Ciocnirea Civilizațiilor (Invazia din Siria)

Refugiati sirieni

​Năvala actuală asupra Europei a sute de mii de refugiaţi din Orientul Apropiat şi Nordul Africii, în majoritate islamişti, constituie un eveniment atât de insolit încât a luat prin surprindere conducerile statelor de pe continentul nostru, deşi semne prevestitoare au apărut de cel puţin un an înainte şi au fost semnalate foarte probabil factorilor de decizie de serviciile secrete. Dar tot ce nu convine şi comportă mari cheltuieli şi eforturi este neglijat de politicieni, ca şi de persoanele particulare, până când mucul arde la degete.
Sursa principală a migraţiei este Siria, unde de patru ani se desfăşoară un război civil între guvernarea preşedintelui Assad şi două grupări militare rebele, una calificată de analişti ca moderată şi susţinută de americani şi a doua, considerată ca extremistă, venind din Irak, unde a creat în nord Statul Islamic.
Sprijinul rusesc pentru Assad, pentru păstrarea bazei de la Tartus şi, în general, a influenţei Moscovei în Siria, a permis supravieţuirea acestui regim, dar s-a soldat cu moartea a un sfert de milion de oameni şi exodul a peste 4 milioane de persoane în ţările vecine.
S.U.A. este la fel de vinovată, deoarece în dorinţa de a-l înlătura pe preşedintele Assad a instruit şi ajutat o opoziţie armată, iniţiind astfel un război civil. Doar după aceea Rusia a sărit în ajutorul lui Assad cu armament şi muniţii pentru a combate opoziţia sprijinită de americani.
Cele două puteri rivale în regiune şi-au sprijinit favoriţii şi după ce confruntarea lor a degenerat într-un masacru al populaţiei civile, în special la oraşe. Prinsă în cleştele luptelor, aceasta s-a refugiat în mare parte în statele vecine. Ea „bate” acum la porţie Europei, după ce a cunoscut o perioadă mai lungă sau mai scurtă mizeriile aglomerărilor din taberele de refugiaţi, u fenomen atât de răspândit în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Este „interesant” că nici una din cele două mari puteri nu-şi recunoaşte vreo vină şi nu se gândeşte la vreo contribuţie la nota de plată a „isprăvilor” lor. Comentatorul bulgar Ivan Krastev se face purtătorul de cuvânt al lui Putin, atribuindu-i ideea că America trebuie să poarte răspunderea oricărei revolte cauzate de retorica sa. Din păcate, ponoasele le trage Europa, asaltată de refugiaţi.
Răsturnarea preşedintelui Assad face parte din strategia păguboasă a „Primăverii arabe”, promovate de vest-europeni şi americani de impunere în statele islamic a democraţiei de tip occidental modern. Degeaba au avertizat analiştii arabi asupra inoportunităţii amestecului occidental în treburile unor societăţi al căror specific nu-l cunosc decât superficial.
Huntington, autorul celebrei şi prevestitoarei lucrări „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1996), citează doi autori arabi. Un înalt funcţionar musulman i-a spus: „Ame­ricanii vin aici şi vor să fim ca ei. Ei nu înţeleg nimic din valorile sau din cultura noastră”, iar un jurnalist egiptean a fost la fel de tranșant: „Suntem diferiți. Avem un fond cultural diferit, o istorie diferită. Prin urmare, avem dreptul la un viitor diferit”.
Dictatori de genul Gadafi în Libia, Sadam Husein în Irak, Moubarack în Egipt și Assad în Siria erau, fără îndoială, departe de normele democrației, dar țineau în frâu forțele centrifuge și extremiste din țările lor, asigurau o protecție socială în funcție de posibilitățile financiare ale statelor lor și opreau valul migratoriu potențial atras de mirajul Occidentului. S.U.A. în special, dar și Anglia și Franța în Libia, au rupt acel echilibru fragil și acel zid protector, stimulând afirmarea aici și în apropiere a extremismului islamic, generând războaie civile şi milioane de refugiaţi.
