S.U.A. - De la izolationism la supraputere

Coloniile engleze de pe coasta americană a Atlanticului au fost „dotate” cu trupe ale metropolei, pilon al stăpânirii Coroanei peste ocean, nu atât în raport cu coloniştii proprii, cât cu coloniile altor metropole aflate în apropiere. Deoarece aceste metropole erau „aproape tot­deauna în război între ele, aceste războaie… au fost purtate şi în colonii”, arată William Z. Foster. Mai precis, acestea căutau să-şi smulgă una alteia coloniile adjudecate prin desco­peri­rile geografice stipendiate de ele, însoţite de gestul simbolic al înfigerii steagului naţional în pământurile nou descoperite.
Dacă Spania şi Portugalia şi-au partajat anticipat cuceririle din America de Sud şi cea Centrală prin două tratate sub oblăduirea Papei, puterile maritime ce au colonizat America de Nord nu au căutat şi nu au găsit un asemenea mediator. Acestea erau Anglia, Franţa şi Olanda.
Nenumărate războaie de mică amploare s-au dat între posesiunile coloniale ale celor trei metropole, pentru ocuparea unor noi întinderi de teritorii în interiorul continentului, concomitente adesea cu luptele duse contra triburilor de indieni. Acestea au fost uneori antrenate în luptele dintre coloniile engleze, franceze şi olandeze, de o parte sau de alta. Trupele reprezentând autoritatea metropolei îşi construiau un fel de castre, numite forturi, a căror linii succesive au marcat etapele cuceririi şi înaintării stăpânirii ei.
Numele lor s-au păstrat simbolic până azi. Coloniştii şi-au creat, cu consimţământul autorităţilor reprezentând metropola, miliţiile cetăţeneşti, un gen de forţe paramilitare cu scop de autoapărare ori pentru a servi ca o rezervă a armatei. De atunci s-a încetăţenit cutuma dotării civililor cu arme de foc, ca mijloc de autoapărare faţă de infractori, indieni, dar şi de fiarele ce abundau în teritoriile împădurite (De altfel, aceleaşi motive, mai puţin indienii, explică şi permisiunea posesiunii armelor de foc la ruşii ce au ocupat Siberia după 1600).
Între aceste miliţii, trupe neregulate şi nepermanente, şi trupele engleze reprezentând autoritatea îndepărtatei metropole, a existat o perioadă de colaborare, acestea nefiind perce­pute ca trupe de ocupaţie. A contribuit la aceasta şi unitatea de origine, limbă şi obiceiuri, sol­daţii şi ofiţerii englezi nefiind priviţi ca nişte străini.
Pe măsură ce metropola a aplicat măsuri tot mai discriminatorii faţă de coloniile de pe coasta de Est, obligând pe reprezentanţii ei să le pună în aplicare, această solidaritate etnică a slăbit, dar nu a dispărut (în războiul pentru independenţa coloniilor, comandantul trupelor engle­ze s-a cam lăsat bătut).
În acest război s-au confruntat o armată regulată, dar luptând fără un ideal şi fără o moti­vaţie, cu una de cetăţeni, animaţi de ideea de libertate, care i-a atras şi o solidaritate interna­ţională. Conducătorii coloniştilor au ştiut să profite de rivalitatea anglo-franceză pentru a obţine sprijinul Franţei, datorat şi geniului diplomatic al lui Benjamin Franklin, trimis în misiune la Paris.
Marchizul La Fayette şi grupul de ofiţeri francezi trimişi să consilieze armata coloniştilor, alcătuită prin reuniunea miliţiilor cetăţeneşti, au fost animaţi de o sinceră solidaritate şi empatie pentru cauza lor, independenţa.
Războiul de eliberare al coloniilor americane s-a internaţionalizat, prin polarizarea pe direcţia liniilor de fractură dintre marile puteri europene, în continuă reaşezare. Franţa a încheiat un tratat de alianţă cu coloniile răsculate în februarie 1778, Spania i-a urmat exemplul în anul următor, iar Olanda în 1780. Flotele celor trei aliaţi o depăşeau pe cea engleză. „Războiul se ducea acum în Europa, în America de Nord şi de Sud, în Marea Caraibilor şi Asia. Franţa a pus la dispoziţia S.U.A. mari sume de bani, uriaşe cantităţi de echipament şi a aruncat împotriva Angliei jumătate din forţele ei terestre şi întreaga forţă navală” (Al. Vianu, p. 17).
Rezultatul a fost înfrângerea Angliei şi recunoaşterea independenţei S.U.A. prin Tratatul de pace de la Paris, din 3 septembrie 1783. Mai mult, Anglia a cedat Statelor Unite uriaşa regiune de la Munţii Alleghani la Mississippi, ţinuturile nordice până la Canada şi în Sud până la Florida. După obţinerea independenţei, a început expansiunea demografică spre Vest şi Sud, pe amintitele teritorii atribuite de fosta metropolă. După 1800, „Statele Unite se află în faţa unui val de imigranţi foarte puţin omogen în toate privinţele”, a unui aflux „la început subţire, ca un firicel de apă, apoi crescând fără încetare până când se transformă într-un şuvoi torenţial” (René Rémond).
