Iudaismul, creştinismul şi islamismul au apărut în această succe­siu­ne într-un spaţiu geografic relativ omogen. La o analiză lipsită de partizanat, cele trei reli­gii prezintă un fond comun, şi anume Vechiul Testament, creaţie neîndoios evreias­că. Asumat ca sursă iniţială a credinţei şi de către creştini şi islamici, acest fond hetero­testa­mentar a fost completat cu alte două cărţi, Noul Testament la creştini şi Coranul la islamici, ca temei al individualităţii lor.
Calitatea lor ca revelaţii noi, complementare şi suplimentare celor transmise lui Moise de către Dumnezeu, nu este recunoscută de către iudaici, ce nu-l recunosc ca Mesia pe Iisus şi ca Profet pe Mohamed.
În cele ce urmează, ne referim la incompatibilităţile dogmatice dintre creştinism sau islamism, pornind de la Cărţile lor definitorii, pentru Coran folosind traducerea lui Isopescul, apărută în ediţii succesive în 1912, 1995, 1997, 1999, 2001, 2002 şi 2003.
Mohamed a recunoscut existenţa istorică a lui Iisus şi o parte a faptelor sale, dar nu şi calitatea sa de Dumnezeu – Fiu, întrupat şi de Mântuitor.
Vestirea Fecioarei că-l va naşte pe Iisus este însoţită de aprecierea: „Măreţ va fi el în lumea de acum şi cea de apoi şi va fi aproape de Dumnezeu” (Sura V, versetul 40). Ştie că a primit harul lui Dumnezeu, din vrerea căruia „a vindecat orbi din naştere şi leproşi” şi chiar „a înviat morţi” (S, V, v. 9). În vreme ce evanghelistul Marcu arată expli­cit că, atunci când a fost dus în faţa Marelui Preot, Iisus şi-a atribuit calitatea de Fiul al lui Dumnezeu („Eşti tu Hristosul, Fiul celui binecuvântat?… Iisus a zis: «Eu sunt» - Evanghelia după Marcu, 14; 61-62), Mahomed afirmă că el nu şi-a arogat-o. Şi-ar fi recunoscut limitele umane în faţa adepţilor săi: „Eu vin la voi cu semne de la Domnul Vostru”, insistând că „Dumnezeu este Domnul Meu şi Domnul Vostru” (S. III, v. 44).
Acelaşi evanghelist arată că Iisus ştia că „trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (8; 31). Mohamed pretindea că Hristos a aflat despre răstignire abia înaintea Calvarului, chiar din partea lui Dumnezeu: „…voi să te las să mori şi să te ridic la mine şi să te mântuiesc de cei necredincioşi, iar pe cei ce ţi-au urmat să-i pun peste cei necredincioşi până în ziua învierii” (S. III, v. 48).
Inconsecvent cu sentinţa atribuită divinităţii supreme, Mahomed afirmă că „Ei (iudeii, n.n.) nu l-au omorât şi nu l-au răstignit, ci pe altul” (S. IV, v. 104), şi anume pe Baraba, după care l-a ridicat la cer. Asemenea ascensiuni celeste sunt amintite în Ve­chiul Testament în legătură cu Enoh şi Sfântul Ilie, iar la islamici cu privire la Mahomed. Profetul insistă repetat că Iisus este un simplu om, ca şi el, ca şi ceilalţi 23 de profeţi recunoscuţi, numindu-l cu regularitate „Iisus, fiul Mariei”.
Contestă natura dumnezeiască a lui Iisus făcând apel la experienţa prozaică a oamenilor „Făcătorul cerurilor şi al pământului cum să aibă un fiu, neavând soţie?”
(S. III, v. 10) şi se întreabă cu înţeles în altă parte „Ce a fost Iisus, fiul Mariei, decât un trimis, precum au fost trimişii şi înaintea sa, iar mama sa o femeie…?” (S. V, v. 79).
