De la vracii preistorici la maeştrii extrasens

Geneza şi întreţinerea credinţei au fost strâns legate de prezenţa şi acţiunile unor persoane înzestrate cu puteri psihice suprafireşti, numite generic para­normale. Pornind de la vracii preistorici la magii caldeeni, prezicătoarele delfice şi druizii celtici, continuând cu sfinţii creştini, yoghinii indieni şi călugării lamaişti şi încheind cu hipnotizatorii şi fachirii de azi, vom constata o strânsă relaţie cauzală între minunile lor şi întărirea credinţelor religioase.

Vindecarea unor boli ori ameliorarea unor handicapuri au reprezentat dintotdeauna substitutele unei medicini empirice, devenite ştiinţifice doar de câteva secole, dar şi premise ale credinţei şi religiozităţii. Terorizate de epidemii periodice, societăţile premoderne şi-au legat speranţele de nativii paranormali, de condiţie adesea foarte modestă.

Scriitorul sovietic (rus) de literatură SF, Ivan Efremov, având ca hobby neuro­­fiziologia şi parapsihologia, nu ezita să constate că „Babele de la ţară săvârşesc uneori reale însănătoşiri prin metoda sugestiei”, cel mai adesea „fără să-şi dea seama că au această capacitate”, conştientizând doar „influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi” (1, 350).

Dacă divinitatea s-ar sluji de aceşti indivizi benefici prin ceea ce se numeşte magia albă, există şi o „magie neagră (…) (ce) are o bază reală”, provenind de la o „personalitate puternică a unui ins rău, care dacă mai are şi harul hipnozei, devine cu drept cuvânt o întruchipare a diavolului” (1, 349). Efremov constată că „există oameni deosebiţi, înzestraţi cu un dar de la natură, amplificat şi perfecţionat printr-o asiduă exersare” (1, 350), precum în cazul yoghinilor indieni ori tibetani sau într-un cadru instituţionalizat, confidenţial sau chiar secret. Încă înaintea revoluţiei bolşevice a funcţionat, la Moscova, o şcoală de hipnotizatori, frecventată şi de celebrul geniu al răului, Rasputin.

Imediat după revoluţia bolşevică, fiica şefului K.G.B.Dzerjinski, a preluat „moşte­nirea”, noul regim începând recrutarea tuturor celor cunoscuţi ca vinde­că­tori, hipnotizatori, vraci ori vrăjitori. În ciuda violentului caracter ateu al propa­gandei, regimul bolşevic a fost suficient de pragmatic pentru a valorifica capaci­tăţile malefice ale unor indivizi în propriul interes.

D.N. Fonaref, parapsiholog în cadrul unui serviciu specializat al K.G.B., dezvăluie un adevărat sistem de recrutare, pregătire şi utilizare a celor depistaţi ca având capacităţi psihice suprafireşti, pe toată durata regimului comunist.

Au existat mai multe „şcoli” concurente, cu lideri cunoscuţi, specializate pe diferite aspecte, toate oculte şi toate în slujba întăririi dictaturii şi puterii nomen­claturii.

Şi regimul hitlerist a acordat o mare atenţie acestor cercetări şi practici oculte, dictatorii totalitari suferind de o adevărată psihoză a afacerilor oculte. În fosta Uniune Sovietică, agenţii ale căror capacităţi paranormale au fost „cultivate” special erau numiţi maeştrii extrasens, adică înzestraţi cu capacităţi extrasen­zoriale, în cadrul a ceea ce a fost numit „metacontact”, adică „un contact în afara lumii fizice” (2, 48).

În vreme ce în statele totalitare lumea medicală a fost văduvită de cerce­tarea fenomenelor paranormale, devenită o preocupare a poliţiei politice, în ţările democratice, după o atitudine de bunăvoinţă îngăduitoare, a urmat una de tot mai puternică desconsiderare. Asocierea dintre paranormalitate şi unele manifes­tări „necurate”, frizând superstiţiile, nu a făcut decât să întărească prudenţa şi neîncrederea lumii ştiinţifice.

Acestea sunt sporite şi de nivelul cultural scăzut al unor paranormali, în­zestraţi cu o capacitate slabă de autoanaliză şi „recrutaţi” parcă anume dintre cei neinstruiţi. Ei nu sunt capabili să-şi explice capacităţile native neobişnuite într-un mod raţional. În sfârşit, forţele de care dispun se pot cu greu încadra între energiile cunoscute de ştiinţă sau au alte caracteristici decât acestea, aparatura de măsură clasică putându-le greu detecta.

„Dacă la început majoritatea oame­nilor de ştiinţă erau solidari în abor­darea, studiul şi atitudinea faţă de fenomenele paranormale – propunându-şi în fapt să elucideze cu mijloace ştiinţifice manifestările extrasenzoriale şi meta­psihice – îndată ce a eşuat încercarea de integrare a acestora unei realităţi fizice obiective, normate de legi general admise în lumea ştiinţifică, gruparea acestora s-a scindat în adepţi şi apărători fervenţi ai universului P.S.I. şi, …, în adversari nu mai puţin redutabili ai acestuia”, arată Vasile Avram (3, 176). Cei ce le resping s-au asociat, în 1976, într-un Comitet pentru investigarea ştiinţifică a pretenţiilor paranormalului, cu sediul la Buffalo şi cu secţii în 17 ţări.

Scopul său declarat este de a dovedi că fenomenele paranormale nu pot fi descrise ştiinţific, fizic şi biologic, nu pot fi integrate unei metodologii de cercetare şi clasificare teoretică, nu se supun recurenţei experimentale şi nu au o frecvenţă şi o intensitate suficient de convingătoare (3, 176), deci obiectiv… nu există! Con­cluzia este absurdă, ca şi aceea că, întrucât au premise empirice şi opere­a­ză cu mărimi fizice neutilizate în alte experimente nu au un caracter ştiinţific!

Dar cine ar trebui să depăşească empirismul acestor fenomene? Nu oamenii de ştiinţă, ce preferă fie să le ignore, fie să le declare inexistente ori şarlatanii? Nu toţi oamenii de ştiinţă gândesc la fel. Fenomenele P.S.I. au început să fie studiate sistematic din 1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetări psihice.

Ulterior, după modelul britanic, au fost create societăţi cu acest profil în Germania, Olanda, Austria, fosta U.R.S.S., unde funcţiona, la Leningrad, Institu­tul creierului. În 1918 a fost înfiinţat Institutul metapsihic european. În 1927, la Universitatea americană Duke din Durham - Carolina de Nord, au fost efectuate primele cercetări experimentale asupra fenomenelor paranormale.

Pentru a se asigura că unii paranormali nu uzează de trucuri, oamenii de ştiinţă le-au pretins să se supună rigorilor experimentului ştiinţific, în faţa unei asistenţe calificate şi sub controlul unei aparaturi sofisticate. În anii şi deceniile următoare, la Universitatea Duke şi în alte locaţii, paranormali celebri au evoluat în faţa unor specialişti ce nu puteau fi bănuiţi de complicităţi interesate, au acceptat să fie înregistraţi audio şi video.

S-a dovedit, treptat, că aceste fenomene pot face obiectul experienţei prin detecţie, cu o aparatură special adaptată şi concepută şi că acestea sunt „colportate” de energii din categoria celor cunoscute ori compatibile cu acestea. Paranormalii, numiţi şi extrasenzoriali, au reuşit să convingă succesivele asisten­ţe că nu sunt „vânzători de iluzii”, lăsând însă pe seama oamenilor de ştiinţă să explice sursele puterilor lor suprafireşti, lor înşile necunoscute.


2


Spre sfârşitul perioadei interbelice, interesul manifestat de armată şi serviciile secrete faţă de aceste fenomene au generat interdicţii mereu mai mari faţă de cercetările „civile”.

