cultivat, din cate­goria celor necesare creșterii sale. Aceasta presupune cercetarea agrochimică a solei sau chiar a unor porțiuni a ei, pentru aplicarea diferențiată a substanțelor încorporate. S-a ajuns la a se oferi solului tot ce i se cere de plantele cultivate. Circuitul lor între sol și plante se stabilește la nivelul „consumului” producțiilor intensive.
Cantitatea acestor substanțe chimice la hectar a sporit considerabil, ceea ce prezintă riscul „infectării” solului cu nitriți, deosebit de dăunători apei din păturile de apă freatică și, până la urmă, apei potabile. De aceea, în ultimii ani, se profilează o direcție de reducere a acestora, prin redescoperirea avantajelor îngrășămintelor naturale ca substitute și „infuzia” doar a acelor cantități care vor fi absorbite total de plante.
Originea industrială a factorilor de sporire a recoltelor permite agriculturii să beneficieze de pe urma V.C. conținute de noile produse chimice, ca și de pe urma celor încorporate în noile soiuri și rase, obținute mai ales prin mutații genetice artificiale.
În timpul lui Marx, aceste fenomene agrochimice nu erau cunoscute, ceea ce explică absolutizarea fertilității naturale a solului în „Capitalul”. Oricum, nerecunoscând vreun aport al unei V.C. în geneza valorii în industrie, el nu l-ar fi recunoscut nici în agricultură, întrucât a pornit de la identificarea originii valorii numai în munca vie prezentă și în cea încorporată în mijlocul de producție, fără a ține seama de V.C. meta­morfozată în acesta. Și în agricultură, ca și în industrie, V.C. constituie o sursă esențială a valorii producției însăși.
 
E. Revenind la capacitatea forței de muncă de a fi sursa unei valori mai mari decât propria sa valoare, pe care o explică, după cum am arătat, psihofiziologia însușirii deprinderilor de muncă, vom recurge din nou la considerațiile lui Marx.
Acesta constata și deplângea „transformarea muncitorului într-o anexă conș­tientă a unei mașini parțiale”, iar Engels îl acompania atunci când observa că „orice perfecționare adusă mașinilor transformă munca într-o simplă operație de supra­ve­ghere, ce poate fi îndeplinită de femei și copii” (Marx, op.cit., p. 447 și Friedrich Engels, Situația clasei muncitoare din Anglia, 1959, p. 153).
Descompunerea procesului de muncă în operații simple, realizate de muncitori specializați sau „parțiali” (Marx) are avantajul de a permite calificarea lor rapidă. O operație simplă efectuată repetat și permanent presupune un număr mic de stereotipuri dinamice, ce se formează repede și dau un randament maxim.
După cum constată un cercetător, „producția în serie și banda rulantă au eliminat din operațiile de muncă îndemânarea omului”, înlocuind-o cu „o muncă semicalificată, în cadrul căreia pregătirea profesională era suplinită de o simplă inițiere dobândită într-un timp scurt”, în timp ce meseriile breslașe, din evul mediu ori cele de la începuturile capitalismului „impuneau muncitorului o înaltă calificare, greu obținută” (C. Botez, M. Mamali, P. Pufan, Selecţia şi orientarea profesională, 1997, p. 42).
Paradoxul producţiei breslaşe, de atelier, în comparaţie cu cea modernă, consta în marea varietate de deprinderi necesare unui meşteşugar breslaş faţă de cea a mun­ci­torului „la bandă”. Un altul constă în creativitatea sa în comparaţie cu uniformitatea produselor realizate de acesta din urmă. Nu numai că meşteşugarul cunoştea întreaga gamă de operaţii pentru realizarea unui produs, cumulând mai multe meserii dintr-un nomenclator profesional actual, dar le realiza la un nivel ce atingea capodopera, termen apărut chiar în legătură cu meşteşugurile medievale (ce au dat şi adjectivul „meşte­şugit”, ca superlativ al calităţii).
Numărul profesiunilor recunoscute în Anglia în prima jumătate a secolului XIX era de 431, pentru a ajunge astăzi la 27.000 (C. Botez ş.a., op.cit., p. 42).
„Croitoria generală” a fost descompusă în croitorie masculină şi croitorie femi­nină, acestea în croitorie de costume şi de lenjerie, cea din urmă specializată apoi sortimental, pentru a se ajunge, în cadrul croitului de sortiment, la cusutul nasturilor, mâne­cilor, manşetelor, gulerelor etc., ca operaţii specializate. Începutul acestor diversi­ficări a avut loc încă în timpul lui Marx şi au fost sesizate de acesta. Ceea ce acesta a omis este originea inovaţiei specializării în concepţia de organizare a procesului de muncă şi în sistema de maşini „parţiale”, pe care tehnologia a creat-o fără vreo contribuţie a muncitorilor.
Ei au devenit mult mai eficienţi pentru că organizatorii procesului de muncă şi tehnologii au depistat resursele de economisire a efortului fizic şi mai ales psihic.
În aceste aspecte organizatorice constau alte V.C., în afara celei conţinute în mijloacele productive. Monotonia le este recompensată financiar pe seama ambelor surse de V.C., fără vreo sporire proporţională a cantităţii de efort. Cu atât mai puţin a calităţii în muncă.
O cercetare efectuată în S.U.A. a dus la concluzia că actuala generaţie de muncitori tineri este prima din istoria acestei ţări „mai puţin calificată decât părinţii” şi care manifestă „un virtual analfabetism ştiinţific şi tehnologic” (cf. John Naissbit, op.cit., p. 66).
Aceste realităţi nu li se datorează, fiind impuse de patroni şi tehnologi ca moda­litate de creştere a productivităţii muncii. Banda rulantă, introdusă de Taylor pe la 1890, a dus la „suprimarea depozitelor intermediare şi eliminarea operaţiilor de transport, … micşorarea timpului consacrat fiecărei operaţii”. Ulterior, însuşi transportul pieselor a fost preluat de maşină, aceasta îndeplinind mai multe operaţii succesive (maşină de transfer) (Mamali ş.a., op.cit., p. 47).
O asemenea maşină este, de fapt, un agregat de utilaje succesive ce îşi transmit unul altuia produse din ce în ce mai finisate.
Tehnologiile de flux continuu constituie surse ale unui V.C. pe care o vom numi V.C. de flux, prezentă mai ales în metalurgie şi halele de montaj ale marilor întreprinderi constructoare de maşini. Ergonomia este şi ea sursa unor mari economii de efort şi, deci, a unor noi valori de întrebuinţare, a unui surplus de valori. Ea concepe maşini şi utilaje adaptate la trăsăturile anatomice şi fiziologice ale omului, ca ritm de lucru, culori şi nivel de zgomot, forma mânerelor şi a pedalelor, dimensiuni, accesibilitatea comen­zilor.
Tot ergonomia elaborează deprinderi de muncă ce exclud mişcările inutile, neadecvate ori presupunând un efort disproporţionat. Primul aspect se realizează prin proiectarea şi fabricarea unor utilaje care să fie cât mai adecvate acestor trăsături, iar cel de-al doilea prin activitatea de calificare, urmărind efectuarea unui număr cât mai mic de mişcări continue, simetrice şi precise.
Modelarea în proiectare şi proiectarea asistată pe calculator au redus substanţial timpul necesar verificării unor ipoteze de lucru şi realizării proiectelor unor maşini şi utilaje, a unor bunuri de consum, precum automobilele, aparatele electrocasnice, aparatele electronice etc.
Într-o carte de mare răsunet, reeditată în 1986, Jean-Jacques Servan - Schreiber „profeţea” că „Întreprinderea în întregime automatizată este soluţia clară de viitor”.
Aceasta ar fi în întregime dependentă de ştiinţa informaticii. După Schreiber, „Cele trei instrumente informatice necesare sunt: proiectarea asistată pe calculator; producţia informatizată; managementul informatizat” (Schreiber, p. 92). Dacă prima şi a treia aplicaţie ţin de activitatea de „birou”, cea de-a doua este legată de munca în hala industrială.
În această direcţie, în S.U.A. a fost elaborat sistemul C.I.M. (Computer – In­tegrated - Manufacturing” sau „Producţia integrată” prin calculator). El constă în pro­ducţia realizată cu roboţi „ultimii nou-născuţi ai maşinilor «gânditoare»”, datorate intro­ducerii şi înmulţirii microprocesoarelor prezente în fiecare instrument şi în fiecare fază a producţiei industriale! Acestea „comandă, potrivit programării ce le-a fost fixată, muncile cele mai delicate şi cele mai complexe, cu o viteză şi la un preţ de cost ce nu suferă nici o comparaţie cu randamentul celor mai specializate sau experimentate echipe pe care le înlocuiesc” (Schreiber, p. 69).