Profetul minimalizează continuu misiunea pe care Iisus şi-a asumat-o şi care este recunoscută de creştini, se face treptat egalul său şi apoi îşi arogă un rol superior acestuia prin chiar formula sacramentală a islamicilor.
Contestarea naturii divine a lui Iisus este asociată uneori şi cu ameninţarea cu iadul a celor ce o susţin: „Cei ce adaugă lângă Dumnezeu încă o altă fiinţă pe aceştia îi opreşte Dumnezeu de la rai şi locuinţa lor va fi focul” (S. V, v. 76), căci „Necredincioşii sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” (S. V, v. 19).
Admiţând, totuşi, liberul arbitru, Profetul reduce ameninţarea la un avertisment, neimplicându-şi adepţii în pedepsirea „necredincioşilor”, aceasta fiind dată de Dumne­zeu (Allah). Din partea sa, „Cei ce cred, evrei, sabeeni şi creştini – care cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi fac binele…” (S. V, v. 68-69) pot să fie liniştiţi sau, în lim­ba­jul greu traductibil al sfârşitului versetului „nu au nici o teamă şi nu vor fi întristaţi”.
Aici găsesc adepţii toleranţei Islamului afirmarea sa explicită, de care ar trebui să ţină cont toţi adepţii săi.

Analiştii istoriei recente folosesc curent sintagma de „prăbuşire a comunismului” pentru schimbările ce s-au produs în fosta Uniune Sovietică şi ţările din Estul Europei cu începere din 1991.
Aceasta ar fi presupus o atitudine pasivă, indi­fe­rentă ori incapabilă de ripostă a nomenclaturii la apropierea propriului ei sfârşit, a acelor desfăşurări ce îi ameninţau pu­te­rea şi privilegiile. O incursiune în istoria nomenclaturii contrazice categoric o aseme­nea „delăsare”, un asemenea defetism.
Dimpotrivă, teoretizarea necesităţii propriei puteri în virtutea unor legi istorice a marcat atât doctrina, cât şi practica partidelor comuniste de guvernământ.
Încă dinaintea preluării puterii, în 1917, Lenin a condamnat ca anarhism sponta­neitatea în mişcarea muncitorească, numai pentru că aceasta însemna sustragerea de la controlul şi „îndrumarea” din partea partidului comunist, a sa personal.
Doar ceea ce era iniţiat de conducerea oligarhică a partidului „era” în direcţia progresului istoric, pentru că numai ea poseda busola care o indica şi care era socia­lismul ştiinţific. După ce a ajuns la putere, această oligarhie a impus o serie de co­manda­mente imperative, printre care şi apărarea proprietăţii socialiste rezultate din exproprierea violentă a burgheziei şi dezvoltarea ei ulterioară, zisă mai întâi „de stat”, iar apoi „a întregului popor”.
În numele ei au fost închişi ori lichidaţi fizic milioane de „infractori”, inclusiv colhoznici prinşi că au cules spicele rămase după recoltare, despre care relatează Alexandr Soljeniţîn în „Arhipelagul Gulag”. Securiştii şi activiştii se erijau în „apărătorii” „proprietăţii întregului popor”, necruţători cu cei care atentau la ea, în vreme ce erau, de fapt, profitorii veniturilor ei prin întregul sistem de privilegii constând în salarii nesimţit de mari comparativ cu muncitorii, pensii speciale, instituţii de sănătate şi odihnă exclusi­viste, maşină la scară.
După 1989, ei au devenit dintr-o dată adepţii privatizării acestei proprietăţi sacrosante, la sfârşitul guvernării lui Gorbaciov şi începutul guvernării lui Boris Elţân, când s-ar fi produs aşa-zisa prăbuşire a comunismului, marcată simbolic de desfiinţarea partidului comunist (bolşevic). Desfiinţare formală, pentru că din rădăcinile lui s-au ridicat „mlădiţele” întregului sistem multipartid „nou”, ce trebuia să creeze iluzia democraţiei, succesoare dictaturii partidului unic.