După Gabriel Constantinescu, „parapsihologia a fost invadată de militari şi sechestrată în laboratoarele sale”  (4, 78). Laboratoarele Universităţii Duke au rea­lizat permanent programe de cercetare pentru armata americană (5, 67). Fenomenele P.S.I. au devenit o componentă a secretelor de stat apărate  strict de serviciile de contraspionaj în cadrul aprigului război subteran, parte a „războiului rece”. Fizicianul american Bearden avea obsesia unui complot sovietic de a subjuga America prin armele psihotronice, dar şi suspiciunea în privinţa activităţii ultrasecrete a guvernului S.U.A. de a „ascunde, discredita şi ameninţa munca şi vieţile celor implicaţi în cercetări deschise asupra O.Z.N., energiei libere şi fenomenelor paranormale” (13, 95). Dar exemplul cel mai edifi­cator al „sechestrării” parapsihologiei de către stat l-a constituit fosta U.R.S.S.

Parapsihologia se află la limita misticului şi iraţionalului cu ştiinţa. Dar atunci când Armata Roşie şi K.G.B. şi-au dat seama că ar putea folosi fenome­nele P.S.I. în propriul lor interes, parapsihologia a fost scoasă de pe lista „ştiinţelor reacţionare”, cu atât mai mult cu cât armata americană le-a arătat acelaşi interes. Or, armata nu se ocupă nicăieri în lume cu treburi inutile ori care nu-i servesc întăririi puterii şi influenţei sale.

K.G.B. şi Armata Roşie au avut propriile reţele de cercetări P.S.I., a căror „produşi” finali erau amintiţii maeştri extrasens. În U.R.S.S. exista o cercetare despre care se vorbea şi una care era secretă, cea dintâi nedepăşind 10% din do­meniu. Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. a recunoscut că „fenomenele de­monstrate de senzitivii menţionaţi sunt manifestarea capacităţilor neobişnuite ale omului” (18, 27). Cercetările cu adevărat „pragmatice” aveau lor în „laboratoare(le) secrete şi publicate în reviste destinate doar… înalţilor demnitari”, deci „Rezul­tatele acestor cercetări sunt top secret şi nu transpiră nimic” (18, 28).

Încă în anii ’20, K.G.B. avea agenţi ce-şi exacerbaseră capabilitatea de  detaşare a conştiinţei de propriul trup şi de „vedere la distanţă” a „obiectivului”. Fonaref relatează uimitoarea „vizionare” a unei aventuri galante a şefului K.G.B., Iagoda, de către un agent având în faţă doar fotografia sa, atunci când Stalin strângea probe pentru lichidarea lui.

La Universitatea Duke s-au desfăşurat, între 1930-1934 experienţe asupra a 8 subiecţi diagnosticaţi cu capacităţi de telepatie şi precogniţie, pe baza cărora profesorul Rhine a publicat, în 1934, cartea „Percepţia extrasenzorială”. În ea se demonstra veridicitatea absolută a capacităţilor subiecţilor, faptul că o persoană din cinci aveau asemenea abilităţi, dar şi că o preselecţie era necesară înaintea selecţiei pentru a spori „randamentul” experimentului (6, 193).

În 1940, o altă carte prezenta cazuri de precogniţie prin „achiziţie de informaţie prin bariera temporală” (6, 194). Cercetări de acest fel s-au mai făcut la uni­ver­sităţile Colorado, Cambridge, Londra ş.a. După 1945, universităţile Stan­ford din California şi Princeton din New Jersey au manifestat şi ele interes faţă de fenomenele P.S.I. S-a ajuns la concluzia că nu există vreo legătură între rezultate şi coeficientul de inteligenţă al subiectului (6, 203), dar şi că fenomenele P.S.I. sunt o proprietate generală a fiinţei umane, dar cu grade diferite de inten­sitate. S-a dovedit că intensitatea comunicaţiilor P.S.I. nu depinde de distanţă. La unul din experimente au fost prezenţi 23 de profesori universitari, ce au trebuit să accepte posibilitatea de telepatie, clarviziune şi precogniţie a unor indivizi. La acele universităţi amintite anterior s-a experimentat şi vederea la distanţă, cu descrierea unor ţinte necunoscute subiectului către un altul, aflat la faţa locului, dar şi descrierea unor imagini în mişcare înaintea proiectării lor (6; 205, 207). Capabilitatea vederii la distanţă era identică cu cea a detaşării conştiinţei de individ şi a „spionării” obiectivului de către acest „spirit nevăzut”, prezentată şi de Fonaref, pe când cea de-a doua era una de precogniţie. Cele două capabilităţi nu au putut fi explicate, ipotezele de lucru oscilând între propagarea informaţiilor P.S.I. prin unde electromagnetice, prin neutrini ori prin tehionii superluminici. Asupra altor fenomene P.S.I. vom reveni.


3


Descoperirea neuronilor, „aceşti fluturi ai sufletului, ai căror bătăi de aripi creea­ză gândirea” (7, 666), de către Ramon Y Cajal şi Golgi, la sfârşitul seco­lului XIX, a fost urmată de studierea reţelelor nervoase, a celulelor nevralgice şi a influxurilor nervoase ca fenomene bioelectrice.

În 1923, H. Berger a descoperit undele cerebrale, iar în anul următor a construit primul electrocefalograf, realizând primele electroencefalograme. În 1929, el a preconizat folosirea E.E.G. în diagnosticele neurologice.

Cercetările de fiziologie a sistemului nervos au pus în evidenţă că lungi­mea reţelei nervoase la om este de 5 milioane km, că formaţia reticulată este centrul energetic al creierului şi că undele cerebrale se împart, după frecvenţă, în şase categorii (8; 93, 72). Undele α sunt cele caracteristice stării de veghe, calme, având o frecvenţă între 9-13 Hz, undele β fiind proprii activităţii cerebrale normale, cu o frecvenţă cuprinsă între 15-30 Hz, undele γ se regăsesc în starea activă şi au o  frecvenţă între 30-50 Hz. Mai există undele teta şi sigma, iar razele Δ au o frecvenţă între 0,5-4 Hz.

Electroencefalograma redă în imagine grafică numai fenomenele electrice de joasă frecvenţă şi cu o durată de la 10 milisecunde la 10 minute, potenţialele mai rapide nefiind semnalate (8, 97). Dacă frecvenţa delimitează stările psihice de veghe, activă şi obişnuită, tensiunea şi intensitatea biocurenţilor caracterizează alte caracteristici ale activităţii psihice. Intensitatea diferenţiază nivelul trăirilor psihice sau, ca să ne exprimăm tautologic, intensitatea acestor trăiri, mai mare la temperamentele puternice.

Unii indivizi obosesc repede din punct de vedere nervos, chiar în cazul unei „dotări” fizice superioare, în vreme ce alţii au o mare rezistenţă psihică, chiar în cazul unei debilităţi fizice. Diferenţa între ei se datorează unui alt factor, pe care îl putem numi durabilitate. Aceasta se exprimă în capacitatea de a genera biocurenţi suficient de intenşi un răstimp mai lung sau mai scurt.

Paranormalitatea unor persoane se leagă de cele două caracteristici amintite, intensitatea biocurenţilor şi durabilitatea ei în timp. Biocurenţii nu sunt produşi numai la nivelul formaţiei reticulate, fiecare neuron producând biocurenţi cu o tensiune de 70 de milivolţi, ce completează pierderile de pe „reţea”, foarte mari din cauza rezistenţei electrice ridicate a „conductorilor” biologici (axonii). Prin biocurenţii circulând de la organele de simţ la creier se transmit informaţii codate privind mediul exteriori (senzaţii), în timp ce biocurenţii, ce pornesc de la creier la organele efectoare, transmit „ordinele de executare”.

Biocurenţii nu se reduc la acest dublu flux informaţional, folosind sistemul nervos (neuronal), însăşi gândirea avându-şi suportul neurofiziologic în acţiunea lor.

Cercetătorii orientali pretind că, pe lângă biocurenţii circulând prin reţeaua neuronală pusă în evidenţă de anatomia şi fiziologia sistemului nervos, general acceptată, mai există o reţea energetică prin care trec fluxuri de energie diferite de biocurenţii neuronali.