În anul în care se adoptă constituţia (1789), se dă şi un act legislativ extrem de impor­tant, Ordonanţa referitoare la NV. Aceasta atribuia organizarea noilor teritorii de expansiune demografică autorităţilor federale, în detrimentul fiecăruia dintre cele 13 state fondatoare, componente ale Uniunii.
Aceste teritorii puteau deveni autonome, dar pe măsura populării până la 60.000 de locuitori puteau obţine fiecare calitatea de stat, ca un statut de „deplină egalitate… cu cele treisprezece state constitutive” (Rémond, p. 53).
În 1792, primul stat nou constituit a fost Kentuky, iar în 1959 ultimul stat recunoscut fiind Hawai, numărul lor ajungând la 50.
Preocupate de expansiunea într-un teritoriu fără titulari statali (exceptând Mexicul), în care pretendenţii erau în aceeaşi măsură îndreptăţiţi şi neîndreptăţiţi, pe seama unor băştinaşi prea slabi să-şi apere posesiunile, oricum prea mari şi nevalorificate, Statele Unite au preferat izolaţionismul faţă de restul lumii.
La data proclamării doctrinei Monroe: America pentru americani (1823), S.U.A. nu erau capabile să impună o hegemonie panamericană, dar și-au propus-o pentru viitor. Oricum, înde­păr­tate geografic de teatrul marilor confruntări geopolitice, inexpugnabile din cauza separării de restul lumii prin cele două oceane limitrofe, S.U.A. şi-au putut permite izolaţionismul şi menţi­nerea unor forţe militare minore în comparaţie cu marile puteri europene. Nu aveau duşmani de care se teamă şi nici motive să cheltuiască fonduri costisitoare pentru armată.
Puţinătatea forţelor militare a ieşit în evidenţă la începutul celui de-al doilea război, şi ultimul, ce a avut loc pe propriul teritoriu: este vorba de războiul de secesiune dintre anii 1861-1865.
Lincoln a fost obligat să ceară Congresului trei înrolări succesive de voluntari, din cauza insuficienţei trupelor disponibile. Un trimis special al României în Statele Unite constata că, dacă statele secesioniste „«organizau miliţiile lor cu cea mai mare atenţie»”, cele nordiste nu dispuneau decât de „«regimente de voluntari comandate de ofiţeri improvizaţi (…) fără… nici o cunoştinţă militară»” (Al. Vianu, p. 107). În fapt, nici unii, nici alţii, nu dispuneau de o armată regu­lată, botezul focului fiind trăit pe rând de contingentele neinstruite ori având o pregătire sumară.
Lincoln şi-a dat seama că a subestimat puterea armatei sudiste şi a fost obligat la succesive înrolări. Prima a angajat 75.000 de voluntari pe o perioadă de 3 luni („sezonul” obiş­nuit la convocarea miliţiilor, dar şi a cetelor nobiliare în feudalism).
Dovedindu-se neîndestulătoare, s-a mai legiferat o înrolare, de data aceasta de 500.000 de voluntari. Dar cum, între timp, sudiştii au introdus serviciul militar obligatoriu, sporindu-şi consi­derabil efectivele, Lincoln a fost obligat la a treia înrolare de voluntari, ce s-a dovedit un fiasco, prezentându-se doar 80.000 de combatanţi, faţă de 300.000, cât s-a estimat.
Congresul a trebuit să dea Legea serviciului militar obligatoriu, după modelul Confe­de­raţiei sudiste. Trei factori au contribuit, în final, la victoria Nordului: eliberarea sclavilor, legiferată în 1863, superioritatea tehnologiei militare a nordiştilor şi sprijinul popular pentru Uniune. Pentru prima dată într-un război modern ori premodern, s-au aflat faţă în faţă peste un milion de soldaţi în fiecare tabără. Asemenea dimensiuni a armatelor şi dotarea costisitoare a fiecărui combatant în condiţiile dotării sale cu armament mai sofisticat şi mai scump, au impus un deziderat devenit in­dis­pensabil pentru o armată modernă. Aceasta rezidă într-o infrastructură naţională producă­toare de armament şi muniţii suficient de dezvoltată, pe lângă posibilităţile financiare de a o susţine.
După istoricii militari, războiul de secesiune a fost cel dintâi în care s-a folosit tehnologie militară avansată în ambele tabere. Muscheta a fost înlocuită cu puşca cu repetiţie cu ţeava ghin­tuită, inventată puţin înainte. Folosirea ei a impus adăpostirea în tranşee şi în adăposturi individuale.
Artileria Uniunii era formată din tunuri moderne, cu repetiţie, produse de puternica indus­trie „nordistă”. Bine dezvoltată, „industria americană şi-a sporit cu repeziciune producţia şi a asigurat frontul cu toate cele necesare” (Al. Vianu, p. 112). Pentru prima dată s-a experimentat cu succes trecerea industriei la producţia de război. Şantierele navale de la Atlantic au realizat şi ele această trecere, producând nave cuirasate şi mine submarine. Cuirasatul „Monitor” a fost primul vas blindat, având tunuri cu turelă pivotantă, ce a deschis o nouă eră în istoria războiului naval. Căile ferate au fost folosite pentru transportul rapid al trupelor – neexistând încă mijloace auto – iar telegraful de câmp a anticipat folosirea telefoniei de campanie.