În 2013 am postat pe Internet cartea intitulată „Comunismul ca doctrină şi ingi­nerie socială”, în care mi-am atribuit încă din Introducere prioritatea ideii că „înşişi stâlpii regimului comunist îi vor pregăti şi desăvârşi prăbuşirea în mod controlat, asigurându-şi nu numai supravieţuirea, dar şi dominaţia în noua «construcţie», în care rămâneau pi­loni”. O asemenea „prăbuşire” a fost în realitate o cădere controlată, prin care roadele trudei a zeci de milioane de oameni, timp de zeci de ani, să cadă coapte în braţele nomenclaturii comuniste. S-a realizat astfel cel mai mare furt din istorie, în comparaţie cu care acaparările anterioare de proprietate din istoria universală au fost neglijabile.
Thierry Wolton ne dezvăluie, în cartea sa „K.G.B.-ul la putere” (Editura Huma­nitas, 2008), modalităţile prin care acesta, după o lungă perioadă în care a împărţit puterea cu partidul comunist, având uneori o invizibilă prioritate în cadrul binomului, iar alteori o uşoară şi oficială subordonare, a reuşit să-şi elimine companionul şi să obţină dominaţia unică, cum a ajuns să pună mâna, prin reprivatizare, pe cea mai mare parte a economiei naţionale, iar din profiturile rezultate să facă sursa rentelor plătite clanului cekist. Toate acestea s-au întâmplat în intervalul scurs de la destrămarea U.R.S.S. şi desfiinţarea P.C.U.S. în 1991, în timpul preşedinţiei lui Boris Elţân, între 1991-1999 şi începutul puterii lui Vladimir Putin în anul 2000 şi în anii imediat următori. Wolton pune această „prăbuşire” a comunismului pe seama unui consens în sânul nomenclaturii: „U.R.S.S. era o ţară în ruină, K.G.B.-ul o ştia, poporul o suporta”, or această situaţie nu mai putea dura, căci prăbuşirea necontrolată a sistemului punea în pericol privilegiile a sute de mii de cekişti şi aparatciki (p. 21) (Aparatciki era numele consacrat al activiştilor fostului partid comunist, desfiinţat formal de Boris Elţân).
Găselniţa păstrării acestor privilegii sub alte forme a fost privatizarea, prin care un număr de cekişti şi apartciki dinainte desemnaţi trebuiau să formeze noua burghezie, în vreme ce restul trebuiau să se mulţumească cu rentele viagere şi poate ereditare pe care aceasta trebuia să le asigure din profiturile întreprinderilor pe care le administra. Din cauza numărului lor prea mare n-au încăput, pur şi simplu, la această privatizare.
Emiterea de cupoane de privatizare către toţi cetăţenii, aceştia putând deveni acţionari la întreprinderile pentru care optau, s-a făcut pe baza Legii privind privatizarea întreprinderilor publice şi municipale, votată de Duma de Stat la 3 iulie 1992. Împărţirea cupoanelor trebuia să dea impresia egalităţii de şanse oferite tuturor „oamenilor muncii”, fiind considerată o aplicare nominalizată a proprietăţii întregului popor asupra econo­miei, având similitudini cu capitalismul popular american din anii ’60-’70, dar „superior” acestuia, pentru că acţiunile nu trebuiau cumpărate.
Prin libera circulaţie a acţiunilor s-au creat condiţiile concentrării lor în patrimoniul celor ce aveau rezerve băneşti de dinainte ori care operau în nume propriu cu sume puse la dispoziţie de partid, K.G.B., comsomol şi sindicate. Aceste instituţii şi, în special, primele două, şi-au pus la bătaie conturile secrete din străinătate pentru a pune mâna pe cele mai profitabile întreprinderi, prin achiziţia de cupoane de privatizare la preţuri de nimic (Wolton, 68).
Posesorii lor, şi s-a mizat pe asta, erau prea lipsiţi şi dornici de bani lichizi pentru chel­tuieli imediate, ca să aştepte un an dividende de la întreprinderile unde puteau să-şi depună cupoanele de privatizare, iar apoi altele, din an în an. Ca atare, s-au desco­torosit repede de ele, vânzându-le primului solicitant ce le oferea un preţ cât de cât atractiv, fără să ştie că valoarea lor reală era mult mai mare.