În consecinţă, procentul muncitorilor operatori din industrie scade permanent, industria cunoaşte aceeaşi restrângere a forţei de muncă pe care agricultura a cunoscut-o în ultima sută de ani. În ambele ramuri economice, reducerea personalului s-a făcut şi se face în paralel cu creşteri mari ale producţiei. „La începutul anilor ’80, în industrie nu era angajată decât aproximativ 20% din populaţia activă… (iar) obiectivul este să reducem acest procent la jumătate. Aşa cum numai 3% din populaţia noastră (a S.U.A., n.n.) este angajată în agricultură – care este cea mai importantă şi competitivă din lume – tot aşa vom fi din nou o putere industrială atunci când un procentaj similar va fi suficient în uzinele noastre” (Schreiber, p. 94).
Reducerea atât de drastică a populaţiei industriale, după cea mai veche a populaţiei agricole, dovedeşte eroarea de „a confunda numărul de salariaţi cu volumul şi valoarea producţiei industriale”, făcând „abstracţie de revoluţia tehnologică de care depinde totul la ora actuală” (Schreiber, p. 82).
Autorul american recunoaşte şi el ceea ce afirma Peter Drucker, şi anume: „Cunoaşterea…, este în prezent componenta numărul unu a dezvoltării economice”, încât „singura sursă reală de putere va fi de acum înainte crearea de noi cunoştinţe” (Schreiber, p. 183). Disponibilizările de forţă de muncă datorate automatizării şi roboti­zării sunt resorbite prin redistribuirea spre servicii. Are loc concomitent o orientare a noilor contingente de solicitanţi de locuri de muncă spre noile domenii de prezent şi viitor, şi anume informatica, robotica şi telecomunicaţiile, unde sunt create noile valori de concepţie (V.C.).
 
F. Ţara care are un avans tehnologic general în raport cu alte ţări îşi poate valorifica numeroasele V.C. pe care le deţine industria sa în special prin exporturi, ce ating proporţii foarte ridicate din producţie. Procentele ridicate de produse exportate dovedesc cererea mare a acestora pe piaţa externă şi prin ea recunoaşterea calităţilor lor ori/şi a preţurilor lor atractive.
Cu tot preţul plătit, ţările achizitoare de mijloace productive avansate au de câştigat. Ele permit o substanţială sporire a productivităţii, producţiei şi câştigurilor în raport cu mijloacele productive autohtone. Un al doilea pas spre modernizare îl consti­tuie cumpărarea şi asimilarea în producţie a unor patente conţinând V.C. performante, ceea ce permite dezvoltarea producţiei autohtone de mijloace productive.
O a treia modalitate constă în iniţierea şi dezvoltarea unor sectoare de cercetare şi proiectare la nivel naţional, mai ales la marile firme, care îşi pot permite să reducă ponderea patentelor cumpărate, devenind ele însele creatoare, beneficiare şi expor­tatoare de patente. Un ultim aspect privind V.C. îl constituie emigraţia forţei de muncă spre statele cu tehnologie avansată şi modul în care se adaptează la exigenţele ei.
Este, desigur, uimitor, ca un muncitor care „acasă” realizează o anumită productivitate, să aibă o productivitate de două, trei ori, patru ori mai mare în noua lui patrie doar în urma unei scurte calificări. Aceasta nu îndrituieşte o asemenea diferenţă de productivitate şi de salarizare.
Diferenţele nu se explică decât prin V.C. materializată în noile mijloace pro­ductive cu care lucrează şi care sunt de 2-3-4 ori mai spornice decât cele cu care a lucrat în ţara sa de origine. Ele reflectă în general diferenţa de tehnologie între ţara de emigraţie şi cea de imigraţie.
Prin scurtul efort de calificare sau recalificare, imigrantul declanşează capacităţi productive mult superioare celor cu care a lucrat înainte, devenind şi el beneficiarul unei părţi a valorii create de „inteligenţa” utilajului, adică de V.C. Patronul trebuie să-l plătească ţinând cont de nivelul naţional al salariilor din ţara sa, chiar dacă îl „pena­lizează” până la obţinerea cetăţeniei cu un procent din salariu. De aceea preferă ca prin „sistemul lohn” al exportului de capital să-l folosească în propria lui ţară cu aceleaşi utilaje perfecţionate, plătindu-l după nivelul naţional al salariilor de aici. Când acestea urcă, el are posibilitatea să-şi ia catrafusele şi să-şi mute utilajele într-o ţară cu un nivel naţional al salariilor mai mic.
Nivelele naţionale ale salariilor, sunt, în general, proporţionale cu nivelele productivităţii muncii proprii unei ţări sau alteia. Fiind legate organic, ele cresc sau stag­nează simultan, constituind rezultatul unor dezvoltări istorice progresive şi cumulative peste care nu se poate sări.
Productivitatea muncii la obţinerea unui apartament de 100 de metri pătraţi, de exemplu, se poate măsura prin numărul de zile/om pentru toate manoperele necesare, după cum cea pentru producerea unei tone de grâu are ca unitate de măsură tot numărul de zile/om, diferenţele naţionale între mărimea acestora fiind proporţionale cu randamentele utilajelor cu care lucrează.
Aceeaşi proporţionalitate există şi între productivitate şi salarii, care nu pot creşte decât în măsura creşterii productivităţii, iar aceasta este o chestiune de durată, una „istorică”.
 
G. Legea valorii a lui Marx o reduce la creaţia exclusivă a muncii lucrătorului, întreaga valoare de întrebuinţare a produselor provenind din aceasta, fie din procesul de producţie prezent ca muncă vie, fie din cea conservată în mijlocul de producţie şi în mijlocul de muncă (materia primă ori semifabricatul) şi care se actualizează în procesul muncii pentru a se transforma în produs. După cum credem că am demonstrat anterior, contrazicerea cea mai categorică a unei asemenea atribuiri exclusive vine din cons­tatarea valorilor de concepţie, ce vin de din afara muncii operaţionale, având o pon­dere mereu mai mare, şi a căror expresie bănească se împarte între patron şi muncitori.
Nu am contestat dreptul muncitorului de a dispune de acea parte din valoare dată de stereotipurile dinamice ce permit o economie de efort, deoarece acestea ţin de natura sa umană. Am amendat, în schimb, ideea lui Marx că valorile de întrebuinţare rezultate din procese naturale nu pot fi asimilate unor valori de genul celor rezultate din muncă, câtă vreme ele apar în preţurile de piaţă, deoarece permit economii de efort uman. Ca „daruri ale naturii”, ele devin valori. Raţionalizările proceselor de producţie şi cele ale proceselor de muncă prin ergonomie constituie V.C. venite din afara mun­citorilor operatori, sporindu-le randamentele, precum şi veniturile, alături de cele ale patronului.
Aceste amendamente şi completări repun în discuţie atât problematica salariului şi profitului, cât şi legea plus valorii.
În „Salariu, preţ, profit”, Marx precizează că „valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii, dezvoltării, conservării şi perpetuării forţei de muncă” (Salariu, preţ, profit, p. 432). În altă formulare, „valoarea ei este determinată de cantitatea de muncă necesară produceri ei. Forţa de muncă a unui om nu există decât în individualitatea lui vie” (idem, p. 431).
Valoarea forţei de muncă este plătită „sub formă de salariu”, acesta reprezentând „o contravaloare” a cantităţii de muncă materializată în produse (Salariu, preţ, profit, p. 437).
Imediat după aceea introduce noţiunea cheie a teoriei sale economice, cea de plusvaloare, ca „muncă neplătită”, pentru că dacă „O parte din munca conţinută în marfă este muncă plătită, o altă parte este munca neplătită” (ibid.). Împarte timpul de muncă al salariatului într-un număr de ore, în care produce valoare, ce i se plăteşte sub formă de salariu ca preţ al forţei de muncă şi orele următoare, în care lucrează gratuit, producând plusvaloare.
Aceasta ar apare mascată prin cuprinderea într-o noţiune economică (contabilă, de fapt) mai largă, numită profit. „La suprafaţa societăţii, plusvaloarea apare ca fiind produsă de întregul capital avansat. În realitate, însă, capitalul constant nu creează nici un atom de valoare. Excedentul valoric este rezultatul exclusiv al consumării forţei de muncă” (Economie politică, I, p. 138).