Este considerat primul „război total”, întrucât au fost folosite toate mijloacele disponibile pentru victorie, inclusiv terorizarea populaţiei civile ca formă a războiului psihologic, prin distru­geri sistematice, orice fairplay fiind abandonat (Al. Vianu, p. 113).
Jules Verne descrie, cu minuţiozitate şi entuziasmul ce-i erau caracteristice, invenţiile tehnice şi tactice apărute în timpul războiului ce a dat însuşi numele romanului: Nord contra Sud. Imediat după victoria Nordului şi refacerea Uniunii, armata ei a fost redusă de la 1 milion de oameni, în 1865, la 183.000, în noiembrie şi la 25.000 la sfârşitul lui 1866, cea mai mare parte a navelor de război fiind vândute (Al. Vianu, p. 131).
Dezinteresul pentru forţele armate a fost parţial şi temporar deoarece, după 1881, S.U.A. s-au antrenat în competiţia pentru ceea ce Hilferding a desemnat sub „formula”: lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii.
S-au acordat credite tot mai mari pentru flota de război, al cărei tonaj a urcat de la locul 12 în 1881, la locul 5 pe plan mondial, în 1893 şi la locul 3 în 1900 (Al. Vianu, p. 219).
S.U.A. au devenit interesate de crearea unui „imperiu maritim” propriu, format din puncte strategice de interes militar şi comercial, urmând exemplul Marii Britanii.
În 1889 se produce prima intervenţie deschisă a S.U.A. în politica mondială, când obţine protectoratul asupra insulelor Samoa din Oceanul Pacific, împreună cu Anglia. În 1893, Repu­blica Hawai, nou constituită, devine dependentă de S.U.A. pentru ca 5 ani mai târziu să fie anexată. În urma intervenţiei din anii 1899 – 1902 în Filipine, acest arhipelag intră sub dominaţia americană, după ce Cuba devenise şi ea protectorat american. În sfârşit, după ce Anglia renun­ţă la pretenţiile asupra istmului Panama în favoarea S.U.A., în 1901, doi ani mai târziu statul Pa­nama îi concesionează construirea canalului interoceanic ce urma să lege Atlanticul de Pacific.
Construcţia lui începe în 1904, concesionarea însemnând, în fapt, stăpânirea americană „a perpeduidad”. S.U.A. au intrat, astfel, în „clubul metropolelor”, ieşind din izolaţionismul în care s-a complăcut până atunci, bazându-se în special pe forţa navală.
Războiul mondial ce se „prepara” în surdină necesita, însă, mai ales, forţe terestre. În ulti­mele două decenii înaintea izbucnirii lui, marile puteri din Europa îl pregăteau asiduu. „Întâietatea pe continent în domeniul pregătirilor militare o deţinea Reichul Wilhelmian” (Mircea N. Popa, p. 118 şi urm.). Între 1875 şi 1900, efectivele active şi cele de rezervă ale armatei germane a crescut de la 1,2 milioane de oameni la 3,1 milioane.
Cu un an înaintea izbucnirii Marelui Război, cum avea să i se spună, această armată avea sub arme 37.000 de ofiţeri, 108.000 subofiţeri şi 648.000 de soldaţi, în total aproape 800.000 de combatanţi. În spatele acestor efective stătea o enormă industrie de război, aptă să sus­ţi­nă nu numai aceste efective, ci şi cele mult mai numeroase ale rezerviştilor. Serviciul militar obligatoriu pregătea temeinic efectivele trecute în rezervă după fiecare ciclu de încorporare.
În 1914, Franţa avea efective cu numai 20% inferioare celor ale Germaniei, cu toate că avea o populaţie de două ori mai mică. A neglijat, însă, dotarea cu artilerie grea.
Anglia, dedicată înarmărilor navale, avea o armată terestră foarte mică, mizând, ca pe vremea lui Napoleon, pe inexpugnabilitatea insulei în condiţiile supremaţiei maritime în Canalul Mânecii.
Franţa, Anglia şi Germania cheltuiau circa un sfert din resursele bugetare pentru armată şi pregătirile militare.
Germania a reuşit, în foarte scurt timp, să ocupe locul II în lume în privinţa flotei de război, după cea engleză, dar superioară acesteia la „capitolul” submarine.
Care era situaţia armatei americane? Din nou, neglijarea forţelor terestre  ieşit la iveală, ca în 1861. În aprilie 1917, S.U.A. aveau sub arme doar 200.000 de oameni, „nepregătiţi pentru un război modern, ca cel în curs pe pământul Europei”. De aceea, după ce S.U.A. s-au hotărât să intre în război de partea Antantei, pe la jumătatea lui, „din punct de vedere militar, contribuţia (ei) imediată… a fost neînsemnată” (Mircea Popa, p. 351). La început, armata americană a trebuit să recurgă la livrările franceze de armament şi muniţii, industria americană fiind doar la începutul trecerii la producţia de război.