Departe de a-l disculpa pe Putin de partea sa de vină, nu putem să nu-l înţelegem în postura sa de Gică Contra la tot ce întreprind americanii pe plan strategic, de când îl condamnă pentru intervenţia sa în Ucraina şi îl supun unui embargo ruinător.
Din toate aceste acţiuni contradictorii a ieşit un haos incontrolabil, ce ameninţă pe chiar cei ce l-au produs, mai puţin America. Acţiunile lor se suprapun cu ceea ce Huntington numeşte Renaşterea islamică. Pe plan extern, această efervescenţă religioasă înseamnă expansionism prin cucerirea şi convertirea forţată a neislamicilor.
Acolo unde dorinţa nu e însoţită de putinţă se agreează şi infiltrarea, prin migraţii sti­mulate. O asemenea sursă a actualului „val” va ieşi probabil la iveală în viitor, petro-dolarii şeicilor şi emirilor servind la „subvenţionarea” lui.
Huntington a presupus în amintita carte că ciocnirea civilizaţiilor se va produce în zona lor de contact geografic, adică la graniţele care le separă. Nu a exclus nici intruziuni ale islamismului în spaţiul creştin, precum în războiul civil din Bosnia-Herţegovina (Yugoslavia) ori în cel din Cecenia contra stăpânirii ruseşti, având loc înaintea apariţiei cărţii. Nu a sesizat însă virulenţa ideilor jihadiste, mergând până la revendicarea uui „drept divin” asupra oricărui teritoriu în care au trăit sau trăiesc comunităţi islamice, cu însemnele specifice religiei mahomedane.
După o asemenea logică, nu numai Dobrogea este un „pământ islamic”, ci şi Banatul şi Crişana fostelor paşalâcuri de Timişoara şi Oradea şi, cu atât mai mult, Ungaria fostului paşalâc de la Buda, ca şi toată Peninsula Balcanică!
O mare parte a „migranţilor”, cum li se spune, sunt migranţi economici. Multinaţionalele, migratoare şi ele, în căutarea celor mai reduse salarii, au generat situaţia în care „Peste jumătate din populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi”, ne spun John Perkins. Acest fost servitor, iar apoi duşman al multinaţionalelor, face o legătură firească între această exploatare nemiloasă şi consecinţa ei: „Toţi aceşti oameni… sunt potenţiali terorişti (…) pur şi simplu, din pricina disperării”.
Din aceste victime ale exploatării capitaliste, fundamentaliştii islamici pot recruta cu uşurinţă terorişti adevăraţi, invocând şi religia formală a exploatatorilor lor (ce nu au, în realitate, nici un Dumnezeu, în afara banului).
Revenind la refugiaţii din Siria în statele „gazdă” din jur, care acum „deversează” spre Europa, precizez că acestea au cerut în van sprijin financiar de la Uniunea Europeană pentru întreţinerea lor. Atunci Turcia, frustrată şi de refuzul ei repetat de a o primi ca stat membru, a lăsat deschise răgazurile şi „revărsarea” s-a produs.
După un moment de derută, statele de pe „linia întâi” a invaziei, adică cele de la Mediterana, au fost obligate să ia atitudine pentru a stăvili „valul”. Încercări zadarnice în faţa unui „ţunami” de civili.
Prima care a construit un gard pentru a opri valul de refugiaţi a fost Ungaria şi anume pe graniţa cu Serbia, de unde veneau grupuri mari, aflate în „tranzit” dinspre Grecia şi Macedonia. Ca la un semnal, s-a declanşat o campanie de susţinere a „migranţilor”, imaginile insistând asupra femeilor cu copii în braţe, iar comentariile asupra situaţiei lor de victime de război. Aceasta ar explica lipsa de acte de identitate, singurele care ar permite identificarea lor indi­viduală, fără de care, la grămadă, ar putea intra infractori şi terorişti, bănuieli cu totul întemeiate (Rolul graniţei, în caz minimal, este de a accepta pe teritoriul naţional, în mod temporar sau definitiv, doar persoanele străine agreate după anumite criterii. Nimeni nu poate impune naturalizări forţate câtă vreme teritoriul naţional este un patrimoniu al naţiunii – stat şi nu unul al nimănui ori al tuturor).