Au apărut instituţii de tranzacţionare a cupoanelor, ce acţionau în folosul viitorilor magnaţi, la rândul lor delegaţi de instituţiile fostei puteri, să le valorifice depozitele băneşti, puse condiţionat la dispoziţie.
Egor Gaidar şi Anatoli Ciubais, cei doi responsabili desemnaţi cu privatizarea, au recurs la serviciile unor consilieri americani conduşi de Geffrey Sachs „ce nu plăteau din buzunarele lor”, „pentru a-şi experimenta teoriile” (Wolton, 67). Apelul la aceşti consilieri a fost rezultatul relaţiilor extrem de apropiate între preşedintele Elţân şi preşedintele american Bill Clinton, care s-au întâlnit de vreo 20 de ori la Washington şi Moscova, presa americană cultivând imaginea unui preşedinte rus plin de vervă şi farmec, chiar şi în momentele sale… bahice.
Dar dacă sub acoperirea acestei imagini consilierii americani acţionau pentru a dezorganiza şi mai mult economia sovietică, având acum ocazia unică de a lovi în duş­ma­nul planetar al S.U.A.? Rogsburg constata, pe linia lui Wolton, că privatizarea a de­curs în aşa fel încât s-a arătat impresia că „America scosese Rusia la vânzare” (Rogs­burg, Vladimir Putin, un ţar în căutarea unui imperiu, Editura Humanitas, 2008, 21).
Revenind la „problema” privatizării, în mod inevitabil la acest chilipir au ajuns şi re­pre­zentanţii lumii interlope, precum Mihail Fridman şi Aleksandr Smolenski, căci „Crima organizată a înţeles rapid şi bine mecanismele economiei de piaţă” (Wolton, 72).
Dacă cele mai multe întreprinderi scoase la privatizare au ajuns în mâna celor la care trebuiau să ajungă, adică în proprietatea oficială a „unor antreprenori vicleni sau ale administratorilor de întreprinderi de stat, care astfel au devenit noii proprietari capita­lişti ai Rusiei” (Rogsburg, 26), altele au ajuns în proprietatea unor interlopi de talie na­ţională.
În domeniul politicii interne, Putin a efectuat o reprivatizare, scoţând din scenă in­ter­lopii notorii ori acei magnaţi ce nu i se supuneau, necotizând la fondurile din care se asigurau rentele viagere ale cekiştilor (Kaghebiştilor) în primul rând. Au devenit victi­mele sale şi ale organelor de stat trimise în „control”, şi magnaţii ce îl sfidau prin aro­gan­ţă şi independenţă ori cei ce nu îşi aduceau obolul la clădirea propriului său domeniu.
Reprivatizarea a însemnat confiscarea firmelor celor puşi sub acuzare de frau­darea veniturilor statului prin evaziune fiscală, arestaţi şi adesea condamnaţi şi atribui­rea lor, prin licitaţii trucate, oamenilor lui Putin, provenind mai ales din eşaloanele superioare ale K.G.B.-ului, în condiţiile puse de acesta.
Prin deposedarea lui Hodorkovski şi condamnarea lui la 8 ani de închisoare, ispăşiţi în Siberia, arată Wolton, Putin le-a transmis celorlalţi magnaţi că „statul putea oricând distruge ceea ce le-a permis odinioară să ajungă” (p. 177).
Confiscările au atins „ramurile cele mai rentabile”, noii întreprinzători acceptându-şi rolul că „nu deţin nimic, ci controlează” (Wolton, 188), că trebuie să participe la „repartiţia consensuală a dividendelor”, căci „clanul cekist trăieşte din renta pe care i-o  procură bogăţiile ţării”  (Wolton, 213).