Ei nu indică nici sursa acestora, şi nici „canalele” prin care circulă, ci doar vagi trasee, alcătuind o reţea distinctă.

După Dumitru Constantin, în corpul uman există 12 trasee principale, nu­mite meridiane, pe care sunt situate 365 de puncte de acupunctură la nivelul tegumentului pielii, prin care se face un „schimb de informaţii şi energie cu mediul ambiant şi cel cosmic” (27, 25). Punctele şi meridianele au un substrat bioelectric. „Diferitele energii cosmice şi ambientale acţionează asupra unor zone din organism bine codificate şi activează funcţii cu destinaţie precisă”, întrucât organismul funcţionează „în rezonanţă cu universul” (27, 25).

În acestea ar rezida majoritatea capaci­tăţilor de vindecare, levitaţie, psihokinezice etc. Din pricină că biocurenţii folosind reţeaua neuronală nu epuizează energiile psihice, constituind doar secvenţa lor strict verificabilă, se foloseşte termenul de bioenergie.

La unii oameni, acesta emană din degete ori chiar din ochi. Eugen Celan arată că s-a dovedit experimental „Capacitatea encefalului de a produce, prin intermediul ochilor, o localizare energetică, urmată de un transfer de energie” (5, 79), ce explică sugestia şi hipnoza. Biocurenţii sau energia izvorâtă din degete ar explica vindecările miraculoase de care este plină istoria, de la Hristos până în zilele noastre.

Psihosomatica are ca obiect de studiu tocmai relaţia dintre „trup şi suflet”, ocupându-se cu interacţiunea „dintre fenomenele psihice şi cele somatice în apariţia, menţinerea, dar şi vindecarea unor maladii”, după cum hipnoza şi sugestia hipnotică pot influenţa benefic mersul „funcţiilor neurovegetative ale organismului” (9, 11). Vom reveni.

Slabii biocurenţi neuronali, ori mai puternica bioenergie implicată în sugestie, hipnoză sau vindecări, nu pot explica unele fenomene  paranormale precum levitaţia, plutirea la suprafaţa pământului, distorsionarea ori deplasarea obiectelor, aura ori haloul etc., ce necesită forţe mult mai mari. De aceea, s-au propus alte surse decât cele prezentate anterior, asupra cărora zăbovim acum.

După Kobozev şi Sergheev (cf. 5, 77-78), bioenergia este suplimentată uneori prin pompajul energiei nervoase de către neutroni, prin captarea fondului de radiaţie cosmică transportate de această particulă. Câmpul informaţional – ener­getic cu care conştiinţa umană ar fi conectată, la nivelul cuantic şi sub­cuan­tic al materiei cerebrale, cu Raţiunea Superioară, după Fonaref (2, 134), ar explica atât transferul de informaţii, cât şi cel de energie.

Măsurătorile electromagnetice au pus în evidenţă faptul că în jurul corpului uman apar câmpuri „de sute de ori mai intense decât cele create de genera­toa­rele lui chimice interne” (29, 28). Sursa acestor „câmpuri cvasistatice în jurul omului” este „curentul triboelectric ce se produce datorită frecărilor în straturile superioare ale pielii” (29, 29). Înregistrarea acestor semne a dovedit că omul se întinde „şi dincolo de limitele pielii sale sub forma câmpurilor fizice, cele selectate pentru cercetare fiind şapte la număr, la graniţa dintre fizică, biologie, medicină şi radioelectronică”, arată cercetările făcute în U.R.S.S. (29, 30).

Eugen Celan preia ideea că hipertermia dovedită de practica tumo a unor călugări tibetani, numiţi respi, ce reuşesc să usuce mai multe rânduri de cearşafuri ude înfăşurate în jurul corpului gol, aşezaţi pe blocuri de gheaţă pe malul unui râu sau lac, se datorează aşa-numitei transmutaţii atomice de joasă energie. Numită şi efectul Kerwran, după numele descoperitorului ei (1962), aceasta probează că organismele biologice sunt capabile să producă transmu­taţii atomice neradiative de joasă energie. Prin adiţia unui atom de hidrogen, un atom Kaliu se transformă într-unul de calciu, reacţia de fuziune fiind însoţită de energie termică, provenite din energia de legătură nucleară (cf. 5, 22). Acest gen de procese intervin între izotropi stabili, adiţia sau substracţia nefiind posibile decât în condiţiile unui ciclu neradioactiv. Dulcan numeşte această reacţie nucleară neradiativă proces de termoliză şi notează că acesta apare rar, doar la indivizi aleşi, predestinaţi, sau căutători asidui ai divinităţii.

Levitaţia nu se încadrează în limitele legilor cunoscute, întrucât nu a fost explicată nici măcar geneza gravitaţiei, şi cu atât mai puţin cea a antigravitaţiei. Sigur este doar că o forţă de sens contrar gravitaţiei şi ceva mai puternică decât aceasta îl  ridică pe cel ce o posedă. Plutirea poate ajunge de la câţiva centimetri la câţiva metri înălţime şi de la câteva minute la câteva ore, ca durată. Pentru explicarea ei au fost propuse teoria biogravitaţiei, după care sistemele vii pot produce şi controla câmpuri gravitaţionale, iar prin distorsiuni spaţio-temporale pot controla gravitaţia, ipoteza ecranării gravitaţionale, conform căreia subiectul, înconjurat de o plasmă psi poate reduce valoarea constantei gravitaţionale ş.a. (10, 335). După o altă opinie, undele cerebrale umane pot distorsiona structurile spaţio-temporale, permiţând eliberarea aşa-zisei energii libere, având sens contrar cele gravitaţionale (13, 94).

Fenomenul teleportării, unul dintre cele mai stranii, dar atestat în istoria religiilor, este şi mai greu de explicat.

El nu îşi are un corespondent „laic” decât în Experimentul Philadelphia, reali­zat în portul american cu acelaşi nume, în 1943, sub supravegherea savan­tului Nicola Tesla. Un grup de nave de război trebuiau să devină, conform premi­selor teoretice ale experimentului, invizibile. Pe alte nave erau montate mari bobine electromagnetice ce trebuiau să învăluie navele de război în câmpuri foarte dense, obţinute prin curenţi de înaltă frecvenţă. Ipoteza lui Tesla era că aceste câmpuri vor produce distorsionări ale spaţiului şi timpului şi trecerea în alte dimensiuni spaţio-temporale, ceea ce ar fi făcut navele de luptă invizibile.

Dar pe lângă confirmarea efectelor scontate, s-au produs şi fenomene neprevăzute, precum teleportarea unui distrugător în portul Norfolk, în două rânduri şi, mai ciudat, călătoria echipajelor în timp, cu revenirea în actualitate, marcate de puternice traume psihice! (11; 28, 39). După Ştefan şi Claudiu Sgandăr, în acest experiment, ca şi în toate cazurile de teleportări, „fenomenul… presupune două procese succesive, şi anume… cel de dematerializare, adică de desfacere a unor legături materiale ale unor corpuri şi… ce de materializare, adică de refacere a lor în altă parte” (12, 55), posibile şi prin „forţa psihică”, pro­babil.

În ceea ce priveşte capabilităţile de a îndoi, torsiona şi rupe obiecte mici, numite fenomene telekinezice, fizicianul Brian O’Leary, „excomunicat” de colegii săi de la Universitatea Princeton pentru că s-a „aplecat” asupra acestora, crede că se datorează interacţiunii directe a psihicului uman asupra lumii macro­scopice, dar şi a particulelor subatomice (13, 29). În fapt, „conştiinţa umană pare să acţioneze ca un câmp de energie-vibrator care interacţionează cu câmpurile obiectelor din sfera atenţiei sale” (13, 82).

