Comunismul: Prabusire sau Cadere Controlata?

Analiştii istoriei recente folosesc curent sintagma de „prăbuşire a comunismului” pentru schimbările ce s-au produs în fosta Uniune Sovietică şi ţările din Estul Europei cu începere din 1991.
Aceasta ar fi presupus o atitudine pasivă, indi­fe­rentă ori incapabilă de ripostă a nomenclaturii la apropierea propriului ei sfârşit, a acelor desfăşurări ce îi ameninţau pu­te­rea şi privilegiile. O incursiune în istoria nomenclaturii contrazice categoric o aseme­nea „delăsare”, un asemenea defetism.
Dimpotrivă, teoretizarea necesităţii propriei puteri în virtutea unor legi istorice a marcat atât doctrina, cât şi practica partidelor comuniste de guvernământ.
Încă dinaintea preluării puterii, în 1917, Lenin a condamnat ca anarhism sponta­neitatea în mişcarea muncitorească, numai pentru că aceasta însemna sustragerea de la controlul şi „îndrumarea” din partea partidului comunist, a sa personal.
Doar ceea ce era iniţiat de conducerea oligarhică a partidului „era” în direcţia progresului istoric, pentru că numai ea poseda busola care o indica şi care era socia­lismul ştiinţific. După ce a ajuns la putere, această oligarhie a impus o serie de co­manda­mente imperative, printre care şi apărarea proprietăţii socialiste rezultate din exproprierea violentă a burgheziei şi dezvoltarea ei ulterioară, zisă mai întâi „de stat”, iar apoi „a întregului popor”.
În numele ei au fost închişi ori lichidaţi fizic milioane de „infractori”, inclusiv colhoznici prinşi că au cules spicele rămase după recoltare, despre care relatează Alexandr Soljeniţîn în „Arhipelagul Gulag”. Securiştii şi activiştii se erijau în „apărătorii” „proprietăţii întregului popor”, necruţători cu cei care atentau la ea, în vreme ce erau, de fapt, profitorii veniturilor ei prin întregul sistem de privilegii constând în salarii nesimţit de mari comparativ cu muncitorii, pensii speciale, instituţii de sănătate şi odihnă exclusi­viste, maşină la scară.
După 1989, ei au devenit dintr-o dată adepţii privatizării acestei proprietăţi sacrosante, la sfârşitul guvernării lui Gorbaciov şi începutul guvernării lui Boris Elţân, când s-ar fi produs aşa-zisa prăbuşire a comunismului, marcată simbolic de desfiinţarea partidului comunist (bolşevic). Desfiinţare formală, pentru că din rădăcinile lui s-au ridicat „mlădiţele” întregului sistem multipartid „nou”, ce trebuia să creeze iluzia democraţiei, succesoare dictaturii partidului unic.
În 2013 am postat pe Internet cartea intitulată „Comunismul ca doctrină şi ingi­nerie socială”, în care mi-am atribuit încă din Introducere prioritatea ideii că „înşişi stâlpii regimului comunist îi vor pregăti şi desăvârşi prăbuşirea în mod controlat, asigurându-şi nu numai supravieţuirea, dar şi dominaţia în noua «construcţie», în care rămâneau pi­loni”. O asemenea „prăbuşire” a fost în realitate o cădere controlată, prin care roadele trudei a zeci de milioane de oameni, timp de zeci de ani, să cadă coapte în braţele nomenclaturii comuniste. S-a realizat astfel cel mai mare furt din istorie, în comparaţie cu care acaparările anterioare de proprietate din istoria universală au fost neglijabile.
Thierry Wolton ne dezvăluie, în cartea sa „K.G.B.-ul la putere” (Editura Huma­nitas, 2008), modalităţile prin care acesta, după o lungă perioadă în care a împărţit puterea cu partidul comunist, având uneori o invizibilă prioritate în cadrul binomului, iar alteori o uşoară şi oficială subordonare, a reuşit să-şi elimine companionul şi să obţină dominaţia unică, cum a ajuns să pună mâna, prin reprivatizare, pe cea mai mare parte a economiei naţionale, iar din profiturile rezultate să facă sursa rentelor plătite clanului cekist. Toate acestea s-au întâmplat în intervalul scurs de la destrămarea U.R.S.S. şi desfiinţarea P.C.U.S. în 1991, în timpul preşedinţiei lui Boris Elţân, între 1991-1999 şi începutul puterii lui Vladimir Putin în anul 2000 şi în anii imediat următori. Wolton pune această „prăbuşire” a comunismului pe seama unui consens în sânul nomenclaturii: „U.R.S.S. era o ţară în ruină, K.G.B.-ul o ştia, poporul o suporta”, or această situaţie nu mai putea dura, căci prăbuşirea necontrolată a sistemului punea în pericol privilegiile a sute de mii de cekişti şi aparatciki (p. 21) (Aparatciki era numele consacrat al activiştilor fostului partid comunist, desfiinţat formal de Boris Elţân).