Timpul de muncă plătit este numit, de economia politică marxistă, timp de muncă necesar, plusvaloarea obținându-se prin prelungirea duratei zilei de peste timpul de muncă necesar (Economie politică, p. 141).
Aceasta operează şi cu termenii de plusvaloare relativă şi plusvaloare suplimentară, cea de-a doua datorată creşterii „forţei productive a muncii”, capitalul fiind capabil „să revoluţioneze condiţiile tehnice ale procesului de muncă” (Capitalul, II, p. 335-336).
Ajuns în pragul descoperirii V.C., cea care revoluţionează într-adevăr „condiţiile tehnice ale procesului de muncă”, Marx fie că nu vrea să vadă un aport neproletar la realizarea avuţiei („naţiunii”, la Adam Smith), fie suferă de miopia de care a dat dovadă Charles Darwin, care nu a văzut cum fermierii realizau, lângă el, combinarea carac­terelor genetice ale raselor de animale, neamintindu-le şi nevalorificându-le în „Originea speciilor”.
Kautsky porneşte de la realitatea că „Salariul cu bucata este forma salariului corespunzător modului de producţie capitalist” (op.cit., 219). Precizarea este impor­tantă, deoarece consideraţiile anterioare privind valoarea şi plusvaloarea s-au făcut luând în considerare timpul de muncă, împărţit în t.m. necesar şi t.m. generator de plusvaloare, pornind de la ideea iniţială că valoarea mărfurilor are ca numitor comun timpul de muncă socialmente necesar. În această delimitare stă însăşi ideea fun­damentală a „Capitalului”, aceea că proletariatul este exploatat în capitalism, devenită premisă a socialismului ştiinţific marxist, conform căruia proletariatul este îndreptăţit să răstoarne burghezia exploatatoare de la putere şi să instaureze propria sa putere politică, numită dictatura proletariatului.
Obişnuit, ca şi mentorul său, să jongleze cu raportul dintre timpul de muncă necesar şi cel ce produce exclusiv plusvaloarea, şi obligat apoi să opereze cu indi­catorul „salariu cu bucata”, Kautsky ne avertizează că, dacă „la prima vedere plata cu bucata pare a fi determinată de cantitatea produsului fabricat”, aceasta este „dezminţită prin aceea că, pe dată ce productivitatea muncii creşte, salariul cu bucata scade în mod corespunzător” (op.cit., 217).
Deci, degeaba orice modernizare, orice recalificare! Dacă salariul cu bucata, numit şi în acord, scade „corespunzător” cu creşterea productivităţii muncii, cele două evoluţii simultane se anulează reciproc şi salariul rămâne permanent constant. Atunci, de unde realitatea, recunoscută de Kautsky, că „în America salariul este mai mare decât în Germania şi că în Germania este mai mare decât în Polonia” (op.cit., 219).
Ar fi însemnat o abatere prea mare de la teoria pe care o popularizează ori o concluzie prea „filosofică” pentru nivelul de abstracţie al autorului de a recunoaşte că există o V.C. inclusă în mijloacele productive (ce nu se datorează nici patronului şi nici muncitorului, ce se împarte între ei, şi unul şi altul „exploatând” munca inventatorului şi a producătorilor acestor mijloace productive noi şi revoluţionare, cu deosebire a celor din atelierele de prototipuri.
Deşi acceptă că perfecţionarea tehnică izolată aduce un câştig suplimentar celui ce o are (op.cit., 139), şi că aceasta dispare „de îndată ce acest procedeu începe să fie aplicat pretutindeni”, el nu-l face părtaş la acest câştig şi pe muncitorul ce s-a recalificat pentru a folosi acest procedeu.
Dacă salariul său total (săptămânal, lunar) ar rămâne acelaşi, ar rezulta o scădere a salariului pe bucată. Acest lucru nu se întâmplă, deoarece munca în acord leagă salariul (zilnic, săptămânal, lunar) de numărul produselor executate şi nu de durata zilei de muncă. Ca atare, salariul său real creşte. Dacă creşterea retribuţiei este mai mică decât cea a productivităţii datorate V.C., aceasta se datorează faptului că patronul ia şi el o parte din acest spor valoric, considerându-se îndreptăţit la acest surplus datorită preţului mai mare pe care l-a plătit pentru achiziţionarea mijloacelor productive care o posedă.
Economia politică marxistă uzează de o contabilitate sui-generis a cheltuielilor şi veniturilor, rentelor şi arendelor, timpilor de muncă şi rotaţiei capitalurilor etc., ceea ce face grea şi plictisitoare lectura, dar îi dă o notă de seriozitate şi chiar de prestanţă.
Totuşi, când tratează problema(tica) salariului devine dintr-o dată foarte laxă şi imprecisă, în ciuda faptului că în contabilitatea unei întreprinderi aceasta este cuanti­ficată foarte precis.
Într-o primă accepţie, valoarea forţei de muncă exprimată băneşte, deci prin sala­riu, trebuie să acopere necesităţile refacerii ei, deci priveşte numai o singură persoană, cea a muncitorului. Dar cum acesta nu poate trăi singur cuc, ci trebuie să-şi întemeieze o familie şi să procreeze, mărimea salariului trebuie să acopere „întreţinerea sa şi a familiei sale”, zice Kautsky după Marx (op.cit., 138). Aici intrăm într-o zonă aleatorie, de mare imprecizie, deoarece această familie poate cuprinde 2-3-4-5 etc. persoane, iar unele pot fi şi ele salariate.
Urmează o altă variabilă, cea legată de „evoluţia istorică a societăţii, de gradul de civilizaţie şi modul tradiţional de viaţă” (Economie politică, I, 170). În loc să vadă în „gradul de civilizaţie”, ce se referă şi la nivelul tehnologic al producţiei materiale, însăşi premisa nivelului salariilor, Marx şi Kautsky procedează exact invers. Aceste salarii trebuie să acopere pretenţiile unei societăţi mai evoluate, ca şi cum dorinţele le-ar putea acoperi singure. Kautsky porneşte de la constatarea unui plafon maxim, dar irealizabil, al salariului. El „nu poate creşte niciodată atât de mult, încât să pericliteze existenţa plusvalorii” (op.cit., 244).
Posesorul capitalului „nu va cumpăra niciodată forţa de muncă la un preţ care să excludă posibilitatea de a produce plusvaloare” (op.cit., 245), căci altfel afacerea şi-ar pierde însăşi raţiunea sa de a fi.
El se abţine de a consuma parazitar întreaga masă a plusvalorii în expresia ei bănească, ceea ce, zice Kautsky, îi face pe apologeţii capitalului să califice această absti­nenţă ca pe un act demn de respect, întrucât suma economisită, în raport cu consumul propriu este investită pentru crearea unor noi locuri de muncă. În termeni economici, această opţiune este numită reinvestirea profitului. Kautsky, pe urma lui Marx, dar şi a lui Moliére şi Goldoni, ia în derâdere „abstinenţa” patronului. „Depinde de bunul plac al capitalistului cât anume să consume şi cât vremea să transforme în capital”. Din momentul transformării lui în capitalist, el devine dependent de un anumit statut social, vrea să se smulgă din cel vechi şi să fie acceptat în cercurile celor „realizaţi”.
Acest statut îl obligă la un anumit nivel de trai, „«potrivit situaţiei» păturii sociale respective” (op.cit., 235). El este strâmtorat între dorinţa de extindere a afacerii, prin limitarea cheltuielilor proprii, şi cea de acceptare în rândurile „lumii bune”, ce îi impune creşterea acestora. Dar, „dacă trăieşte prea larg, este considerat risipitor, iar creditul lui scade. Dacă este zgârcit şi trăieşte mai modest decât se obişnuieşte, aceasta dă naştere la bănuiala că treburile lui stau prost, ceea ce de asemenea face să-i scadă creditul” (op.cit., 235). Dorinţa de acumulare a averii „nu cunoaşte o limită în sine, ea este nemărginită”, afirmă Kautsky (op.cit., 236), aceasta fiind o frână în calea cheltuirii excesive a plusvalorii, generând clişeul „milionarului sărac”, satirizat în dramaturgia epocii.