Însuşi titlul cărţii lui O’Leary, „A doua întemeiere a ştiinţei” se justifică prin lansarea conceptului de parafizică „sub forma efectului observatorului” (vezi studiul subsemnatului „A fi sau a nu fi” între teoria cuantică şi filozofie, în nr. 46 / de­cembrie 2011 al prezentei reviste). „Esenţa fizicii «foarte noi» merge chiar şi mai departe: conştiinţa noastră nu numai că influenţează comportamentul particulelor mici, subtile; poate de asemenea să modifice proprietăţile fizice, chimice şi morfologice grosiere a tot ce intră în contact cu noi, fie că este un instrument, o altă persoană, o plantă, o lingură sau propriul nostru organism”, realitate pe care „mulţi dintre pionierii mecanicii cuantice o ştiu foarte bine”, după cum „orice tămăduitor prin mijloace energetice o ştie foarte bine” (13; 80-81).

Aceiaşi „pionieri” se declară dezarmaţi, constatând doar efectele, întrucât „mecanismele care cauzează influenţa conştiinţei noastre asupra mediului în­conjurător material nu sunt cunoscute” (13, 79).


4


Marii mistici au fost aproape fără excepţie paranormali; asupra acestui aspect vom mai reveni. În cele ce urmează, ne vom referi la fenomenele psihice paranormale susceptibile de inducerea şi întărirea credinţelor religioase. Cel mai cunoscut este hipnoza, cu deosebire hipnoza în masă. Pentru a induce trăiri mistice, preoţii trebuiau mai întâi să şi le autoprovoace.

Preoţii şi magicienii perşi, greci şi egipteni îşi induceau somnul hipnotic prin fixarea îndelungată a privirii asupra unei farfurii cu însemne religioase, în vreme ce călugării athoniţi ajungeau la starea de transă prin fixarea privirii asupra degetului uns cu ulei, ori asupra ombilicului (9, 31). Autosugestia hipnotică avea în ambele cazuri scopul de a ajunge în relaţie directă cu divinitatea. Ea era urmată de inducerea stării hipnotice maselor de credincioşi, cărora li se transmi­teau propriile viziuni extatice.

În timpul lor, în templele antice greceşti, se produceau procese sugestive cu caracter ritual şi terapeutic, prin care se realizau vindecări ori vizualizări virtuale ale divinului. Erau în fapt halucinaţii hipnotice induse, având în vedere că subiectul operează mai curând cu imagini decât cu idei, de genul celor trăite de sihaştrii ce se supuneau voluntar la izolare (9; 15, 136, 138).

Gheorghiu evocă manifestări convulsive şi vorbirea în limbi necunoscute în hipnoza colectivă (9, 65), ceea ce ne duce cu gândul la epilepsia lui Mahomed, dar şi la „vorbirea în limbi” a primilor creştini după coborârea Sfântului Duh.

După V.A. Gheorghiu, prin inducerea halucinaţiei hipnotice, „lumea ima­ginată, structurată cu ajutorul verbului infiltrat persuasiv, se instaurează în locul realităţii, devine realitatea însăşi. Subiectul percepe ceea ce se doreşte să perceapă, ceea ce este programat să vadă, să audă, ideea despre obiectul pe care-l caută cu ochii minţii potenţează reprezentările sale până la acel grad în care graniţa dintre închipuit şi real se estompează mult sau dispare. Imaginaţia joacă… un rol important  în apariţia şi întreţinerea halucinaţiilor hipnotice” (9, 135). Şi Efremov consideră că „Încercatele metode de autohipnoză în masă au venit întotdeauna în ajutorul religiei” (1, 437).

Hipnoza colectivă poate fi bănuită cel mai justificat de inducerea sau întărirea credinţei într-o divinitate. Un sacerdot capabil să realizeze o hipnoză  colectivă are posibilitatea să inoculeze în conştiinţa subiecţilor săi propria viziune şi trăire mistică, ajutat uneori şi de ingestia unor substanţe halucinogene. El poate fi şi la originea unor „transe provocate graţie unor mijloace fizice şi senzoriale ca fixarea unui obiect strălucitor (cristalomania) sau fixarea suprafeţei apei (hidromancia)” (14, 235).

Inducţia hipnotică poate să fie şi individuală. În acest caz, inducerea sugestiei ar fi atât de ascunsă încât „Subiectul are impresia că este vorba de o idee care i-a venit chiar lui”, încât „nu se poate sustrage tendinţei de a-i da curs” (9, 146). Fonaref prezintă un caz pe cât de frapant, pe atât de odios, prilejuit de intervenţia sovietică în Afganistan, dintre anii 1979-1989. Un soldat sovietic luat prizonier a fost „prelucrat” hipnotic prin inducerea unor sugestii a căror înfăptuire necesitau mai mulţi „timpi”. El a trecut clandestin graniţa sovieto-afgană, a strâns date secrete  despre transporturile feroviare strategice de armament nuclear în Asia Centrală şi sudul Uralilor, le-a transmis americanilor, după care a încercat să se sinucidă.

Prin regresiunea hipnotică (hipnoză în sens invers), maeştrii extrasens ruşi l-au salvat de acuzaţia de trădare şi spionaj, ajungând la sursa acţiunilor sale, ce păreau asumate conştient şi voluntar.

Sugestia hipnotică poate fi indusă şi de la distanţă. Printr-o asemenea acţiune ar putea fi explicată şi radicala schimbare de atitudine a lui Saul (Pavel) faţă de Hristos. Înaintea misterioasei sale convertiri, el „a prigonit până la moarte” pe creştini (Faptele apostolilor, 22, 4). Dar pe drumul Damascului, el a primit admonestarea divinităţii printr-o „lumină puternică din cer” şi printr-o voce care i-a spus „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Faptele, 22, 6, 7).

Minunea redării vederii, după ce Hristos i-a luat-o ca pedeapsă, l-a deter­minat să devină „martor… (al) Lui (Hristos) în faţa tuturor oamenilor” (Faptele…, 22, 15).

Recunoaşterea sa de către apostolii christici dovedeşte că ei cunoşteau originea acestei convertiri, ceea ce i-a permis să devină interpretul cel mai respectat şi autorizat al învăţăturilor lui Hristos. Sugestia hipnotică de la distanţă este resortul unor „specialişti odioşi în domeniul atacurilor mentale”, după păre­rea autorizată a lui Fonaref (2, 190). Înalţii demnitari sovietici aveau printre bodyguarzi maeştrii extrasens capabili să-i apere de asemenea atacuri, zise psihotronice, ori să-i vindea prin regresiunea hipnotică în cazul unei inducţii hipnotice neaşteptate ce le-ar fi alterat personalitatea.


5


Telepatia constituie şi ea o formă de manifestare a bioenergiei, de regulă pe o singură direcţie. Ea dovedeşte existenţa unor unde cerebrale, emanând de la creier ca de la o antenă de emisie şi captarea lor de către creierul altui subiect, dispunând de un gen de „antenă de recepţie”. Robert Wiener, creatorul ciber­ne­ticii, este de părere că undele implicate în transmiterea gândirii la distanţă sunt undele alfa cu o frecvenţă de 10 Hz, caracteristice stării de veghe (calme), după cum am arătat anterior. Că undele cerebrale sunt altceva decât undele radio obişnuite, este probat de capacitatea lor de a trece prin apă şi prin pereţi, ce ecranează undele radio (În cazul pereţilor ecrane opace la unde sunt doar ecranul opac lucios şi ecranul opac negru) (16, 457).

Datorită acestor caracteristici s-a reuşit transmiterea de mesaje telepatice atât în aer, cât şi în apă, de la creier la creier, circa 75% din legăturile telepatice rea­lizate de ruşi şi americani pentru secretizarea totală a unor mesaje fiind reu­şite (5, 46). Datorită acestor atu-uri, mesajele telepatice între submarine şi bazele lor, presupunând indivizi cu capacităţi telepatice atât la bazele lor navale, cât şi la bord, au devenit uzuale, deoarece altfel submarinele pot fi detectate dacă ies la suprafaţă, iar folosirea balizelor radio le trădează, de asemenea, prezenţa într-un loc.