Găselniţa păstrării acestor privilegii sub alte forme a fost privatizarea, prin care un număr de cekişti şi apartciki dinainte desemnaţi trebuiau să formeze noua burghezie, în vreme ce restul trebuiau să se mulţumească cu rentele viagere şi poate ereditare pe care aceasta trebuia să le asigure din profiturile întreprinderilor pe care le administra. Din cauza numărului lor prea mare n-au încăput, pur şi simplu, la această privatizare.
Emiterea de cupoane de privatizare către toţi cetăţenii, aceştia putând deveni acţionari la întreprinderile pentru care optau, s-a făcut pe baza Legii privind privatizarea întreprinderilor publice şi municipale, votată de Duma de Stat la 3 iulie 1992. Împărţirea cupoanelor trebuia să dea impresia egalităţii de şanse oferite tuturor „oamenilor muncii”, fiind considerată o aplicare nominalizată a proprietăţii întregului popor asupra econo­miei, având similitudini cu capitalismul popular american din anii ’60-’70, dar „superior” acestuia, pentru că acţiunile nu trebuiau cumpărate.
Prin libera circulaţie a acţiunilor s-au creat condiţiile concentrării lor în patrimoniul celor ce aveau rezerve băneşti de dinainte ori care operau în nume propriu cu sume puse la dispoziţie de partid, K.G.B., comsomol şi sindicate. Aceste instituţii şi, în special, primele două, şi-au pus la bătaie conturile secrete din străinătate pentru a pune mâna pe cele mai profitabile întreprinderi, prin achiziţia de cupoane de privatizare la preţuri de nimic (Wolton, 68).
Posesorii lor, şi s-a mizat pe asta, erau prea lipsiţi şi dornici de bani lichizi pentru chel­tuieli imediate, ca să aştepte un an dividende de la întreprinderile unde puteau să-şi depună cupoanele de privatizare, iar apoi altele, din an în an. Ca atare, s-au desco­torosit repede de ele, vânzându-le primului solicitant ce le oferea un preţ cât de cât atractiv, fără să ştie că valoarea lor reală era mult mai mare.
Au apărut instituţii de tranzacţionare a cupoanelor, ce acţionau în folosul viitorilor magnaţi, la rândul lor delegaţi de instituţiile fostei puteri, să le valorifice depozitele băneşti, puse condiţionat la dispoziţie.
Egor Gaidar şi Anatoli Ciubais, cei doi responsabili desemnaţi cu privatizarea, au recurs la serviciile unor consilieri americani conduşi de Geffrey Sachs „ce nu plăteau din buzunarele lor”, „pentru a-şi experimenta teoriile” (Wolton, 67). Apelul la aceşti consilieri a fost rezultatul relaţiilor extrem de apropiate între preşedintele Elţân şi preşedintele american Bill Clinton, care s-au întâlnit de vreo 20 de ori la Washington şi Moscova, presa americană cultivând imaginea unui preşedinte rus plin de vervă şi farmec, chiar şi în momentele sale… bahice.
Dar dacă sub acoperirea acestei imagini consilierii americani acţionau pentru a dezorganiza şi mai mult economia sovietică, având acum ocazia unică de a lovi în duş­ma­nul planetar al S.U.A.? Rogsburg constata, pe linia lui Wolton, că privatizarea a de­curs în aşa fel încât s-a arătat impresia că „America scosese Rusia la vânzare” (Rogs­burg, Vladimir Putin, un ţar în căutarea unui imperiu, Editura Humanitas, 2008, 21).