Un bogat zgârcit cu sine de dragul creşterii averii este zgârcit şi cu salariaţii săi. „De aici revolta morală a capitalului şi apărătorilor lui cu privire la «luxul» muncitorilor, care sapă «bunăstarea poporului» prin faptul că fumează ţigări şi beau bere. Povestea despre şampania pe care şi-a permis s-o bea la Berlin un muncitor oarecare în 1872, a apărut în toată presa burgheză, care a înfierat întreaga clasă muncitoare” (Kautsky, p. 238). Reclama pentru bunurile de consum, servind în primul rând capitaliştilor care le produc şi comercianţilor care le vând en gros şi en detail, dăunează tuturor celorlalţi, deoarece stimulează apetitul de consum, transformând dorinţa într-un factor de pre­siune salarială. Acest apetit nu ar trebui încurajat dacă burghezia ar fi un grup social uni­tar. Dar cum nu este, ea acţionează, pe o latură sau alta, contra propriilor ei interese.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Karl Kautsky, Doctrina economică a lui Karl Marx, Editura P.M.R., 1947.
Karl Marx, F. Engels, Salar, preţ, profit, în Opere alese, vol. I, Editura P.M.R., 1949.
Karl Marx, Capitalul, vol. I, Editura P.M.R., 1948.
Karl Marx, Capitalul, vol. II, Editura de stat pentru literatura politică, 1958.
Aristotel, Metafizica, IRI, Bucureşti, 1999.
John Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, 1989.
André Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, vol. II, Editura Meridiane, 1983.
C.D. Neniţescu, Chimie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
Istoria generală a ştiinţei, vol. III, Editura Ştiinţifică, 1972.
Friedrich Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, Editura pentru Literatura Politică, 1953.
C. Botez, M. Mamali, P. Pufan, Selecţia şi orientarea profesională, 1987.
Jean Jacques Servan-Schrieber, Sfidarea mondială, Revoluţia în cunoaştere, Editura Humanitas, 1990.
Economie politică, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

Coloniile engleze de pe coasta americană a Atlanticului au fost „dotate” cu trupe ale metropolei, pilon al stăpânirii Coroanei peste ocean, nu atât în raport cu coloniştii proprii, cât cu coloniile altor metropole aflate în apropiere. Deoarece aceste metropole erau „aproape tot­deauna în război între ele, aceste războaie… au fost purtate şi în colonii”, arată William Z. Foster. Mai precis, acestea căutau să-şi smulgă una alteia coloniile adjudecate prin desco­peri­rile geografice stipendiate de ele, însoţite de gestul simbolic al înfigerii steagului naţional în pământurile nou descoperite.
Dacă Spania şi Portugalia şi-au partajat anticipat cuceririle din America de Sud şi cea Centrală prin două tratate sub oblăduirea Papei, puterile maritime ce au colonizat America de Nord nu au căutat şi nu au găsit un asemenea mediator. Acestea erau Anglia, Franţa şi Olanda.
Nenumărate războaie de mică amploare s-au dat între posesiunile coloniale ale celor trei metropole, pentru ocuparea unor noi întinderi de teritorii în interiorul continentului, concomitente adesea cu luptele duse contra triburilor de indieni. Acestea au fost uneori antrenate în luptele dintre coloniile engleze, franceze şi olandeze, de o parte sau de alta. Trupele reprezentând autoritatea metropolei îşi construiau un fel de castre, numite forturi, a căror linii succesive au marcat etapele cuceririi şi înaintării stăpânirii ei.
Numele lor s-au păstrat simbolic până azi. Coloniştii şi-au creat, cu consimţământul autorităţilor reprezentând metropola, miliţiile cetăţeneşti, un gen de forţe paramilitare cu scop de autoapărare ori pentru a servi ca o rezervă a armatei. De atunci s-a încetăţenit cutuma dotării civililor cu arme de foc, ca mijloc de autoapărare faţă de infractori, indieni, dar şi de fiarele ce abundau în teritoriile împădurite (De altfel, aceleaşi motive, mai puţin indienii, explică şi permisiunea posesiunii armelor de foc la ruşii ce au ocupat Siberia după 1600).
Între aceste miliţii, trupe neregulate şi nepermanente, şi trupele engleze reprezentând autoritatea îndepărtatei metropole, a existat o perioadă de colaborare, acestea nefiind perce­pute ca trupe de ocupaţie. A contribuit la aceasta şi unitatea de origine, limbă şi obiceiuri, sol­daţii şi ofiţerii englezi nefiind priviţi ca nişte străini.
Pe măsură ce metropola a aplicat măsuri tot mai discriminatorii faţă de coloniile de pe coasta de Est, obligând pe reprezentanţii ei să le pună în aplicare, această solidaritate etnică a slăbit, dar nu a dispărut (în războiul pentru independenţa coloniilor, comandantul trupelor engle­ze s-a cam lăsat bătut).
În acest război s-au confruntat o armată regulată, dar luptând fără un ideal şi fără o moti­vaţie, cu una de cetăţeni, animaţi de ideea de libertate, care i-a atras şi o solidaritate interna­ţională. Conducătorii coloniştilor au ştiut să profite de rivalitatea anglo-franceză pentru a obţine sprijinul Franţei, datorat şi geniului diplomatic al lui Benjamin Franklin, trimis în misiune la Paris.
Marchizul La Fayette şi grupul de ofiţeri francezi trimişi să consilieze armata coloniştilor, alcătuită prin reuniunea miliţiilor cetăţeneşti, au fost animaţi de o sinceră solidaritate şi empatie pentru cauza lor, independenţa.
Războiul de eliberare al coloniilor americane s-a internaţionalizat, prin polarizarea pe direcţia liniilor de fractură dintre marile puteri europene, în continuă reaşezare. Franţa a încheiat un tratat de alianţă cu coloniile răsculate în februarie 1778, Spania i-a urmat exemplul în anul următor, iar Olanda în 1780. Flotele celor trei aliaţi o depăşeau pe cea engleză. „Războiul se ducea acum în Europa, în America de Nord şi de Sud, în Marea Caraibilor şi Asia. Franţa a pus la dispoziţia S.U.A. mari sume de bani, uriaşe cantităţi de echipament şi a aruncat împotriva Angliei jumătate din forţele ei terestre şi întreaga forţă navală” (Al. Vianu, p. 17).
Rezultatul a fost înfrângerea Angliei şi recunoaşterea independenţei S.U.A. prin Tratatul de pace de la Paris, din 3 septembrie 1783. Mai mult, Anglia a cedat Statelor Unite uriaşa regiune de la Munţii Alleghani la Mississippi, ţinuturile nordice până la Canada şi în Sud până la Florida. După obţinerea independenţei, a început expansiunea demografică spre Vest şi Sud, pe amintitele teritorii atribuite de fosta metropolă. După 1800, „Statele Unite se află în faţa unui val de imigranţi foarte puţin omogen în toate privinţele”, a unui aflux „la început subţire, ca un firicel de apă, apoi crescând fără încetare până când se transformă într-un şuvoi torenţial” (René Rémond).
În anul în care se adoptă constituţia (1789), se dă şi un act legislativ extrem de impor­tant, Ordonanţa referitoare la NV. Aceasta atribuia organizarea noilor teritorii de expansiune demografică autorităţilor federale, în detrimentul fiecăruia dintre cele 13 state fondatoare, componente ale Uniunii.
Aceste teritorii puteau deveni autonome, dar pe măsura populării până la 60.000 de locuitori puteau obţine fiecare calitatea de stat, ca un statut de „deplină egalitate… cu cele treisprezece state constitutive” (Rémond, p. 53).
În 1792, primul stat nou constituit a fost Kentuky, iar în 1959 ultimul stat recunoscut fiind Hawai, numărul lor ajungând la 50.
Preocupate de expansiunea într-un teritoriu fără titulari statali (exceptând Mexicul), în care pretendenţii erau în aceeaşi măsură îndreptăţiţi şi neîndreptăţiţi, pe seama unor băştinaşi prea slabi să-şi apere posesiunile, oricum prea mari şi nevalorificate, Statele Unite au preferat izolaţionismul faţă de restul lumii.
La data proclamării doctrinei Monroe: America pentru americani (1823), S.U.A. nu erau capabile să impună o hegemonie panamericană, dar și-au propus-o pentru viitor. Oricum, înde­păr­tate geografic de teatrul marilor confruntări geopolitice, inexpugnabile din cauza separării de restul lumii prin cele două oceane limitrofe, S.U.A. şi-au putut permite izolaţionismul şi menţi­nerea unor forţe militare minore în comparaţie cu marile puteri europene. Nu aveau duşmani de care se teamă şi nici motive să cheltuiască fonduri costisitoare pentru armată.