Încă din 1959, de la bordul submarinului nuclear Nautilius, s-a realizat o legătură telepatică bilaterală la 2000 km distanţă de Centrul de cercetări speciale de la Klestinghouse – Maryland (17, 45). Gândirea umană a fost transmisă de la creier la creier fără intermediar material. Sunt posibile şi chiar mai uşoare legătu­rile telepatice între Terra şi Cosmos, astronautul Mitchel comunicând pe această cale cu baza, de la bordul navei Apollo (18, 27).

Florin Gheorghiţă aminteşte şi el de experienţa cosmică de telepatie a lui Mitchel, precizând că acesta a manifestat capacităţi telepatice în cursul celui de-al doilea război mondial (30, 25).

În ceea ce priveşte transmisiile prin atmosferă, doctorul Leonid Vasiliev, de la Institutul creierului din Leningrad (Sankt Petersburg) a realizat legături telepatice încă  din deceniul trei al secolului XX, între acest oraş şi Odessa, cale de mai mult de o mie de mile (5, 54-55). Specialiştii sunt de acord că a avut loc o scă­dere a capacităţilor telepatice ale omului, ca urmare a apariţiei graiului articulat substituent.

În februarie 1968 a avut loc, la Moscova, un congres ştiinţific privind tele­patia, la care s-a vehiculat ideea că undele telepatice pot depăşi viteza luminii (30, 25), ceea ce-ar explica folosirea lor de către extratereştri pentru legătura lor cu bazele de plecare.

Ludvik Soucek, de acord cu această idee, afirmă că „popoarele apropiate de natură şi trăind o viaţă simplă consideră legăturile telepatice de la sine înţe­lese (şi) nu le atribuie un sens ocult”. Tibetanii, în general, şi preoţii lama, în special, îşi cultivă capacităţi telepatice prin exerciţii de concentrare şi nu le consideră ca ceva supranatural şi dumnezeiesc” (19; 175, 177, 176).

Biblia şi Coranul prezintă „legături speciale” între Dumnezeu şi profeţi, respectiv Mahomed. Una din ele a fost cea dintre Iehova şi Avraam: „fost-au cuvântul Domnului noaptea în vis” (Geneza, 15,1) atunci când îl încredinţează că îi va da ajutor contra duşmanului. De o telepatie în somn, un gen de telepatie hipnotică, aminteşte şi informaţia dată aceluiaşi patriarh că evreii vor sta patru sute de ani în robie, când „La asfinţitul soarelui, a căzut peste Avram un somn greu” (Geneza, 15, 12).

Pe regele Abimelec, Iehova l-a avertizat „noaptea în vis” (Geneza, 20; 3). Somnul hipnotic cu care poate fi identificat visul lui Avram şi cel al lui Abimelec putea fi propice inducerii unor sugestii post-hipnotice în virtutea cărora ei au acţionat după cum li s-a sugerat. Capacităţile telepatice sunt prezente la toate mamiferele şi nu numai la om. S-a constatat că „şoarecii în stare de stres sunt capabili să inducă la distanţă, unor alţi şoareci, stările pe care le traversează în acele momente”. Atunci când într-un laborator a fost sacrificat un lot de şoareci, într-un alt laborator, situat la distanţă, au fost observate modificări morfopa­tologice asemănătoare la un alt lot de şoareci. Când puii unei iepuroaice au fost ucişi la bordul unui submarin în imersiune, aceasta a avut o oscilaţie bruscă a electroencefalogramei, cu toate că se găsea departe de aceştia” (15, 95). Aceste experienţe sunt tulburător de asemănătoare cu cea a şocului matern uman, resimţit uneori în cazul morţii copilului, aflat la mare distanţă.


6


Halourile şi aurele. Ca orice câmp electric, şi ce al biocurenţilor se asociază unui câmp magnetic propriu, formând un câmp biolelectromagnetic (B.E.M.). Acesta trangresează corpul uman până la o distanţă proporţională cu intensitatea biocurenţilor, de la câteva zeci de centimetri până la câţiva metri. El poate deveni luminos în timpul nopţii, sub forma unei emanaţii în jurul corpului (haloul), ori a capului (aura), dar alteori poate fi detectat doar cu ajutorul unor aparate. În 1939, soţii Kirlian din U.R.S.S. au realizat primele fotografii ale unor halouri cu un aparat special. Acestea au fost numite „fotografii ale spiritelor”, ce apar ca nişte halouri albe în vecinătatea unei persoane aflate în transă sau în somn hipnotic, stări ce potenţează proprietatea de a emite plasmă biologică (19, 193).

Eugen Celan asociază cele două manifestări câmpului B.E.M. sus-amintit, întrucât „Undele cerebrale electromagnetice de joasă frecvenţă ale indivizilor în stare de excitaţie, produse în procesul de disipare a materiei nervoase, modifică rezistenţa electrică a spaţiului atmosferic înconjurător” (5, 76). Mânecuţă asociază corpului fizic (biologic) al omului corpul eteric, emiţând un câmp B.E.M. sub forma unor fâşii de lumină de diferite culori. Corpul eteric ar depăşi limitele corpului fizic cu 6 mm – 5 cm, pulsând cu 15-20 de cicluri pe minut, în continuare fiinţând corpul  emoţional, până la 7,5 cm, de la care ar urma câmpul mintal, până la 20 cm, cel astral până la 45 cm şi alte trei corpuri succesive, până la 90 cm (19, 69 şi urm.).

Pătruţ numeşte acest halou compus din straturi succesive în jurul corpului fizic – bioplasmă şi afirmă că ar fi dirijată de inconştientul subiectului. Conden­sările vizibile ale bioplasmei ar fi rare, celelalte putând fi însă fotografiate cu aparatul Kirlian. Generarea plasmei s-ar face printr-un proces reversibil din subs­tanţa corpului fizic, ceea ce explică reducerea, uneori considerabilă, a greu­tăţii subiectului. Bioplasma poate ieşi din orice zonă a corpului, prelungindu-se până la corpul asupra căruia vrea să acţioneze (6, 256 şi urm.). În interacţiunea bioplasmelor a doi subiecţi s-ar produce o telepatie, prin care „se transmit adesea impresii senzoriale, stări afective, vindecări (53-54), prevestiri (55-60) sau chiar afecţiuni simple (6, 238). Pătruţ evocă şi aşa-zisa excursie senzorială, cons­tând din deplasarea simţurilor subiectului la distanţă de corpul său fizic, pentru a obţine senzaţii despre un anumit lucru (clarviziune călătoare), despre evenimente din trecut (retrocogniţie) ori viitor (precogniţie), ultimele două presupunând „să străbată bariera temporală” (6; 233, 240). Excursia senzorială nu este altceva de­cât „vederea la distanţă” studiată la Universităţile americane Stanford şi Prince­ton (vezi 6, 205).


7


Radiaţia de căldură şi energiile nebiologice. După cum am arătat anterior, călugării lamaişti ajunşi la rangul de vespi câştigă prin exerciţii îndelungate capacitatea de a emana căldură, zisă hipertermie, numită în graiul local tumo. Am prezentat şi o ipoteză asupra originii ei. Efremov şi Soucek prezintă nişte sce­ne aproape similare ale unor asemenea practici. După exerciţii pregătitoare supravegheate de un guru, „candidatul” se concentrează asupra ombilicului (ca şi călugării athoniţi). Prin respiraţii profunde „aprinde focul” în jurul ombilicului şi îl împrăştie prin cele trei vene mistice, până când corpul ajunge ca un cuptor. În această stare poate da examenul tumo.

„Pe o noapte geroasă şi viforniţă se duc întovărăşiţi de profesorul lor la un râu sau la un iaz, dacă este cazul sparg gheaţa, se aşază complet goi pe zăpadă şi se înfăşoară în cearşafuri ude, care îngheaţă bocnă. Când pânza s-a uscat, o schimbă cu alta. În timpul unei nopţi trebuie să usuce cel puţin trei cearşafuri ude”, pentru a primi titlul râvnit” (19, 188), arată Soucek.