Michael Stürmer ne dezvăluie în „Putin şi noua Rusie” (Editura Litera, 2014), că prin această reprivatizare au fost expropriate întreprinderile ajunse prin metode fraudu­loase în mâinile celor din „Familia” lui Elţân, pentru a fi atribuite oamenilor lui Putin (p. 114).
Vreo 10 miliardari „au avut parte de o convertire reuşită, adică o trecere de la epoca Elţân la epoca Putin”, adaugă Wolton (p. 171). Pentru cine trebuiau asigurate dividende? Ei sunt „foste cadre operative din serviciile secrete, 600.000 în întreaga ţară”, ne precizează Michael Stürmer (p. 112). Pentru bunăstarea lor, magnaţii trebuie să plătească şi plătesc dacă vor să-şi îngurgiteze în linişte profiturile.
Wolton confirmă ceea ce afirma François Thom în „Sfârşiturile comunismului” cu privire la „metamorfozările” P.C.U.S. Wolton constată fărâmiţarea acestuia într-o mulţi­me de partide, acoperind tot spectrul politic. „Pentru a întreţine iluzia unei pluralităţi de opinii, Kremlinul a creat mai multe partide devotate lui”. Unele jucau rolul opoziţiei, pre­cum comunistul remanent Jirinovski, alţii sunt antisemiţi, naţionalişti etc., regimul finan­ţând grupări extremiste, care sunt în realitate „partide politice de mucava” (Wolton, 159).
În timp ce aveau loc aceste schimbări, reglări de conturi şi reaşezări în viaţa economică şi în cea politică, populaţia a fost greu încercată de „tratamentul de şoc aplicat de un guvern aflat sub influenţă străină”, ne spune misterios Wolton (p. 102), neprecizând sursa acestei influenţe. E un fel de „enigmă” ca cea din ghicitoarea „Um­bre­luţă-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?”.
Influenţa americană, după un contencios sovieto-american de o jumătate de secol, încheiat cu puţin timp înainte, numai binevoitoare nu putea fi. Clinton a fost destul de şiret pentru a exploata slăbiciunile lui Elţân, acompaniat de mass-media americană. S-a văzut după câţiva ani că „toată bonomia din «spectacolul» cu Bill şi Boris şi vorbăria despre primirea Rusiei post-comuniste în comunitatea naţiunilor civilizate erau de faţadă…” (Angus Rogsburg, 20).
Elţân juca prea abitir după muzica saxofonului lui Bill Clinton pentru ca acesta să nu profite şi să nu încerce să dea lovituri cât mai subtile ţării pe care Ronald Reagan a numit-o „imperiul răului”. După ce economia rusă a fost slăbită şi mai tare prin „reformele” lui Jeffrey Sachs, Clinton şi-a permis să-l neglijeze tot mai făţiş pe „prietenul” său.
Rusia a fost tot mai mult „ignorată sau desconsiderată”, afirmă Angus Rogsburg (p. 221), cum s-a văzut în criza jugoslavă. Elţân a putut constata cu furie că a fost tras pe sfoară. Deşi la unificarea Germaniei, cu permisiunea lui Gorbaciov, America a promis că „N.A.T.O. nu se va extinde nici măcar cu un centimetru spre Est”, ne spune Naom Chomsky în revista „Lumea”, nr. 11/2015, p. 49), „Clinton a extins N.A.T.O. până la graniţele Rusiei”. Ba mai mult, a fost elaborat un plan secret de perspectivă, vizând dezmembrarea însăşi a Rusiei prin stimularea unor tendinţe separatiste, constatate într-adevăr în unele provincii ale Rusiei, şi de care serviciile secrete americane aveau cunoştinţă.
Cunoscutul disident din perioada brejnevistă, Vladimir Bukovski, ştia încă în plină epocă Elţân că „există riscul de a vedea provinciile pornind-o în căutarea propriilor soluţii”, în condiţiile în care „unii se gândesc în mod deschis să se separe de Federaţia Rusă” (Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, 1998, p. 438).