Dacă la început S.U.A. au avut o participare anemică, au reuşit apoi să „doteze cu toate cele necesare o armată de 4 milioane de oameni într-un an şi jumătate, dotaţi cu toate cele corespunzătoare”. Din nou s-a văzut ce înseamnă pentru forţa unei armate baza industrială pe care se sprijină.
Armata americană a rupt echilibrul de forţe din Europa nu pentru că „a utilizat întreaga ei capacitate de luptă”, Hindenburg şi Ludendorf cerând armistiţiul având în vedere „nu atât cata­stro­fa militară strategică de la acea dată, cât, mai ales, cea inevitabilă în viitor”. Ei au avut în vedere „uriaşa capacitate a industriei americane, care s-a mobilizat la lucru în slujba  războiului” (M. Popa, p. 351, p. 352).
Împlinirea, recent, a 100 de ani de la începutul Marelui Război a venit cu o serie de reconsiderări istoriografice, inclusiv găsirea unei noi explicaţii pentru defetismul celor doi stra­tegi germani ce au cerut armistiţiul, pe lângă cea a cumpănirii potenţialului industriei de război americane raportată la cea germană. Istoricul american Paul Johnson mai vede o cauză a atitu­dinii lor în încrederea în principiile celor „14 puncte” enunţate de preşedintele american Wilson în ianuarie 1918.
El dorea o pace fără anexiuni şi contribuţii, adică fără despăgubiri de război şi amputări teritoriale în favoarea vecinilor Germaniei (P. Johnson, p. 33). Degeaba a încercat, însă, Wilson, să-i determine pe Clemenceau şi Lloyd George să nu impună Germaniei o pace aducând mai mult a dictat. Aceştia, şi mai ales Clemenceau, au vrut să pedepsească Germania, motivând că doar ea era vinovată de izbucnirea războiului (astăzi devine tot mai clar că vinovăţia Marelui Război se împarte în mod egal între marile puteri). S-a mers pe principiul recompenselor pentru învingători şi al pedepselor pentru cei învinşi, confirmându-se încă o dată dictonul Vae victis! (Vai de cei învinși!).
Revenind la atitudinea celor doi mari strategi ai armatei germane, vom preciza că ei aveau atunci la dispoziţie o armată capabilă să poarte războiul „încă mult şi bine”. Dar cum nu erau fanatici şi fiindcă nu li s-a cerut capitularea necondiţionată, ca generalilor nazişti mai târziu, ei au înţeles că, în final, nu au şanse de succes şi că ar fi păcat să mai producă în mod inutil nenorociri şi pagube.
S-au încrezut în promisiunile verbale ale preşedintelui american şi atunci când au fost chemaţi să semneze Tratatul de pace au constatat că promisiunile vehiculate au fost încălcate şi că „acceptaseră un armistiţiu pe care acum îl considerau o escrocherie” (Paul Johnson). Un membru al delegației americane, participant la semnarea Tratatului de la Versailles, a sesizat umilirea la care a fost supusă delegația germană. „Era ca și cum oamenii ar fi fost invitați să-și semneze propriile condamnări la moarte” (Paul Johnson, p. 34). Portes îi vede ca principali vinovaţi pentru această pace – dictat pe conducătorii Angliei, Franţei şi Belgiei, ce „l-au obligat pe preşedintele american la compromisuri” (p. 27), în vreme ce Paul Johnson vede „lucrătura” în chiar sânul delegaţiei americane, în care consilierul pentru probleme de securitate – colonelul House – l-ar fi „instigat să renunţe la «punctele» sale” (p. 27).
Ezitările lui Wilson şi cedările lui în faţa învingătorilor au creat multor americani impresia inutilităţii participării ţării la acest război şi au determinat Congresul să nu valideze Tratatul de la Versailles.
Prevederile sale au creat terenul pentru al doilea război mondial prin ascensiunea lui Hitler, ce a câştigat adeziunea unei mari părţi a poporului german prin invocarea sa permanentă ca un act de nedreptate. În rândurile americanilor, Tratatul a fost privit doar ca un succes al negus­torilor de arme, cetăţenii dorind o „neutralitate absolută” faţă de Europa (Portes, p. 30).
Cu această stare de spirit a trebuit să lupte Franklin Delano Roosevelt atunci când, după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a vrut să alinieze ţara în tabăra antifascistă. A trebuit să manifeste prudenţă, răbdare şi multă diplomaţie pentru această aliniere şi din cauza prezenţei, în cadrul ei, a Uniunii Sovietice, o asociere „pe cât de neprevăzută, pe atât de nefi­rească” cu Stalin, după cum constata o biografă a acestuia (Elena Dundovich, p. 64).
Din nou, sprijinindu-se pe uriaşa ei industrie şi economie, S.U.A. „se dotează cu o formi­dabilă producţie de război” (Portes, p. 30). Aceasta nu slujea doar  dotării armatelor proprii, ci şi celor ale Angliei şi Uniunii Sovietice, ce i-au devenit aliate.