Despre capacitatea călugărilor vespi de a rezista la ger şi de a emana căldură, Ivan Efremov descrie următoarea scenă „pe o limbă triunghiulară de piatră, acoperită cu zăpadă proaspătă care înainta în râu, stăteau în picioare patru oameni cu desăvârşire goi. Stropiţi de apă şi biciuiţi de zăpadă, cei patru stăteau, …, imobili. Să nu fi fost aburul răsuflării lor, risipit de vânt, ai fi putut crede că sunt statui de piatră…, dar nu, iată că unul din ei s-a aplecat, a udat o bucată de pânză albă cu care şi-a acoperit spinarea supusă vântului îngheţat”. Exerciţiul la care participă eroul romanului face parte din „obiceiul practicat din timpuri străvechi în Tibet, de a alege oamenii cei mai căliţi pentru a face din ei sfinţi insensibili la frig” (1, 433).

„Potrivit învăţăturilor misticilor tibetani, la astfel de oameni lua naştere din propria lor sămânţă o energie numită tumo (aceeaşi amintită de Soucek), care se răspândea prin nenumărate canale (la Soucek, trei) ale corpului încălzindu-l. Actualmente, acest sistem de minuscule canale a fost din nou descoperit de nişte biologi coreeni” (1, 434). Urmează o descriere frapant de asemănătoare cu cea a lui Soucek, dovedind o inspiraţie oarecare!

Pe lângă aceşti „atestaţi”, în Tibet mai trăiau o mulţime de pustnici goi sau aproape goi, ce se izolau la mari înălţimi, inclusiv pe timpul iernii, consumând o hrană foarte modestă şi fără a face foc.

Dar asemenea capacităţi s-au constatat şi în afara Tibetului. Un medic francez prizonier într-un lagăr hitlerist, fiind pedepsit să stea în ger 24 de ore, în timp ce era udat cu apă, a scăpat cu viaţă prin autoinducerea sugestiei că se află pe plaja Rivierei! (1, 434). O pricină de uimire au constituit-o marii mistici supra­vieţuitori ai unor posturi îndelungate, vecine cu inaniţia.

Termoliza, despre care am scris anterior, pare a fi şi la originea energiei substituite celei obţinute prin „arderea” alimentelor la nivelul stomacului (Dulcan). Mânecuţă crede în capacitatea celor ce se supun la posturi aspre şi lungi de a absorbi „particule materiale direct din mediu” pentru a-şi asigura „masa organică necesară corpului fizic” sau, după Pătruţ, „aceştia se hrănesc transfizic” (10, 299).

După Paola Giovetti, „Dintre fenomenele cele mai impresionante prezen­tate de mistici, este postul prelungit de mâncare şi băutură. Mâncatul şi băutul sunt o cerinţă indispensabilă, căreia îi suntem cu toţii supuşi; nu la fel se petrec lucrurile cu personalităţile mistice, care în multe cazuri pot face excepţie. Deja în Sfânta Scriptură este deseori citată abstinenţa de la hrană şi băutură dincolo de limitele umane. Moise a postit 40 de zile pe munte, iar Ilie a mers 40 de zile şi 40 de nopţi după ce a mâncat pâinea misterioasă adusă de înger. Iisus a rămas 40 de zile în deşert, fără să mănânce şi să bea, şi e cunoscut faptul că unii sfinţi obişnuiesc să postească pe toată perioada postului mare” (18, 135).

În Vieţile Sfinţilor sunt semnalate „meniurile” cu totul inedite ale pustnicilor din pustia Egiptului (Sfântul Anton), din peninsula Sinai şi din alte locuri aride şi izolate, printre care rădăcinile şi lăcustele. Chipurile palide şi slăbite la extrem ale sfinţilor din picturile bizantine probează valoarea nutritivă a acestor „meniuri”. Ele nu puteau asigura caloriile necesare supravieţuirii şi, fără o sursă suplimentară de energie calorică, aceşti abstinenţi ar fi murit. Înzestrarea lor cu un izvor „atomic” de energie (Kervran), ori cu „hrană transfizică” (Pătruţ) ar constitui rare privilegii acordate de divinitate aleşilor săi.


8


Capacităţi paranormale deosebite se pot obţine prin recluziune (izolare voluntară) şi prin exerciţii fizice şi psihice speciale.

Se ştie din scrierile lui Herodot de claustrarea timp de 4 ani a lui Zamolxis în muntele Cogaion. La geto-daci sunt amintite ordine ale ctiştilor şi capno­ban­ţilor, care duceau o viaţă de pustnici în creierii munţilor, a căror reminiscenţe ar fi fost, după Traian Herseni, solomonarii, ce coborau periodic pentru a propovădui doctrina lui Zamolxis (20, 113).

Cea mai celebră şcoală de claustrare pentru obţinerea de capacităţi paranormale este cea yoghină indiană budistă şi, mai ales, varianta sa lamaistă tibetană. Giovetti afirmă despre yoghini şi fachiri că „dobândesc un control com­plet asupra propriului trup”, în fapt „un control complet asupra propriilor funcţii fiziologice” (18, 187).

În 1955, Hruşciov a făcut o vizită în India şi a văzut ce capacităţi aveau yoghinii. A hotărât că „şi Rusia trebuie să-şi aibă yoghinii săi. Din acest moment, au fost create mai multe laboratoare, unde cercetările erau urmărite în mod susţinut” (18, 27).

În acest context şi-a manifestat şi Efremov hobby-urile sale, vizitând India şi relatând în cartea amintită experienţele personale, şi despre Institutul de parapsihologie din Ganganagar „unde se cercetau tot soiul de fenomene psihice, inexplicabile, condus de profesorul Banerji, plecat la Moscova” (1, 477).

După Lucian Blaga, „Ceea ce doctrina yoga ne-a descoperit cu privire la… asceză, la retragerea simţurilor de la obiecte, la fixarea, meditaţia şi cufundarea în supremul adevăr, depăşeşte enorm orice obişnuinţă psihologică a unui european”. „Datorită experienţelor yoghine, India are privilegiul de-a cunoaşte aspecte, stări şi procese psihice şi spirituale de care europeanul este inapt sau cu totul străin” (21, 375).

Ivan Efremov imaginează o asemenea experienţă chiar în Tibet. „Cei supuşi acestei încercări erau zidiţi în interior ani de zile şi astfel izolaţi atingeau cel mai înalt grad de perfecţiune”. Erau puţini cei ce supuneau la „a se autoînălţa pe o cale atât de înfricoşătoare”. Recluziunea începea cu „halucinaţii auditive”, cu o „stare de semiconştientă”, în care „candidatul” auzea glasuri şi muzică, ur­ma­tă de percepţia că „timpul îşi continuă în neştire curgerea”, apoi că „timpul s-a oprit”. În următoarea secvenţă i se pare că „e chiar la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă”, corespunzând cu „purificarea de prejudecăţile vieţii”, pentru ca apoi „să poată reflecta întreaga adâncime a cosmosului” (1; 438, 440, 441). Pe măsură ce „spa­imele, halucinaţiile auditive şi senzaţiile fizice i se potoleau, vederea lăun­tri­că îi devenea mai acută şi odată cu ea,… renăşteau vechile lui nelinişti sau nădejdi”. Atunci când aceasta îi apărea „sub forma divinităţii desprinse de ea în­săşi” ajungea „pe făgaşul care duce la victoria asupra lui însuşi” (1; 442, 443, 447).

O profesoară de la Universitatea din Haga, care a stat o vreme între călugării lamaişti  din Tibet pentru a studia aceste practici, arată că „după reclu­ziu­nea totală în peşteră urmează exerciţii de respiraţie şi de gimnastică specială în chilii aflate în întuneric deplin timp de trei ani, trei luni şi trei zile” („perioada tibetană clasică pentru efectuarea diverselor tipuri de exerciţii spirituale”) (cf. Soucek, 19, 182).