Puţinătatea forţelor militare a ieşit în evidenţă la începutul celui de-al doilea război, şi ultimul, ce a avut loc pe propriul teritoriu: este vorba de războiul de secesiune dintre anii 1861-1865.
Lincoln a fost obligat să ceară Congresului trei înrolări succesive de voluntari, din cauza insuficienţei trupelor disponibile. Un trimis special al României în Statele Unite constata că, dacă statele secesioniste „«organizau miliţiile lor cu cea mai mare atenţie»”, cele nordiste nu dispuneau decât de „«regimente de voluntari comandate de ofiţeri improvizaţi (…) fără… nici o cunoştinţă militară»” (Al. Vianu, p. 107). În fapt, nici unii, nici alţii, nu dispuneau de o armată regu­lată, botezul focului fiind trăit pe rând de contingentele neinstruite ori având o pregătire sumară.
Lincoln şi-a dat seama că a subestimat puterea armatei sudiste şi a fost obligat la succesive înrolări. Prima a angajat 75.000 de voluntari pe o perioadă de 3 luni („sezonul” obiş­nuit la convocarea miliţiilor, dar şi a cetelor nobiliare în feudalism).
Dovedindu-se neîndestulătoare, s-a mai legiferat o înrolare, de data aceasta de 500.000 de voluntari. Dar cum, între timp, sudiştii au introdus serviciul militar obligatoriu, sporindu-şi consi­derabil efectivele, Lincoln a fost obligat la a treia înrolare de voluntari, ce s-a dovedit un fiasco, prezentându-se doar 80.000 de combatanţi, faţă de 300.000, cât s-a estimat.
Congresul a trebuit să dea Legea serviciului militar obligatoriu, după modelul Confe­de­raţiei sudiste. Trei factori au contribuit, în final, la victoria Nordului: eliberarea sclavilor, legiferată în 1863, superioritatea tehnologiei militare a nordiştilor şi sprijinul popular pentru Uniune. Pentru prima dată într-un război modern ori premodern, s-au aflat faţă în faţă peste un milion de soldaţi în fiecare tabără. Asemenea dimensiuni a armatelor şi dotarea costisitoare a fiecărui combatant în condiţiile dotării sale cu armament mai sofisticat şi mai scump, au impus un deziderat devenit in­dis­pensabil pentru o armată modernă. Aceasta rezidă într-o infrastructură naţională producă­toare de armament şi muniţii suficient de dezvoltată, pe lângă posibilităţile financiare de a o susţine.
După istoricii militari, războiul de secesiune a fost cel dintâi în care s-a folosit tehnologie militară avansată în ambele tabere. Muscheta a fost înlocuită cu puşca cu repetiţie cu ţeava ghin­tuită, inventată puţin înainte. Folosirea ei a impus adăpostirea în tranşee şi în adăposturi individuale.
Artileria Uniunii era formată din tunuri moderne, cu repetiţie, produse de puternica indus­trie „nordistă”. Bine dezvoltată, „industria americană şi-a sporit cu repeziciune producţia şi a asigurat frontul cu toate cele necesare” (Al. Vianu, p. 112). Pentru prima dată s-a experimentat cu succes trecerea industriei la producţia de război. Şantierele navale de la Atlantic au realizat şi ele această trecere, producând nave cuirasate şi mine submarine. Cuirasatul „Monitor” a fost primul vas blindat, având tunuri cu turelă pivotantă, ce a deschis o nouă eră în istoria războiului naval. Căile ferate au fost folosite pentru transportul rapid al trupelor – neexistând încă mijloace auto – iar telegraful de câmp a anticipat folosirea telefoniei de campanie.
Este considerat primul „război total”, întrucât au fost folosite toate mijloacele disponibile pentru victorie, inclusiv terorizarea populaţiei civile ca formă a războiului psihologic, prin distru­geri sistematice, orice fairplay fiind abandonat (Al. Vianu, p. 113).
Jules Verne descrie, cu minuţiozitate şi entuziasmul ce-i erau caracteristice, invenţiile tehnice şi tactice apărute în timpul războiului ce a dat însuşi numele romanului: Nord contra Sud. Imediat după victoria Nordului şi refacerea Uniunii, armata ei a fost redusă de la 1 milion de oameni, în 1865, la 183.000, în noiembrie şi la 25.000 la sfârşitul lui 1866, cea mai mare parte a navelor de război fiind vândute (Al. Vianu, p. 131).
Dezinteresul pentru forţele armate a fost parţial şi temporar deoarece, după 1881, S.U.A. s-au antrenat în competiţia pentru ceea ce Hilferding a desemnat sub „formula”: lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii.
S-au acordat credite tot mai mari pentru flota de război, al cărei tonaj a urcat de la locul 12 în 1881, la locul 5 pe plan mondial, în 1893 şi la locul 3 în 1900 (Al. Vianu, p. 219).
S.U.A. au devenit interesate de crearea unui „imperiu maritim” propriu, format din puncte strategice de interes militar şi comercial, urmând exemplul Marii Britanii.
În 1889 se produce prima intervenţie deschisă a S.U.A. în politica mondială, când obţine protectoratul asupra insulelor Samoa din Oceanul Pacific, împreună cu Anglia. În 1893, Repu­blica Hawai, nou constituită, devine dependentă de S.U.A. pentru ca 5 ani mai târziu să fie anexată. În urma intervenţiei din anii 1899 – 1902 în Filipine, acest arhipelag intră sub dominaţia americană, după ce Cuba devenise şi ea protectorat american. În sfârşit, după ce Anglia renun­ţă la pretenţiile asupra istmului Panama în favoarea S.U.A., în 1901, doi ani mai târziu statul Pa­nama îi concesionează construirea canalului interoceanic ce urma să lege Atlanticul de Pacific.
Construcţia lui începe în 1904, concesionarea însemnând, în fapt, stăpânirea americană „a perpeduidad”. S.U.A. au intrat, astfel, în „clubul metropolelor”, ieşind din izolaţionismul în care s-a complăcut până atunci, bazându-se în special pe forţa navală.
Războiul mondial ce se „prepara” în surdină necesita, însă, mai ales, forţe terestre. În ulti­mele două decenii înaintea izbucnirii lui, marile puteri din Europa îl pregăteau asiduu. „Întâietatea pe continent în domeniul pregătirilor militare o deţinea Reichul Wilhelmian” (Mircea N. Popa, p. 118 şi urm.). Între 1875 şi 1900, efectivele active şi cele de rezervă ale armatei germane a crescut de la 1,2 milioane de oameni la 3,1 milioane.
Cu un an înaintea izbucnirii Marelui Război, cum avea să i se spună, această armată avea sub arme 37.000 de ofiţeri, 108.000 subofiţeri şi 648.000 de soldaţi, în total aproape 800.000 de combatanţi. În spatele acestor efective stătea o enormă industrie de război, aptă să sus­ţi­nă nu numai aceste efective, ci şi cele mult mai numeroase ale rezerviştilor. Serviciul militar obligatoriu pregătea temeinic efectivele trecute în rezervă după fiecare ciclu de încorporare.
În 1914, Franţa avea efective cu numai 20% inferioare celor ale Germaniei, cu toate că avea o populaţie de două ori mai mică. A neglijat, însă, dotarea cu artilerie grea.
Anglia, dedicată înarmărilor navale, avea o armată terestră foarte mică, mizând, ca pe vremea lui Napoleon, pe inexpugnabilitatea insulei în condiţiile supremaţiei maritime în Canalul Mânecii.
Franţa, Anglia şi Germania cheltuiau circa un sfert din resursele bugetare pentru armată şi pregătirile militare.
Germania a reuşit, în foarte scurt timp, să ocupe locul II în lume în privinţa flotei de război, după cea engleză, dar superioară acesteia la „capitolul” submarine.
Care era situaţia armatei americane? Din nou, neglijarea forţelor terestre  ieşit la iveală, ca în 1861. În aprilie 1917, S.U.A. aveau sub arme doar 200.000 de oameni, „nepregătiţi pentru un război modern, ca cel în curs pe pământul Europei”. De aceea, după ce S.U.A. s-au hotărât să intre în război de partea Antantei, pe la jumătatea lui, „din punct de vedere militar, contribuţia (ei) imediată… a fost neînsemnată” (Mircea Popa, p. 351). La început, armata americană a trebuit să recurgă la livrările franceze de armament şi muniţii, industria americană fiind doar la începutul trecerii la producţia de război.