La 15 august 1941, Winston Churchil şi Roosevelt s-au întâlnit la Conferinţa Atlanticului, de unde i-au adresat un mesaj lui Stalin, prin care îi promiteau sprijin împotriva agresiunii hitle­riste. Au urmat mai multe delegaţii americane şi britanice la Moscova, urmate de semnarea, la 1 octombrie 1941, a Protocolului numărul 1 de livrări de armament anglo-american către Uniunea Sovietică, în proporţie de 1/2 la 1/2, mai întâi prin portul Arhanghelsk, iar apoi şi prin Iran.
A urmat Protocolul numărul 2 etc., ajutoarele fiind trimise printr-un şir continuu de convoaie, din 10 în 10 zile. Ambasadorul sovietic la Londra, Maiski, a reuşit să obţină din partea lui Churchil sistemul de contract şi închiriere numit „lend-lease”, în locul plăţii directe în numerar, ceea ce l-a determinat şi pe Roosevelt să procedeze la fel (Maiski, p. 190).
Încă înaintea acestor livrări sistematice sosea la Arhanghelsk primul convoi miliar cu ajutoare, la 3 august 1941. Ele au sporit cantitativ după 29 septembrie 1941, când s-au stabilit modalităţile de colaborare între cele trei mari puteri, la întâlnirea tripartită de la Moscova, între Molotov, Harriman şi Beaverbrook (L.Loghin, p. 105).
Mărimea ajutorului american pentru Uniunea Sovietică ne este dezvăluită în detaliu de istoricul militar rus Victor Suvorov, rămas el însuşi stupefiat de ceea ce i-au dezvăluit arhivele. Cantităţile de diferite furnituri erau impresionante. Era vorba de 427.000 de camioane Studebecker, cele mai bune din lume, de 50.000 de jeepuri Willis, 35.000 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.000 de vagoane, 9.680 avioane de vânătoare, 2.770 de bombardiere, 5.800 de tunuri antitanc, 8.200 de tunuri antiaeriene, 473 de milioane de proiectile de artilerie (!), 3,8 milioane tone de alimente, 15 milioane perechi de bocanci militari, 3,7 milioane anvelope de cauciuc „şi altele la nesfârşit”, consemnează istoricul militar rus (V. Suvorov, p. 105-106).
Acestea au fost transportate de la 1 octombrie 1941 până la 31 mai 1945 prin 2.600 de încărcături de nave de transport, totalizând 17,4 milioane de tone. Soldaţii sovietici au ajuns să se încalţe cu bocanci militari americani, să mănânce în tranşee conserve de carne americane şi să se deplaseze pe front, acolo unde era posibil, cu camioane americane.
Pentru acest uriaş ajutor anglo-american, Stalin a „mulţumit” la doi ani după terminarea războiului prin înfierarea celor care i l-au trimis ca „aţâţători la război”, „imperialişti anglo-ame­ricani”, „duşmani ai democraţiei şi socialismului”.
Englezii, şi mai ales americanii, au luptat contra statelor Axei pe mai multe fronturi şi teatre de operaţiuni, practic peste tot. Date fiind caracteristicile teatrelor de operaţiuni pe care au trebuit să acţioneze anglo-americanii, au dus mai ales lupte aero-navale în Pacific şi Atlantic. Americanii au dezvoltat o doctrină ce supraevalua capacitatea şi importanţa aviaţiei strategice, folosite într-un război „total” ori „psihologic” contra oraşelor germane, într-un mod ce sfida „minima moralia”. Că această aviaţie nu era un panaceu universal este demonstrat de miza pusă pe forţele terestre sovietice, trupele de uscat hotărând până la urmă înfrângerea adversarului, alungarea sa de pe nişte teritorii şi luarea lor în stăpânire.
Luptele terestre presupun cele mai grele sacrificii umane, mai ales în ofensivă, ori mareşalii sovietici nu erau aşa de „sensibili” la acest „amănunt” precum occidentalii, ce preferau eforturi materiale uriaşe pentru a-şi minimiza pierderile umane. Ocuparea unor teritorii cât mai vaste, indiferent de pierderi, era pentru Stalin un mijloc de a extinde imperiul sovietic şi regimul comunist.
Aşa se explică de ce el a acceptat rolul ingrat de armată de sacrificiu pentru forţele sale armate. La sfârşitul războiului, spune David Priestland, Uniunea Sovietică era într-o stare jal­nică, stoarsă de puteri, marea victorie fiind una „à la Pyrhus”, „statul sovietic reuşind cu greu să facă faţă haosului, dezordinii, sărăciei şi criminalităţii” (Priestland, p. 351). Această situaţie, de care era direct vinovat prin politica sa dezastruoasă, nu l-a oprit pe Stalin de a refuza planul Marshall, o mână întinsă statelor afectate grav de război pentru a-şi reface economiile şi nici de a-şi împila din nou poporul prin pregătirea unor confruntări militare cu foştii aliaţi ce l-au salvat de la înfrângere. Nici nu s-a gândit să respecte angajamentul asumat la Ialta, prin Declaraţia asupra Europei eliberate să „«stabilească cât mai repede posibil, prin alegeri libere, guverne care să fie expresia voinţei popoarelor»” respective.