Revenind la „problema” privatizării, în mod inevitabil la acest chilipir au ajuns şi re­pre­zentanţii lumii interlope, precum Mihail Fridman şi Aleksandr Smolenski, căci „Crima organizată a înţeles rapid şi bine mecanismele economiei de piaţă” (Wolton, 72).
Dacă cele mai multe întreprinderi scoase la privatizare au ajuns în mâna celor la care trebuiau să ajungă, adică în proprietatea oficială a „unor antreprenori vicleni sau ale administratorilor de întreprinderi de stat, care astfel au devenit noii proprietari capita­lişti ai Rusiei” (Rogsburg, 26), altele au ajuns în proprietatea unor interlopi de talie na­ţională.
În domeniul politicii interne, Putin a efectuat o reprivatizare, scoţând din scenă in­ter­lopii notorii ori acei magnaţi ce nu i se supuneau, necotizând la fondurile din care se asigurau rentele viagere ale cekiştilor (Kaghebiştilor) în primul rând. Au devenit victi­mele sale şi ale organelor de stat trimise în „control”, şi magnaţii ce îl sfidau prin aro­gan­ţă şi independenţă ori cei ce nu îşi aduceau obolul la clădirea propriului său domeniu.
Reprivatizarea a însemnat confiscarea firmelor celor puşi sub acuzare de frau­darea veniturilor statului prin evaziune fiscală, arestaţi şi adesea condamnaţi şi atribui­rea lor, prin licitaţii trucate, oamenilor lui Putin, provenind mai ales din eşaloanele superioare ale K.G.B.-ului, în condiţiile puse de acesta.
Prin deposedarea lui Hodorkovski şi condamnarea lui la 8 ani de închisoare, ispăşiţi în Siberia, arată Wolton, Putin le-a transmis celorlalţi magnaţi că „statul putea oricând distruge ceea ce le-a permis odinioară să ajungă” (p. 177).
Confiscările au atins „ramurile cele mai rentabile”, noii întreprinzători acceptându-şi rolul că „nu deţin nimic, ci controlează” (Wolton, 188), că trebuie să participe la „repartiţia consensuală a dividendelor”, căci „clanul cekist trăieşte din renta pe care i-o  procură bogăţiile ţării”  (Wolton, 213).
Michael Stürmer ne dezvăluie în „Putin şi noua Rusie” (Editura Litera, 2014), că prin această reprivatizare au fost expropriate întreprinderile ajunse prin metode fraudu­loase în mâinile celor din „Familia” lui Elţân, pentru a fi atribuite oamenilor lui Putin (p. 114).
Vreo 10 miliardari „au avut parte de o convertire reuşită, adică o trecere de la epoca Elţân la epoca Putin”, adaugă Wolton (p. 171). Pentru cine trebuiau asigurate dividende? Ei sunt „foste cadre operative din serviciile secrete, 600.000 în întreaga ţară”, ne precizează Michael Stürmer (p. 112). Pentru bunăstarea lor, magnaţii trebuie să plătească şi plătesc dacă vor să-şi îngurgiteze în linişte profiturile.
Wolton confirmă ceea ce afirma François Thom în „Sfârşiturile comunismului” cu privire la „metamorfozările” P.C.U.S. Wolton constată fărâmiţarea acestuia într-o mulţi­me de partide, acoperind tot spectrul politic. „Pentru a întreţine iluzia unei pluralităţi de opinii, Kremlinul a creat mai multe partide devotate lui”. Unele jucau rolul opoziţiei, pre­cum comunistul remanent Jirinovski, alţii sunt antisemiţi, naţionalişti etc., regimul finan­ţând grupări extremiste, care sunt în realitate „partide politice de mucava” (Wolton, 159).
În timp ce aveau loc aceste schimbări, reglări de conturi şi reaşezări în viaţa economică şi în cea politică, populaţia a fost greu încercată de „tratamentul de şoc aplicat de un guvern aflat sub influenţă străină”, ne spune misterios Wolton (p. 102), neprecizând sursa acestei influenţe. E un fel de „enigmă” ca cea din ghicitoarea „Um­bre­luţă-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?”.
Influenţa americană, după un contencios sovieto-american de o jumătate de secol, încheiat cu puţin timp înainte, numai binevoitoare nu putea fi. Clinton a fost destul de şiret pentru a exploata slăbiciunile lui Elţân, acompaniat de mass-media americană. S-a văzut după câţiva ani că „toată bonomia din «spectacolul» cu Bill şi Boris şi vorbăria despre primirea Rusiei post-comuniste în comunitatea naţiunilor civilizate erau de faţadă…” (Angus Rogsburg, 20).