Dacă la început S.U.A. au avut o participare anemică, au reuşit apoi să „doteze cu toate cele necesare o armată de 4 milioane de oameni într-un an şi jumătate, dotaţi cu toate cele corespunzătoare”. Din nou s-a văzut ce înseamnă pentru forţa unei armate baza industrială pe care se sprijină.
Armata americană a rupt echilibrul de forţe din Europa nu pentru că „a utilizat întreaga ei capacitate de luptă”, Hindenburg şi Ludendorf cerând armistiţiul având în vedere „nu atât cata­stro­fa militară strategică de la acea dată, cât, mai ales, cea inevitabilă în viitor”. Ei au avut în vedere „uriaşa capacitate a industriei americane, care s-a mobilizat la lucru în slujba  războiului” (M. Popa, p. 351, p. 352).
Împlinirea, recent, a 100 de ani de la începutul Marelui Război a venit cu o serie de reconsiderări istoriografice, inclusiv găsirea unei noi explicaţii pentru defetismul celor doi stra­tegi germani ce au cerut armistiţiul, pe lângă cea a cumpănirii potenţialului industriei de război americane raportată la cea germană. Istoricul american Paul Johnson mai vede o cauză a atitu­dinii lor în încrederea în principiile celor „14 puncte” enunţate de preşedintele american Wilson în ianuarie 1918.
El dorea o pace fără anexiuni şi contribuţii, adică fără despăgubiri de război şi amputări teritoriale în favoarea vecinilor Germaniei (P. Johnson, p. 33). Degeaba a încercat, însă, Wilson, să-i determine pe Clemenceau şi Lloyd George să nu impună Germaniei o pace aducând mai mult a dictat. Aceştia, şi mai ales Clemenceau, au vrut să pedepsească Germania, motivând că doar ea era vinovată de izbucnirea războiului (astăzi devine tot mai clar că vinovăţia Marelui Război se împarte în mod egal între marile puteri). S-a mers pe principiul recompenselor pentru învingători şi al pedepselor pentru cei învinşi, confirmându-se încă o dată dictonul Vae victis! (Vai de cei învinși!).
Revenind la atitudinea celor doi mari strategi ai armatei germane, vom preciza că ei aveau atunci la dispoziţie o armată capabilă să poarte războiul „încă mult şi bine”. Dar cum nu erau fanatici şi fiindcă nu li s-a cerut capitularea necondiţionată, ca generalilor nazişti mai târziu, ei au înţeles că, în final, nu au şanse de succes şi că ar fi păcat să mai producă în mod inutil nenorociri şi pagube.
S-au încrezut în promisiunile verbale ale preşedintelui american şi atunci când au fost chemaţi să semneze Tratatul de pace au constatat că promisiunile vehiculate au fost încălcate şi că „acceptaseră un armistiţiu pe care acum îl considerau o escrocherie” (Paul Johnson). Un membru al delegației americane, participant la semnarea Tratatului de la Versailles, a sesizat umilirea la care a fost supusă delegația germană. „Era ca și cum oamenii ar fi fost invitați să-și semneze propriile condamnări la moarte” (Paul Johnson, p. 34). Portes îi vede ca principali vinovaţi pentru această pace – dictat pe conducătorii Angliei, Franţei şi Belgiei, ce „l-au obligat pe preşedintele american la compromisuri” (p. 27), în vreme ce Paul Johnson vede „lucrătura” în chiar sânul delegaţiei americane, în care consilierul pentru probleme de securitate – colonelul House – l-ar fi „instigat să renunţe la «punctele» sale” (p. 27).
Ezitările lui Wilson şi cedările lui în faţa învingătorilor au creat multor americani impresia inutilităţii participării ţării la acest război şi au determinat Congresul să nu valideze Tratatul de la Versailles.
Prevederile sale au creat terenul pentru al doilea război mondial prin ascensiunea lui Hitler, ce a câştigat adeziunea unei mari părţi a poporului german prin invocarea sa permanentă ca un act de nedreptate. În rândurile americanilor, Tratatul a fost privit doar ca un succes al negus­torilor de arme, cetăţenii dorind o „neutralitate absolută” faţă de Europa (Portes, p. 30).
Cu această stare de spirit a trebuit să lupte Franklin Delano Roosevelt atunci când, după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a vrut să alinieze ţara în tabăra antifascistă. A trebuit să manifeste prudenţă, răbdare şi multă diplomaţie pentru această aliniere şi din cauza prezenţei, în cadrul ei, a Uniunii Sovietice, o asociere „pe cât de neprevăzută, pe atât de nefi­rească” cu Stalin, după cum constata o biografă a acestuia (Elena Dundovich, p. 64).
Din nou, sprijinindu-se pe uriaşa ei industrie şi economie, S.U.A. „se dotează cu o formi­dabilă producţie de război” (Portes, p. 30). Aceasta nu slujea doar  dotării armatelor proprii, ci şi celor ale Angliei şi Uniunii Sovietice, ce i-au devenit aliate.
La 15 august 1941, Winston Churchil şi Roosevelt s-au întâlnit la Conferinţa Atlanticului, de unde i-au adresat un mesaj lui Stalin, prin care îi promiteau sprijin împotriva agresiunii hitle­riste. Au urmat mai multe delegaţii americane şi britanice la Moscova, urmate de semnarea, la 1 octombrie 1941, a Protocolului numărul 1 de livrări de armament anglo-american către Uniunea Sovietică, în proporţie de 1/2 la 1/2, mai întâi prin portul Arhanghelsk, iar apoi şi prin Iran.
A urmat Protocolul numărul 2 etc., ajutoarele fiind trimise printr-un şir continuu de convoaie, din 10 în 10 zile. Ambasadorul sovietic la Londra, Maiski, a reuşit să obţină din partea lui Churchil sistemul de contract şi închiriere numit „lend-lease”, în locul plăţii directe în numerar, ceea ce l-a determinat şi pe Roosevelt să procedeze la fel (Maiski, p. 190).
Încă înaintea acestor livrări sistematice sosea la Arhanghelsk primul convoi miliar cu ajutoare, la 3 august 1941. Ele au sporit cantitativ după 29 septembrie 1941, când s-au stabilit modalităţile de colaborare între cele trei mari puteri, la întâlnirea tripartită de la Moscova, între Molotov, Harriman şi Beaverbrook (L.Loghin, p. 105).
Mărimea ajutorului american pentru Uniunea Sovietică ne este dezvăluită în detaliu de istoricul militar rus Victor Suvorov, rămas el însuşi stupefiat de ceea ce i-au dezvăluit arhivele. Cantităţile de diferite furnituri erau impresionante. Era vorba de 427.000 de camioane Studebecker, cele mai bune din lume, de 50.000 de jeepuri Willis, 35.000 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.000 de vagoane, 9.680 avioane de vânătoare, 2.770 de bombardiere, 5.800 de tunuri antitanc, 8.200 de tunuri antiaeriene, 473 de milioane de proiectile de artilerie (!), 3,8 milioane tone de alimente, 15 milioane perechi de bocanci militari, 3,7 milioane anvelope de cauciuc „şi altele la nesfârşit”, consemnează istoricul militar rus (V. Suvorov, p. 105-106).
Acestea au fost transportate de la 1 octombrie 1941 până la 31 mai 1945 prin 2.600 de încărcături de nave de transport, totalizând 17,4 milioane de tone. Soldaţii sovietici au ajuns să se încalţe cu bocanci militari americani, să mănânce în tranşee conserve de carne americane şi să se deplaseze pe front, acolo unde era posibil, cu camioane americane.
Pentru acest uriaş ajutor anglo-american, Stalin a „mulţumit” la doi ani după terminarea războiului prin înfierarea celor care i l-au trimis ca „aţâţători la război”, „imperialişti anglo-ame­ricani”, „duşmani ai democraţiei şi socialismului”.
Englezii, şi mai ales americanii, au luptat contra statelor Axei pe mai multe fronturi şi teatre de operaţiuni, practic peste tot. Date fiind caracteristicile teatrelor de operaţiuni pe care au trebuit să acţioneze anglo-americanii, au dus mai ales lupte aero-navale în Pacific şi Atlantic. Americanii au dezvoltat o doctrină ce supraevalua capacitatea şi importanţa aviaţiei strategice, folosite într-un război „total” ori „psihologic” contra oraşelor germane, într-un mod ce sfida „minima moralia”. Că această aviaţie nu era un panaceu universal este demonstrat de miza pusă pe forţele terestre sovietice, trupele de uscat hotărând până la urmă înfrângerea adversarului, alungarea sa de pe nişte teritorii şi luarea lor în stăpânire.