Roosevelt, fire nesuspicioasă şi încrezătoare, nu şi-a putut închipui făţărnicia lui Stalin, hotărât să comunizeze şi să sovietizeze ţările ocupate de Armata Roşie în înaintarea ei. Ocu­parea lor a decurs din succesiunea operaţiunilor militare, Armata Roşie înaintând pe un front larg, de la Baltica la Adriatica şi nu din vreo împărţire a Europei în sfere de influenţă la cele 3 conferinţe interaliate. Se atribuie în special conferinţei de la Ialta perfectarea unor asemenea aranjamente între Roosevelt, Churchil şi Stalin şi chiar o trădare a popoarelor din Europa Centrală şi de Sud-Est prin „cedarea” lor în mâna sovieticilor.
Neagu Cosma, într-o istorie a Securităţii comuniste, insinuează că deoarece „România îşi pierduse independenţa de stat în urma unui târg ruşinos între samsarii politici (?!) care sem­na­seră documente fără să le tremure mâna” au condamnat-o „la ceea ce a devenit în următorii ani de la terminarea războiului” (N. Cosma, p. 100).
Nu a fost vorba de nici o împărţire în sfere de influenţă, ci de asumarea răspunderii comune faţă de soarta ţărilor şi popoarelor eliberate. Atunci când Roosevelt a aflat de nego­cierea „procentelor” privind România şi Grecia între Stalin şi Churchil în octombrie 1944, fără ştiinţa sa, i-a transmis premierului englez, prin ambasadorul său că „Preşedintele nu este de acord”, iar secretarul de stat Cordell Hull s-a opus cu hotărâre împărţirii lumii în sfere de in­fluenţă (Nicolae Baciu, p. 296, p. 119).
Harry Truman, ajuns preşedinte în urma morţii subite a lui Roosevelt, a adoptat o poziţie fermă faţă de încălcările flagrante ale amintitului punct din Declaraţia asupra teritoriilor eliberate.
Persecutarea liderilor partidelor burgheze, nereprezentarea lor adecvată în organele executive şi sprijinirea făţişă a comuniştilor în acapararea puterii constituiau tot atâtea încălcări ale amintitei prevederi, ca şi, în plus, tergiversarea organizării de alegeri libere. După ce a pierdut alegerile, Churchill a plecat, în februarie 1946, într-o vizită în S.U.A. Împreună cu Truman au ajuns la concluzia că trebuiau adoptate măsuri ferme pentru a bara calea expansio­nismului sovietic şi, prin aceasta, a comunismului, ce se manifestă nu numai în Europa, ci şi în Asia (China, Coreea, Vietnam). Truman l-a însoţit pe ex-premierul britanic la Fulton, unde acesta a rostit celebrul său discurs din 5 martie 1946: „«De la Stettin din Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât pe întregul continent. În spatele ei stau capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei… Toate aceste frumoase capitale şi populaţiile acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică… (şi) sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste ţări din răsăritul Europei, au fost promovate partide condu­cătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut. Guverne poliţieneşti guvernează peste tot. Coloana a cincea se infiltrează peste tot, sub controlul Cominternului, condus de Moscova. Uniunea Sovietică nu se opreşte în agresivitatea ei ideologică şi în expansiunea teritorială decât în faţa forţei»”.
N. Baciu percepe acest discurs „ca (pe) un trăznet” ce „s-a auzit nu numai la Moscova… (ci) pe întreaga planetă” (p. 218-219). Istoricii îl consideră ca începutul „războiului rece”, intervenit între foştii aliaţi.
Dacă la mai puţin de un an de la terminarea războiului S.U.A. şi Anglia au riscat ruperea alianţei cu Uniunea Sovietică tocmai datorită sovietizării şi comunizării forţate a ţărilor ocupate este absurd să se tot afirme că ele au fost trădate de occidentali. Aceştia au făcut cât au putut pentru a le ajuta, dar nu au putut risca un nou război mondial când nu trecuse încă nici un an de la încheierea celuilalt. Li s-au propus ajutoare economice, pentru reconstrucţie în cadrul „planului Marshall”, dar puterea ocupantă le-a interzis această şansă, ce le-ar fi apropiat din nou de Occident. Au primit cu generozitate pe cei fugiţi din „raiul comunist” şi i-au ajutat să-şi creeze comitete naţionale, ce trebuiau să ţină legătura cu opoziţia din ţările lor. Au încurajat rezistenţa armată în aceste ţări contra ocupaţiei sovietice şi a regimurilor impuse de aceasta. Au creat posturi de radio ce trebuiau să informeze populaţia din „ţările captive”, cum li s-a spus, asupra adevăratelor stări de lucruri, ascunse de mass-media comunistă şi înlocuite cu clişeele propagandistice mincinoase ce trebuiau să formeze „omul nou”. Înainte de toate, însă, au creat un sistem de securitate al Occidentului pentru stăvilirea planului Moscovei de expansiune a comunismului pe plan mondial.