Elţân juca prea abitir după muzica saxofonului lui Bill Clinton pentru ca acesta să nu profite şi să nu încerce să dea lovituri cât mai subtile ţării pe care Ronald Reagan a numit-o „imperiul răului”. După ce economia rusă a fost slăbită şi mai tare prin „reformele” lui Jeffrey Sachs, Clinton şi-a permis să-l neglijeze tot mai făţiş pe „prietenul” său.
Rusia a fost tot mai mult „ignorată sau desconsiderată”, afirmă Angus Rogsburg (p. 221), cum s-a văzut în criza jugoslavă. Elţân a putut constata cu furie că a fost tras pe sfoară. Deşi la unificarea Germaniei, cu permisiunea lui Gorbaciov, America a promis că „N.A.T.O. nu se va extinde nici măcar cu un centimetru spre Est”, ne spune Naom Chomsky în revista „Lumea”, nr. 11/2015, p. 49), „Clinton a extins N.A.T.O. până la graniţele Rusiei”. Ba mai mult, a fost elaborat un plan secret de perspectivă, vizând dezmembrarea însăşi a Rusiei prin stimularea unor tendinţe separatiste, constatate într-adevăr în unele provincii ale Rusiei, şi de care serviciile secrete americane aveau cunoştinţă.
Cunoscutul disident din perioada brejnevistă, Vladimir Bukovski, ştia încă în plină epocă Elţân că „există riscul de a vedea provinciile pornind-o în căutarea propriilor soluţii”, în condiţiile în care „unii se gândesc în mod deschis să se separe de Federaţia Rusă” (Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, 1998, p. 438).
După asemenea experienţă în relaţiile Rusiei cu Occidentul, şi în special cu Ame­ri­ca, nu este de mirare că noul „ţar” a încercat să schimbe direcţia. El n-a mai accep­tat ca relaţiile bilaterale ruso-americane să ajungă „la limita supunerii” şi nici ca „Rusia… să ajungă… la orice punct (de vedere) şi-ar fi dorit America” (Rogsburg, 23). Dar „ambiţiile Moscovei de a reveni în prim-planul scenei mondiale sunt nerealiste”, crede Wolton, în primul rând din cauza declinului demografic, dar şi al incapacităţii diversificării producţiei pentru export (bazat unilateral pe petrol şi gaze), ceea ce condamnă „Această Rusie (să fie) fără viitor” (Wolton, 216).
Bukovski confirmă analiza lui Wolton, identificând, printre cauzele acestei predestinări la eşec, desfăşurarea „«reformei de piaţă» a lui Gaidar, care i-a lăsat pe oameni de cinci ori mai săraci decât înainte, pradă deziluziei şi mâniei” (Bukovski, 438). Singura ei logică, oricât de condamnabilă pe plan moral, era de a bascula în remorca fostei nomenclaturi partea profitabilă a economiei, pentru ca din beneficiile ei aceasta să devină o aristocraţie rentieră.
Revin, în încheiere, la concluzia finală din amintita mea carte. „Comunismul nu şi-a trăit întreaga existenţă pe care i-o putea asigura sistemul său represiv. Comunismul a căzut şi nu s-a prăbuşit, fiind lăsat să cadă de către o putere politică ce avea toate instrumentele să-l apere şi să-l menţină, în faţa unei populaţii ce nu era pregătită şi capabilă să-l dărâme. Puterea politică nu a recurs la represaliile ce-i erau la îndemână, preferând să se perpetueze prin diseminarea într-un evantai de partide ce au invocat democraţia şi ruptura de trecut. Ea şi-a însuşit proprietatea socială printr-o privatizare aranjată în folosul membrilor ei. «Prăbuşirea» comunismului este o formulare inadec­vată nu numai pentru a desemna un proces social, ci şi ca extensiune.
Comunismul a căzut doar în Europa şi fosta Uniune Sovietică, rămânând la putere în Asia şi Cuba, China dovedind că puterea partidului unic poate coexista cu eco­no­mia de piaţă, cu protagonişti locali ori străini”.

---