Luptele terestre presupun cele mai grele sacrificii umane, mai ales în ofensivă, ori mareşalii sovietici nu erau aşa de „sensibili” la acest „amănunt” precum occidentalii, ce preferau eforturi materiale uriaşe pentru a-şi minimiza pierderile umane. Ocuparea unor teritorii cât mai vaste, indiferent de pierderi, era pentru Stalin un mijloc de a extinde imperiul sovietic şi regimul comunist.
Aşa se explică de ce el a acceptat rolul ingrat de armată de sacrificiu pentru forţele sale armate. La sfârşitul războiului, spune David Priestland, Uniunea Sovietică era într-o stare jal­nică, stoarsă de puteri, marea victorie fiind una „à la Pyrhus”, „statul sovietic reuşind cu greu să facă faţă haosului, dezordinii, sărăciei şi criminalităţii” (Priestland, p. 351). Această situaţie, de care era direct vinovat prin politica sa dezastruoasă, nu l-a oprit pe Stalin de a refuza planul Marshall, o mână întinsă statelor afectate grav de război pentru a-şi reface economiile şi nici de a-şi împila din nou poporul prin pregătirea unor confruntări militare cu foştii aliaţi ce l-au salvat de la înfrângere. Nici nu s-a gândit să respecte angajamentul asumat la Ialta, prin Declaraţia asupra Europei eliberate să „«stabilească cât mai repede posibil, prin alegeri libere, guverne care să fie expresia voinţei popoarelor»” respective.
Roosevelt, fire nesuspicioasă şi încrezătoare, nu şi-a putut închipui făţărnicia lui Stalin, hotărât să comunizeze şi să sovietizeze ţările ocupate de Armata Roşie în înaintarea ei. Ocu­parea lor a decurs din succesiunea operaţiunilor militare, Armata Roşie înaintând pe un front larg, de la Baltica la Adriatica şi nu din vreo împărţire a Europei în sfere de influenţă la cele 3 conferinţe interaliate. Se atribuie în special conferinţei de la Ialta perfectarea unor asemenea aranjamente între Roosevelt, Churchil şi Stalin şi chiar o trădare a popoarelor din Europa Centrală şi de Sud-Est prin „cedarea” lor în mâna sovieticilor.
Neagu Cosma, într-o istorie a Securităţii comuniste, insinuează că deoarece „România îşi pierduse independenţa de stat în urma unui târg ruşinos între samsarii politici (?!) care sem­na­seră documente fără să le tremure mâna” au condamnat-o „la ceea ce a devenit în următorii ani de la terminarea războiului” (N. Cosma, p. 100).
Nu a fost vorba de nici o împărţire în sfere de influenţă, ci de asumarea răspunderii comune faţă de soarta ţărilor şi popoarelor eliberate. Atunci când Roosevelt a aflat de nego­cierea „procentelor” privind România şi Grecia între Stalin şi Churchil în octombrie 1944, fără ştiinţa sa, i-a transmis premierului englez, prin ambasadorul său că „Preşedintele nu este de acord”, iar secretarul de stat Cordell Hull s-a opus cu hotărâre împărţirii lumii în sfere de in­fluenţă (Nicolae Baciu, p. 296, p. 119).
Harry Truman, ajuns preşedinte în urma morţii subite a lui Roosevelt, a adoptat o poziţie fermă faţă de încălcările flagrante ale amintitului punct din Declaraţia asupra teritoriilor eliberate.
Persecutarea liderilor partidelor burgheze, nereprezentarea lor adecvată în organele executive şi sprijinirea făţişă a comuniştilor în acapararea puterii constituiau tot atâtea încălcări ale amintitei prevederi, ca şi, în plus, tergiversarea organizării de alegeri libere. După ce a pierdut alegerile, Churchill a plecat, în februarie 1946, într-o vizită în S.U.A. Împreună cu Truman au ajuns la concluzia că trebuiau adoptate măsuri ferme pentru a bara calea expansio­nismului sovietic şi, prin aceasta, a comunismului, ce se manifestă nu numai în Europa, ci şi în Asia (China, Coreea, Vietnam). Truman l-a însoţit pe ex-premierul britanic la Fulton, unde acesta a rostit celebrul său discurs din 5 martie 1946: „«De la Stettin din Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât pe întregul continent. În spatele ei stau capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei… Toate aceste frumoase capitale şi populaţiile acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică… (şi) sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste ţări din răsăritul Europei, au fost promovate partide condu­cătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut. Guverne poliţieneşti guvernează peste tot. Coloana a cincea se infiltrează peste tot, sub controlul Cominternului, condus de Moscova. Uniunea Sovietică nu se opreşte în agresivitatea ei ideologică şi în expansiunea teritorială decât în faţa forţei»”.
N. Baciu percepe acest discurs „ca (pe) un trăznet” ce „s-a auzit nu numai la Moscova… (ci) pe întreaga planetă” (p. 218-219). Istoricii îl consideră ca începutul „războiului rece”, intervenit între foştii aliaţi.
Dacă la mai puţin de un an de la terminarea războiului S.U.A. şi Anglia au riscat ruperea alianţei cu Uniunea Sovietică tocmai datorită sovietizării şi comunizării forţate a ţărilor ocupate este absurd să se tot afirme că ele au fost trădate de occidentali. Aceştia au făcut cât au putut pentru a le ajuta, dar nu au putut risca un nou război mondial când nu trecuse încă nici un an de la încheierea celuilalt. Li s-au propus ajutoare economice, pentru reconstrucţie în cadrul „planului Marshall”, dar puterea ocupantă le-a interzis această şansă, ce le-ar fi apropiat din nou de Occident. Au primit cu generozitate pe cei fugiţi din „raiul comunist” şi i-au ajutat să-şi creeze comitete naţionale, ce trebuiau să ţină legătura cu opoziţia din ţările lor. Au încurajat rezistenţa armată în aceste ţări contra ocupaţiei sovietice şi a regimurilor impuse de aceasta. Au creat posturi de radio ce trebuiau să informeze populaţia din „ţările captive”, cum li s-a spus, asupra adevăratelor stări de lucruri, ascunse de mass-media comunistă şi înlocuite cu clişeele propagandistice mincinoase ce trebuiau să formeze „omul nou”. Înainte de toate, însă, au creat un sistem de securitate al Occidentului pentru stăvilirea planului Moscovei de expansiune a comunismului pe plan mondial.
Truman a creat nu numai N.A.T.O., în 1949, ci şi Consiliul Naţional de Securitate al S.U.A., care constata că „securitatea noastră este în joc şi nu ne putem retrage fără să ne sinucidem” şi îşi propunea ca „Statele Unite… să ia iniţiativa şi conducerea unei contraofensive în întreaga lume” împotriva expansionismului sovietic” (N. Baciu, p. 278, p. 279).
A început aşa-zisa „cursă a înarmărilor”, ce implică doi concurenţi ca să-şi merite nu­me­le, în care S.U.A. nu-şi mascau cheltuielile militare prin bani ascunşi în alte capitole bugetare, cum proceda Uniunea Sovietică. Oricum, aceasta nu-şi putea permite un cuantum la fel de mare ca S.U.A. din cauza diferenţelor de P.I.B. dintre ele. În vreme ce americanii nu aveau de suferit urmări vizibile în privinţa nivelului de trai ca urmare a înarmărilor, populaţia sovietică era din nou sacrificată pe altarul „revoluţiei mondiale” - a expansionismului sovietic.
„Începând cu anii 1950, necesităţile «războiului rece» au condus Statele Unite la dezvol­tarea permanentă a unei puternice industrii de apărare pe care preşedintele Eisenhower o va denumi, în ianuarie 1961, «complexul militar-industrial». Cheltuielile de apărare ating punctul lor maxim în 1953 cu 13% din P.N.B. şi mai mult de jumătate din cheltuielile federale în 1960” (Y. Portes, p. 47).