Truman a creat nu numai N.A.T.O., în 1949, ci şi Consiliul Naţional de Securitate al S.U.A., care constata că „securitatea noastră este în joc şi nu ne putem retrage fără să ne sinucidem” şi îşi propunea ca „Statele Unite… să ia iniţiativa şi conducerea unei contraofensive în întreaga lume” împotriva expansionismului sovietic” (N. Baciu, p. 278, p. 279).
A început aşa-zisa „cursă a înarmărilor”, ce implică doi concurenţi ca să-şi merite nu­me­le, în care S.U.A. nu-şi mascau cheltuielile militare prin bani ascunşi în alte capitole bugetare, cum proceda Uniunea Sovietică. Oricum, aceasta nu-şi putea permite un cuantum la fel de mare ca S.U.A. din cauza diferenţelor de P.I.B. dintre ele. În vreme ce americanii nu aveau de suferit urmări vizibile în privinţa nivelului de trai ca urmare a înarmărilor, populaţia sovietică era din nou sacrificată pe altarul „revoluţiei mondiale” - a expansionismului sovietic.
„Începând cu anii 1950, necesităţile «războiului rece» au condus Statele Unite la dezvol­tarea permanentă a unei puternice industrii de apărare pe care preşedintele Eisenhower o va denumi, în ianuarie 1961, «complexul militar-industrial». Cheltuielile de apărare ating punctul lor maxim în 1953 cu 13% din P.N.B. şi mai mult de jumătate din cheltuielile federale în 1960” (Y. Portes, p. 47).
Niciodată sovieticii nu au reuşit, nici măcar pentru o perioadă scurtă, să realizeze o superioritate militară asupra S.U.A., chiar dacă la unele capitole (dotări) aveau momentan o superioritate cantitativă. Americanii, continuând orientarea strategică din timpul celui de-al doilea război mondial, au acordat o atenţie prioritară aviaţiei, mai ales a celei strategice, considerată cheie de boltă a laturii ofensive, iar din 1954 submarinelor cu propulsie nucleare şi portavioanelor cu acelaşi gen de propulsie în cadrul marinei de război. După 1957, au fost obligaţi să-şi reconsidere priorităţile din cauza lansării de către sovietici a primei rachete intercontinentale, purtătoare de arme nucleare („vectori”).
S-au împlinit prezicerile lui Lenin şi Einstein, după care armele vor ajunge atât de distru­gă­toare încât războaiele globale vor ajunge imposibile, pur şi simplu din pricina instinctului de conservare al potenţialului iniţiator, conştient că atacând se sinucide. În ultimul deceniu al conducerii lui Leonid Brejnev, acesta a angajat ţara într-o cursă pentru obţinerea unei supre­maţii militare asupra S.U.A.
Obligat de situaţie, preşedintele american Reagan a lansat, în martie 1983, programul strategic „războiul stelelor”, ce trebuia să anihileze principala forţă sovietică, arsenalul rache­telor strategice. Acest program mai avea menirea să secătuiască economia sovietică datorită cheltuielilor militare şi să dea o lovitură indirectă însuşi comunismului. În şase ani acesta a intrat în derivă şi apoi în comă. S.U.A. au început să se înzestreze cu un sistem antirachetă capabil să paralizeze un eventual atac sovietic. De mai înainte, încă, „Mulţi demnitari de la vârful ierarhiei sovietice se temeau de America și de americani”, după un duet de autori sovieto-american (Andrew Cristopher, Oleg Gordievski, p. 226).
După ce președintele Reagan a denunțat imperiul sovietic ca pe un „imperiu al răului” și a dat startul amintitului program, „Moscova a înțeles că a trecut vremea tratării Americii de pe «poziții de forţă»” (Cristopher, Gordievski, p. 452).
În 1985, noul secretar general Mihail Gorbaciov l-a întâlnit pe preşedintele Reagan la Geneva, iar în 1986 la Rejkjavik, în Islanda. În 1987, Gorbaciov a fost oaspetele lui Reagan la Wa­shing­ton, iar în mai, 1988, acesta i-a întors vizita şi a purtat o rundă de convorbiri la Mos­cova. Întâlniri atât de dese între cei „doi mari” nu au avut loc niciodată până atunci în perioada „războiului rece”. În sfârşit, în decembrie 1989, a avut loc celebra întâlnire de la Malta, de fapt de la bordul crucişătorului sovietic „Maxim Gorki”, urmată de prima conferinţă de presă comună din istoria întâlnirilor la nivel înalt sovieto-american (Cristopher, Gordievski, p. 457).
S-a atribuit acestei întâlniri perfectarea unor înţelegeri secrete privind soarta comunis­mului în Europa, uitându-se că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut loc înaintea întâlnirii de la Malta şi că doar în România a avut loc imediat după aceea. Toţi cei doritori să creadă că aceste înţelegeri au pus capăt definitiv „războiului rece” s-au înşelat, peste 10-15 ani devenind evident că Rusia lui Putin şi-a recăpătat apetitul imperial, rezumat deocamdată la refacerea fostului imperiu (intern) sovietic şi a cordonului de securitate reprezentat de fostul său imperiu extern. Restaurarea teritorială a fostei Uniuni Sovietice, dezagregate în 1991 prin referendumuri naţionale, este dublată de presiunea pentru neutralitatea fostelor state comuniste satelite, ca interpunere spre spaţiul N.A.T.O.