Parlamentul Ungariei a votat în regim de urgenţă, la 15 septembrie a.c., o lege prin care forţarea trecerii frontierei este considerată infracţiune şi este pedepsită cu închisoare. În consecinţă, câteva mii de migranţi au ajuns după gratii. Nu Ungaria şi nici alte ţări sud-est ori central europene constituie însă obiectivul migranţilor. În disperarea lor, ei nu doresc decât stabilirea în ţările europene cu cel mai înalt nivel de trai şi cu cel mai favorabil sistem de pro­tecţie socială. Nimeni nu i-a întrebat dacă nu vor să se întoarcă în ţara (ţările) lor după restabi­lirea păcii şi a ordinei la ei acasă. Noul „pământ al făgăduinţei”, în noua variantă orientală, este Germania şi Ţările Nordice.
Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a făcut nesăbuita promisiune de a-i primi pentru a-şi rezolva criza forţei de muncă şi declinul demografic, or atât le-a trebuit celor din taberele de refugiaţi din Orientul Apropiat. (Mă văd nevoit să fac o nouă digresiune: de ce nu şi-a completat forţa de muncă cu milioanele de calificaţi din Sud-Estul şi Estul Europei, rămaşi şomeri după privatizările cu cântec?).
Intrând în ţara-ţintă, singura a cărui nivel de trai li se pare acceptabil, „migranţii” au copleşit Bavaria, creând probleme serioase guvernelor de landuri, ce insistă pe lângă bunicuţa – cancelar s-o lase mai moale cu ospitalitatea.
Fiecare ţară de tranzit a rămas cu lotul ei de „migranţi”, ce se îngroaşă sau subţiază în funcţie de mişcările acestora. Câtă vreme izvorul nu seacă, năvala continuă.
Mare fierbere la Uniunea Europeană, iar apoi la Adunarea Generală a O.N.U., a cărei sesiune anuală se deschide în septembrie.
Uniunea Europeană a impus statelor membre cote obligatorii de migranţi pe care trebuie să-i „adopte”, ameninţând cu sancţiuni pecuniare pe „refuznici”. În zadar au protestat unele din ele, liderii lor plecând la Bruxelles cu propuneri proprii şi întorcându-se cu cele ale conducerii U.E.
Doar la nivelul O.N.U. pot fi găsite soluţii pentru înlăturarea cauzelor ce provoacă acest exod şi doar o înţelegere între marile puteri, vinovate până la urmă de producerea lui, îi pot pune capăt.
Pericolul „ciocnirii civilizaţiilor” pe sol european şi islamizarea continentului nostru au alertat pe conducătorii tuturor statelor europene şi a naţiunilor avându-şi originea aici.
Sub presiunea valului migrator, conducerea Uniunii Europene a fost nevoită să cedeze în faţa cererilor preşedintelui turc Erdogan, în vizită la Bruxells, în octombrie a.c. I-a urmat, la câteva zile, cea a Angelei Merkel la Ankara. Concesiile făcute Turciei constau din coparticiparea U.E. la întreţinerea refugiaţilor din taberele din Anatolia şi analizarea „mai cu atenţie” a cererii de aderare a Turciei la Uniune (cu şiretenia sa asiatică, cine ştie câte alte concesi va mai smulge din partea unei Europe strâmtorate).
Pre­şe­dintele S.U.A. şi Papa au înţeles miza istorică a rezolvării acestei crize în sensul apărării identităţii europene şi creştine. Apărarea civilizaţiei pentru care au luptat Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare, dar şi Matei Corvin, Skanderbeg ori Eugen de Savoia, a revenit în actualitate. Jertfa domnului muntean Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, în urmă cu 300 de ani, la Istanbul, ce a preferat să moară decât să-şi abandoneze credinţa creştină în favoarea islamismului în schimul comutării pedepsei, ar trebui să ne dea de gândit, ca şi bisericii care l-a canonizat şi care acum tace.

---