Niciodată sovieticii nu au reuşit, nici măcar pentru o perioadă scurtă, să realizeze o superioritate militară asupra S.U.A., chiar dacă la unele capitole (dotări) aveau momentan o superioritate cantitativă. Americanii, continuând orientarea strategică din timpul celui de-al doilea război mondial, au acordat o atenţie prioritară aviaţiei, mai ales a celei strategice, considerată cheie de boltă a laturii ofensive, iar din 1954 submarinelor cu propulsie nucleare şi portavioanelor cu acelaşi gen de propulsie în cadrul marinei de război. După 1957, au fost obligaţi să-şi reconsidere priorităţile din cauza lansării de către sovietici a primei rachete intercontinentale, purtătoare de arme nucleare („vectori”).
S-au împlinit prezicerile lui Lenin şi Einstein, după care armele vor ajunge atât de distru­gă­toare încât războaiele globale vor ajunge imposibile, pur şi simplu din pricina instinctului de conservare al potenţialului iniţiator, conştient că atacând se sinucide. În ultimul deceniu al conducerii lui Leonid Brejnev, acesta a angajat ţara într-o cursă pentru obţinerea unei supre­maţii militare asupra S.U.A.
Obligat de situaţie, preşedintele american Reagan a lansat, în martie 1983, programul strategic „războiul stelelor”, ce trebuia să anihileze principala forţă sovietică, arsenalul rache­telor strategice. Acest program mai avea menirea să secătuiască economia sovietică datorită cheltuielilor militare şi să dea o lovitură indirectă însuşi comunismului. În şase ani acesta a intrat în derivă şi apoi în comă. S.U.A. au început să se înzestreze cu un sistem antirachetă capabil să paralizeze un eventual atac sovietic. De mai înainte, încă, „Mulţi demnitari de la vârful ierarhiei sovietice se temeau de America și de americani”, după un duet de autori sovieto-american (Andrew Cristopher, Oleg Gordievski, p. 226).
După ce președintele Reagan a denunțat imperiul sovietic ca pe un „imperiu al răului” și a dat startul amintitului program, „Moscova a înțeles că a trecut vremea tratării Americii de pe «poziții de forţă»” (Cristopher, Gordievski, p. 452).
În 1985, noul secretar general Mihail Gorbaciov l-a întâlnit pe preşedintele Reagan la Geneva, iar în 1986 la Rejkjavik, în Islanda. În 1987, Gorbaciov a fost oaspetele lui Reagan la Wa­shing­ton, iar în mai, 1988, acesta i-a întors vizita şi a purtat o rundă de convorbiri la Mos­cova. Întâlniri atât de dese între cei „doi mari” nu au avut loc niciodată până atunci în perioada „războiului rece”. În sfârşit, în decembrie 1989, a avut loc celebra întâlnire de la Malta, de fapt de la bordul crucişătorului sovietic „Maxim Gorki”, urmată de prima conferinţă de presă comună din istoria întâlnirilor la nivel înalt sovieto-american (Cristopher, Gordievski, p. 457).
S-a atribuit acestei întâlniri perfectarea unor înţelegeri secrete privind soarta comunis­mului în Europa, uitându-se că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut loc înaintea întâlnirii de la Malta şi că doar în România a avut loc imediat după aceea. Toţi cei doritori să creadă că aceste înţelegeri au pus capăt definitiv „războiului rece” s-au înşelat, peste 10-15 ani devenind evident că Rusia lui Putin şi-a recăpătat apetitul imperial, rezumat deocamdată la refacerea fostului imperiu (intern) sovietic şi a cordonului de securitate reprezentat de fostul său imperiu extern. Restaurarea teritorială a fostei Uniuni Sovietice, dezagregate în 1991 prin referendumuri naţionale, este dublată de presiunea pentru neutralitatea fostelor state comuniste satelite, ca interpunere spre spaţiul N.A.T.O.
Cele mai puţin de două decenii de aparentă dispariţie a polarităţii militare anterioare au constituit perioada de refacere a economiei ruseşti, ocupând acum locul 9 în P.I.B.-ul mondial, faţă de locul 2 al economiei sovietice. Nu numai că aceasta a devenit mult mai mică în ansamblul economiei mondiale, dar a rămas la fel de disproporţionată.
Propunându-şi o revenire pe plan geopolitic, Rusia putinistă nu a slăbit nici un moment prioritatea acordată industriei de război şi cercetării aferente acesteia, căutând să ţină pasul cu nivelul tehnologic al celei americane.
S-a spus că S.U.A. a rămas singura superputere mondială, Rusia „decăzând” la nivelul de mare putere, alături de celelalte ţări membre ale „clubului nuclear”. Se uită că statutul de superputere nu este dat de numărul armelor clasice, ci de cel al armelor racheto-nucleare, or din acest punct de vedere un tratat ruso-american a stabilit paritatea. Paritatea la un nivel atât de ridicat, în ciuda înjumătăţirii arsenalelor, încât celelalte ţări din „clubul nuclear” se află la mare distanţă de cele două.
Este adevărat că, aşa cum arată istoricul francez Jacques Portes, „Pe plan strategic, americanii au rămas singura ţară care poate interveni în oricare parte a lumii, (fie) din raţiuni militare, fie umanitare sau economice”, „singura care poate conta în cadrul negocierilor sau care poate garanta acordurile internaţionale” (p. 10).
Portes acceptă calificativul de hiperputere pentru S.U.A., acordat probabil pentru a-l păstra pe cel de supraputere pentru Rusia, având în vedere că aceasta dispune de acelaşi nu­măr de încărcături nucleare ca şi S.U.A. (5000). Cât timp poate dura situaţia S.U.A de singura putere mondială, a statutului ei de hiperputere?
Un precedent istoric din antichitate dovedeşte că o supremaţie geopolitică poate dăinui mai multe secole, cum a fost cazul Imperiului roman, dar un altul, din epoca modernă, a durat doar două decenii (hegemonia napoleoniană în Europa).
După cele trei războaie cu Cartagina, dar mai ales după cel de-al doilea, încheiat în 202 î.Hr., Roma n-a mai avut nici un adversar pe măsură în spaţiul mediteranean, pe care l-a vizat pentru cucerire.
Timp de şase secole, Imperiul roman a dominat oikumena din jurul Mării Mediterane – devenite «mare nostrum» - pe care a transformat-o, treptat, în propriul ei teritoriu. Când li s-a părut că teritoriul stăpânit de ei este suficient de mare şi că ar fi riscant să mai facă alte cuceriri, pe care să nu le mai poată apăra apoi în faţa „barbarilor”, împăraţii de la Roma au instituit „pax romana” („pacea romană”). Au răspuns numai la atacuri, nemaifăcând cuceriri decât asupra teritoriilor duşmanilor „recidivişti”. De fapt, numai după anul 106, când împăratul Traian a sporit teritoriul Imperiului roman cu ultimele noi achiziţii (Dacia, Armenia şi Mesopotamia), a început „pax romana”, o politică defensivă şi o pace armată dictată de raţiuni de stat şi nu neapărat de spirit pacifist. Imperiului roman i s-a contrapus ca o forţă comparabilă doar Imperiul chinezesc (ca şi azi, în raport cu S.U.A.!), dar cele două „supraputeri” nu s-au ciocnit în politicile lor expansio­niste din cauza distanţelor prea mari pentru mijloacele din vremea aceea.
Mult mai scurtă a fost hegemonia napoleoniană, căreia i s-a contrapus politica echili­brului european. Incapabile fiecare în parte să se opună „monstrului corsican”, marile puteri europene din acel timp au pus surdină pentru moment contradicţiilor şi conflictelor dintre ele şi s-au aliat pentru a-l învinge. Numită atunci politica echilibrului european, aceasta a creat prece­dentul unor repoziţionări geostrategice ulterioare, ce ar viza în viitor politica echilibrului mondial, absolut imprevizibilă azi.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Al. Vianu, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, 1993.
René Rémond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999.
Mircea Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Editura Rao, 2003.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.
I.M.Maiski, Amintirile unui ambasador sovietic, Editura Politică, 1967.
Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Editura Politică, 1987.
Lena Dundovich, Iosif Visarionovici Stalin, Editura Litera International, 2013.
Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iași, 2010.
William Z. Foster, Schiță a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatură Politică, 1954.
Neagu Cosma, Cupola, Din culisele Securității, Editura Globus, f.a.
Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Editura Saeculum, 1997.
André Christopher, Oleg Gordievski, C.I.A. şi Casa Albă, Editura All, 1998.
David Priestland, Steagul roşu, O istorie a comunismului, Editura Litera, 2012.