Recluziunea voluntară este suportată în întregime de doar 10% din candidaţi. În etapele următoare, doar 10% ajung la imagini mistice integrate, ceea ce înseamnă că doar un candidat din 100 reuşeşte să ajungă să se cufunde „în supremul adevăr”, cum zicea Blaga. Şi călugării athoniţi făceau experienţe asemănătoare.

„Tehnica misticii ortodoxe – arată Blaga – a fost dezvoltată şi practicată … (şi) de călugării athoniţi, care descriu starea de uniune sau extazul ca o stare în care omul se simte pătruns de o lumină suprafirească, de un simţământ al desfiinţării personale şi a cufundării într-o lumină indescriptibilă”. Aceasta poate fi asemănată cu aura ce l-a înconjurat pe Hristos pe muntele Taborului în momentul Schimbării la faţă, numită „lumina divină” de către Dionisie Areopa­gitul, venită de sus (21, 434). Deşi lumea yoghină nu este, deci, unică, sub acest aspect, şi unii creştini încercând un contact cu divinitatea, cea dintâi îl practică pe o scară mult mai mare.

Performanţele yoghinilor fac dovada puterilor paranormale ale unor indivizi de excepţie, ce îşi cultivă perseverent aceste puteri. Unii dintre ei sunt fachiri, un gen de călugări călători, alţii sunt prestidigitatori şi îmblânzitori etc.

Pentru a ajunge la performanţele dorite, fachirul trăieşte o viaţă de medita­ţie şi ascetism dusă la extrem. El pretinde că a devenit stăpân pe forţe miste­rioase, ce îi dau o stăpânire absolută asupra propriului trup. Face în acest scop exerciţii de Hatha – yoga, de concentrare mintală. Are capacitatea de hipnoză, realizează hipnoze colective şi halucinaţii în masă (22, 145). Exerciţii prin care ui­meş­te auditoriul sunt cele de suportare a durerii şi frigului şi rigiditatea cata­leptică. Se aşază pe paturi de cuie fără să sângereze prin înţepenirea extremă  a muşchilor, realizată voluntar.

Călcarea pe un covor de jar fără a suferi arsuri şi dureri se explică prin „autoanestezie hipnotică” ori „transa autohipnotică”, după Sorin Stănescu (22, 146). Suportă în aceeaşi măsură şi gerul, inclusiv turnarea apei reci pe corp o noapte întreagă, în condiţii de îngheţ (vezi şi practica tumo).

Ceea ce stârneşte însă cel mai mult uimirea publicului este catalepsia profundă autoindusă, o veritabilă „moarte aparentă”. Fachirul în cauză „moare”, este introdus în sicriu şi îngropat, stând în „mormânt” mai multe zile. Apoi este deshumat după timpul convenit. Este reanimat intens şi prelungit. Fachirul „învie” şi îşi revine din moartea aparentă, vrând parcă să demistifice învierea pe care se bazează creştinismul!

Giovetti prezintă cazul yoghinului Ramananda, care în 1951 a fost îngro­pat în prezenţa unei asistente – martor şi a rămas în stare de catalepsie profundă timp de 28 de zile, după care a fost reanimat; şi pe cel al yoghinului Kumar, care a stat „sub pământ în condiţii de control stricte 30 de ore şi apoi 5 zile” (18, 186). Un fachir a fost incastrat într-un bloc de gheaţă, după care a fost scos şi înviat! (22, 146).

Ştiinţa explică primul „miracol” prin suficienţa aerului din sicriu timp de câteva zile, în condiţiile reducerii de sute de ori a capacităţilor vitale, realizată voluntar, inclusiv a respiraţiei şi bătăilor inimii, dar nu-l poate explica pe cel de-al doilea.

De unde aceste capacităţi de autocontrol asupra fiziologiei propriului organism la yoghini (fachiri)? Neurofiziologia precizează că există un sistem nervos vegetativ şi unul somatic, cel dintâi coordonând fiziologia întregului organism. El este situat în mai multe etaje ale sistemului nervos, fiecare etaj coordonând mai multe procese fiziologice interne, existând şi activităţi fiziologice „dirijate” de sistemul endocrin ori de cel enzimatic.

Măduva spinală coordonează reflexul rotulian, micţiunea, vasodilataţia şi vasoconstricţia etc., bulbul acţionează muşchii capului şi gâtului, laringelui, limbii, spatelui, reglează activitatea cardiovasculară, masticaţia, clipitul etc. (8, 70).

Alte activităţi fiziologice sunt coordonate de cerebel, altele de mezencefal (creierul mijlociu), altele de diencefal (creierul intermediar), unele de formaţia reticulată etc.

Datorită acestui sistem complex, activităţile fiziologice sunt trecute pe „pilot automat”, doctorul D.C. Dulcan numind această uriaşă acţiune inteligenţă bazală (de bază) ce asigură însăşi existenţa organismului. „Ar fi un dezastru – arată el – pentru lumea vie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de mi­liarde de celule ar trebuie să fie condusă conştient” (15, 54). Dar, „prin exerciţii speciale, omul ajunge să stăpânească şi să regleze voluntar fenomene vege­ta­tive” care, în mod obişnuit, nu sunt supuse voinţei”, arată Vasile Mare (8, 76), fără a preciza care sunt aceste „exerciţii speciale” şi cine le practică. Suntem îndreptăţiţi să le identificăm cu amintitele exerciţii yoga şi să vedem în practicanţii şi beneficiarii lor pe yoghini (inclusiv pe fachiri). O concentrare a atenţiei şi voinţei asupra unui „centru de comandă” vegetativ ori a unui organ efector generează, probabil, o funcţionalitate dirijată a acestora.


9


Levitaţia, sun forma plutirii sau înălţării, este atestată frecvent în istorie. Ovidiu ştia că Romulus s-a ridicat la cer la 37 de ani după întemeierea Romei (deci prin 716 î.Hr.), iar Apollodorus ne spune că Hercules a fost luat în cer de un nor. Profetul Ilie a fost ridicat la cer de un vârtej de vânt. Despre pa­triarhul Enoh, Vechiul Testament ne spune explicit că „a plăcut… lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Geneza, 5, 24). Trimis din nou pe Pământ cu un mesaj, Enoh a fost ridicat apoi definitiv în cer.

Într-un apocrif slav cu privire la profetul Isaia se relatează faptul că pro­fetul vizionar a fost ridicat la cer două ore pentru ca la întoarcere să constate că au trecut 32 de ani! (28, 15). Confirmarea teoriei relativităţii cu 3000 de ani înaintea lui Einstein!

Dar cea mai celebră înălţare a fost cea a lui Hristos. Acesta „i-a dus (pe apostoli, n.n.) până spre Betania şi, ridicând mâinile, i-a binecuvântat. S-a des­părţit de ei şi s-a înălţat la cer” (Luca, 24: 50-51). O sărbătoare creştină im­por­tantă este Înălţarea Maicii Domnului, Sfânta Maria fiind ridicată şi ea la cer.

Isus a promis mulţimii: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12; 32), referindu-se, probabil, la cea de-a doua venire. Dar cum oamenii au „zidire de la Dumnezeu, casă făcută de mână, veşnică, în ceruri” (Corinteni, II, 5:1) şi întrucât „pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (Petru, II, 3; 10), la sfârşitul lumii, înainte vreme, toţi morţii vor învia şi împreună cu cei vii „vor fi ridicaţi în văzduh” (la ceruri).

Ziua de Apoi a fost concepută ca o uriaşă levitaţie a tuturor generaţiilor de oameni, vii sau morţi, spre veşnicia răsplăţii ori spre cea a osândei. Rig Veda descrie un ascet în extaz străbătând văzduhul în zbor (23, 249), iar Coranul prezintă o călătorie în văzduh a lui Mahomed, de la Mecca la Ierusalim, într-o clipită, prin care el şi-ar fi demonstrat înzestrările profetice.