Cele mai puţin de două decenii de aparentă dispariţie a polarităţii militare anterioare au constituit perioada de refacere a economiei ruseşti, ocupând acum locul 9 în P.I.B.-ul mondial, faţă de locul 2 al economiei sovietice. Nu numai că aceasta a devenit mult mai mică în ansamblul economiei mondiale, dar a rămas la fel de disproporţionată.
Propunându-şi o revenire pe plan geopolitic, Rusia putinistă nu a slăbit nici un moment prioritatea acordată industriei de război şi cercetării aferente acesteia, căutând să ţină pasul cu nivelul tehnologic al celei americane.
S-a spus că S.U.A. a rămas singura superputere mondială, Rusia „decăzând” la nivelul de mare putere, alături de celelalte ţări membre ale „clubului nuclear”. Se uită că statutul de superputere nu este dat de numărul armelor clasice, ci de cel al armelor racheto-nucleare, or din acest punct de vedere un tratat ruso-american a stabilit paritatea. Paritatea la un nivel atât de ridicat, în ciuda înjumătăţirii arsenalelor, încât celelalte ţări din „clubul nuclear” se află la mare distanţă de cele două.
Este adevărat că, aşa cum arată istoricul francez Jacques Portes, „Pe plan strategic, americanii au rămas singura ţară care poate interveni în oricare parte a lumii, (fie) din raţiuni militare, fie umanitare sau economice”, „singura care poate conta în cadrul negocierilor sau care poate garanta acordurile internaţionale” (p. 10).
Portes acceptă calificativul de hiperputere pentru S.U.A., acordat probabil pentru a-l păstra pe cel de supraputere pentru Rusia, având în vedere că aceasta dispune de acelaşi nu­măr de încărcături nucleare ca şi S.U.A. (5000). Cât timp poate dura situaţia S.U.A de singura putere mondială, a statutului ei de hiperputere?
Un precedent istoric din antichitate dovedeşte că o supremaţie geopolitică poate dăinui mai multe secole, cum a fost cazul Imperiului roman, dar un altul, din epoca modernă, a durat doar două decenii (hegemonia napoleoniană în Europa).
După cele trei războaie cu Cartagina, dar mai ales după cel de-al doilea, încheiat în 202 î.Hr., Roma n-a mai avut nici un adversar pe măsură în spaţiul mediteranean, pe care l-a vizat pentru cucerire.
Timp de şase secole, Imperiul roman a dominat oikumena din jurul Mării Mediterane – devenite «mare nostrum» - pe care a transformat-o, treptat, în propriul ei teritoriu. Când li s-a părut că teritoriul stăpânit de ei este suficient de mare şi că ar fi riscant să mai facă alte cuceriri, pe care să nu le mai poată apăra apoi în faţa „barbarilor”, împăraţii de la Roma au instituit „pax romana” („pacea romană”). Au răspuns numai la atacuri, nemaifăcând cuceriri decât asupra teritoriilor duşmanilor „recidivişti”. De fapt, numai după anul 106, când împăratul Traian a sporit teritoriul Imperiului roman cu ultimele noi achiziţii (Dacia, Armenia şi Mesopotamia), a început „pax romana”, o politică defensivă şi o pace armată dictată de raţiuni de stat şi nu neapărat de spirit pacifist. Imperiului roman i s-a contrapus ca o forţă comparabilă doar Imperiul chinezesc (ca şi azi, în raport cu S.U.A.!), dar cele două „supraputeri” nu s-au ciocnit în politicile lor expansio­niste din cauza distanţelor prea mari pentru mijloacele din vremea aceea.
Mult mai scurtă a fost hegemonia napoleoniană, căreia i s-a contrapus politica echili­brului european. Incapabile fiecare în parte să se opună „monstrului corsican”, marile puteri europene din acel timp au pus surdină pentru moment contradicţiilor şi conflictelor dintre ele şi s-au aliat pentru a-l învinge. Numită atunci politica echilibrului european, aceasta a creat prece­dentul unor repoziţionări geostrategice ulterioare, ce ar viza în viitor politica echilibrului mondial, absolut imprevizibilă azi.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Al. Vianu, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, 1993.
René Rémond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999.
Mircea Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Editura Rao, 2003.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.
I.M.Maiski, Amintirile unui ambasador sovietic, Editura Politică, 1967.
Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Editura Politică, 1987.
Lena Dundovich, Iosif Visarionovici Stalin, Editura Litera International, 2013.
Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iași, 2010.
William Z. Foster, Schiță a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatură Politică, 1954.
Neagu Cosma, Cupola, Din culisele Securității, Editura Globus, f.a.
Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Editura Saeculum, 1997.
André Christopher, Oleg Gordievski, C.I.A. şi Casa Albă, Editura All, 1998.
David Priestland, Steagul roşu, O istorie a comunismului, Editura Litera, 2012.

---