Levitaţia prin plutire la câţiva metri a fost atribuită unor mari oameni ai bi­sericii catolice, precum Francisc de Assisi şi Toma d’Aquino, cel dintâi efectuând zboruri în biserică, în sihăstria de la Verna, în faţa asistenţei (18, 130-131). Levita­ţia limitată la o plutire la suprafaţa solului, dar pe distanţe mari, este sem­na­lată la solii lamaişti din Tibet. Efremov vorbeşte de „Călugărul – curier, trimis la o mare mănăstire vecină, care s-a înapoiat în aceeaşi zi”, în vreme ce alţii au avut nevoie de câteva zile doar pentru dus (1, 431), iar Soucek descrie plutirea acestor soli numiţi lung-gompa: „picioarele (lui) încetează a mai atinge pământul” şi „alunecă prin spaţiu cu o viteză considerabilă”. În timpul mersului, solul „îşi concentrează atenţia asupra repetării formulei care-i reglează ritmul respiraţiei”, iar tempoul silabelor dă ritmul paşilor. În fapt, solul nu-şi întrerupe meditaţiile în timpul marşului, iar încetarea repetării formulelor magice, în stare de transă, poate produce un şoc care să-l omoare (19; 181, 183, 182).

Ipoteza Dubrov – Puşkin, pornind de la teoria relativităţii generalizate, ce asociază gravitaţia cu curbarea spaţiului – timp, consideră că subiectul ce poate efectua levitări „este capabil de distorsii spaţio-temporale, generând un câmp biogravitaţional local, în care sistemele se găsesc sub controlul său” (6, 268). După o altă teorie se explică energia de levitare prin mecanismul informaţional discret, din mecanica cuantică relativistă.

Prin acest mecanism, conştiinţa ar putea impune orientări preferenţiale ale momentelor atomilor şi moleculelor unei structuri fizice în sus (levitare) ori/şi lateral (deplasare laterală), acţionând la nivel cuantic ori subcuantic (6, 260-261), acolo unde conştiinţa se întâlneşte cu câmpul  informaţional – energetic (vezi stu­diul subsemnatului din numărul precedent al revistei).


10


Marii mistici şi, cu deosebire, întemeietorii de religii, au fost paranormali din punct de vedere psihic şi spiritual. Surse istorice atestă capacităţile paranormale ale lui Buda (24, 181), ce le-a exersat şi dezvoltat folosind toată gama de exerciţii practicate de yoghini şi brahmani. Mircea Eliade arată că Buda acorda o importanţă la fel de mare ascezei şi meditaţiei de tip yoga, ca şi elaborării învăţăturilor sale (23, vol. II, p. 102). S-a făcut insinuarea că „Minunile Noului Testament sunt, în majoritatea lor, atât de asemănătoare cu practicile unui magician divin, încât s-ar putea susţine de către unii atei că Iisus nu a fost altceva decât un individ dotat cu capacităţi bioenergetice neobişnuite” (3, 147). Ernest Renan afirma că „Minunile treceau în acea vreme drept pecetea nelipsită a divinităţii” şi drept „semn al chemării profetice”. Cele mai multe minuni făcute de Hristos au fost „minuni de lecuire”, ori pe vreme aceea „Vindecarea bolnavilor era socotită un semn al împărăţiei lui Dumnezeu” (25, 174, 175).

Iisus a înfăptuit învierea lui Lazăr şi a unei fetiţe, minuni nemaiîntâlnite la alţi creatori de religii, iar evangheliile mai amintesc de plutirea sa pe apele Mării Tiberiadei, ca şi de înălţarea sa celestă, ca fenomene de levitaţie. Capacitatea sa de excorcizor e probată de vindecarea unui om bântuit şi alungarea spiritelor ce îl posedau într-o turmă de porci. Sunna prezintă fapte din viaţa lui Mahomed ce do­vedesc capacităţile sale paranormale, printre care şi amintitul „zbor” instantaneu de la Mecca la Ierusalim şi înapoi.

„Faptele apostolilor” înveterează că apostolii au întreţinut credinţa noilor convertiţi tot prin capacităţi paranormale, cu care au fost înzestraţi de Hristos, dar şi de Duhul Sfânt, ce a coborât asupra lor la Sărbătoarea Cincizecimii. Atunci au primit harul „să vorbească în limbi, precum le dădea Duhul a grăi” (Faptele…, 2;4), iar apoi „multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli” (Fap­tele… 2; 43). Printre acestea s-a numărat şi vindecarea unui olog din naştere de către apostolul Petru (Faptele, 3; 2-10), ori vindecarea celor „bântuiţi de duhuri” (Faptele, 5; 16). Pavel reeditează învierea lui Lazăr de către Isus, înviindu-l pe Eutihie la Troia (Faptele, 20; 9-10), vindecă în Malta un om de friguri – „a pus mâinile peste el şi l-a vindecat” (Faptele, 28; 8), după care „veneau la el şi ceilalţi din insulă care aveau boli şi se vindecau” (Faptele, 28; 9).

Reflectând asupra Cărţii lui Enoh, apocrifă a Vechiului Testament, Dan Fărcaş arată că cei aleşi „sunt spirite ale unor pământeni cărora li s-a acordat graţia divină”. Invocă în acest sens autoritatea Sfântului Augustin, care scriind despre graţia divină consideră că aceasta „se acordă numai anumitor predes­ti­naţi, după raţiuni tainice, inaccesibile oamenilor” (26, 136).

BIBLIOGRAFIE

 

1.    Ivan Efremov, Coroana neagră, Editura pentru Literatura Universală, Bucu­reşti, 1966.

2.    D.N. Fonaref, Métacontact, Editura Mirador, Arad, 2010.

3.    Vasile Avram, Chipurile divinităţii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006.

4.    Gabriel Constantinescu, Terra – provocarea necunoscutului, Editura Teora, Bucureşti, f.a.

5.    Eugen Celan, Războiul parapsihologic, Editura Teora, Bucureşti, 1992.

6.    Adrian Pătruţ, De la normal la paranormal, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

7.    F. Kehl, în Istoria generală a ştiinţei, vol. IV, Secolul XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

8.    Vasile Mare, în Psihologia generală, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Peda­gogică, 1976.

9.    V.A. Gheorghiu, Hipnoza, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1969.

10.  Radu Ilie Mânecuţă, Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol, Bucureşti, 1996.

11.  Experimentul Philadelphia, în Ştiinţa pentru toţi, 11/nov. 2003.

12.  Ştefan Sgandăr, Claudiu Sgandăr, Mistere şi secrete ale lumii actuale, Edi­tura Sophia, Bucureşti, 2001.

13.  Brian O’Leary, A doua întemeiere a ştiinţei, Editura Z şi Editura Bogdana, Bucureşti, 2000.

14.  Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, 1979.

15.  Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, ediţia a II-a, Editura Teora, Bucu­reşti, 1992.

16.  Cursul de fizică, Berkeley, vol. III: Unde, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

17.  Florin Gheorghiţă, Enigme în galaxie, Editura Junimea, Iaşi, 1983.

18.  Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Editura Agni, Bucureşti, 1995.

19.  Ludvik Soucek, Bănuiala unei umbre, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

20.  Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R., Bucu­reşti 1984.

21.  Lucian Blaga, Trilogia valorilor, în: Opere, vol. X, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.

22.  Sorin Stănescu, Fachirismul, în: Almanahul Ştiinţă şi tehnică, 1966.

23.  Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

24.  Jean Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pedică, 1976.

25.  Ernest Renan, Viaţa lui Isus, Editura AMB, Bucureşti, f.a.

26.  Apocrif, Cartea lui Enoh, Editura Miracol, Bucureşti, 1997.

27.  Dumitru Constantin, Un posibil model funcţional al omului inspirat de medi­ci­na tradiţională, în Almanahul Anticipaţia, 1988

28.  Mihai E. Şerban, Nicăieri, niciodată, în Almanahul Anticipaţia, 1988.

29.  Curcubeul câmpurilor omului, traducere şi adaptare, Mircea Podină, în Alma­na­hul Anticipaţia, 1988.

30.  Florin Gheorghiţă, O.Z.N. – o problemă modernă, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

---