După asemenea experienţă în relaţiile Rusiei cu Occidentul, şi în special cu Ame­ri­ca, nu este de mirare că noul „ţar” a încercat să schimbe direcţia. El n-a mai accep­tat ca relaţiile bilaterale ruso-americane să ajungă „la limita supunerii” şi nici ca „Rusia… să ajungă… la orice punct (de vedere) şi-ar fi dorit America” (Rogsburg, 23). Dar „ambiţiile Moscovei de a reveni în prim-planul scenei mondiale sunt nerealiste”, crede Wolton, în primul rând din cauza declinului demografic, dar şi al incapacităţii diversificării producţiei pentru export (bazat unilateral pe petrol şi gaze), ceea ce condamnă „Această Rusie (să fie) fără viitor” (Wolton, 216).
Bukovski confirmă analiza lui Wolton, identificând, printre cauzele acestei predestinări la eşec, desfăşurarea „«reformei de piaţă» a lui Gaidar, care i-a lăsat pe oameni de cinci ori mai săraci decât înainte, pradă deziluziei şi mâniei” (Bukovski, 438). Singura ei logică, oricât de condamnabilă pe plan moral, era de a bascula în remorca fostei nomenclaturi partea profitabilă a economiei, pentru ca din beneficiile ei aceasta să devină o aristocraţie rentieră.
Revin, în încheiere, la concluzia finală din amintita mea carte. „Comunismul nu şi-a trăit întreaga existenţă pe care i-o putea asigura sistemul său represiv. Comunismul a căzut şi nu s-a prăbuşit, fiind lăsat să cadă de către o putere politică ce avea toate instrumentele să-l apere şi să-l menţină, în faţa unei populaţii ce nu era pregătită şi capabilă să-l dărâme. Puterea politică nu a recurs la represaliile ce-i erau la îndemână, preferând să se perpetueze prin diseminarea într-un evantai de partide ce au invocat democraţia şi ruptura de trecut. Ea şi-a însuşit proprietatea socială printr-o privatizare aranjată în folosul membrilor ei. «Prăbuşirea» comunismului este o formulare inadec­vată nu numai pentru a desemna un proces social, ci şi ca extensiune.
Comunismul a căzut doar în Europa şi fosta Uniune Sovietică, rămânând la putere în Asia şi Cuba, China dovedind că puterea partidului unic poate coexista cu eco­no­mia de piaţă, cu protagonişti locali ori străini”.

Pentru antichitatea romană, un cronicar al ei a inventat expresia de mare audienţă în istorie de „panem et circenses” (pâine şi circ). Ceea ce Tacitus desem­na sub numele de „circ” poate fi asimilat cu ceea ce vom numi în con­tinuare divertisment, şi anume cel organizat de stat pentru populaţie, din raţiuni bine intuite de amintitul autor. Acestea sunt relevate şi adâncite de istoricul francez Jerome Carcopino în lucrarea Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului.
​Rostul politic al celor două modalităţi de corupere a plebei s-a datorat atât proporţiilor ei în ansamblul populaţiei capitalei (între o treime şi o jumătate din numărul ei), cât şi a timpului ei liber, practic permanent. La Roma s-a ajuns ca „pentru o zi de lucru (să existe) una sau două zile de sărbătoare”. Aici existau „atâtea sărbători câte nu văzuse niciodată nici o plebe din nici o ţară”. Carcopino vede în spectacolele ce îi erau oferite mijloace ce „le ocupau timpul, le captivau pasiunile, le deviau instinctele, le abăteau activitatea”.
Şi, mai departe: „Un popor care se plictiseşte este copt pentru revoltă. Caesarii n-au lăsat plebea romană să moară nici de foame, nici de plictiseală. Spec­tacolele au fost marea diversiune la lipsa de lucru a supuşilor şi, prin urmare, instru­mentul sigur al absolutismului. Înconjurându-i cu atenţiile lor, cheltuind în acest scop sume fabuloase, ei se gândeau cu tot dinadinsul la securitatea puterii proprii”. Îl citează în susţinerea acestei idei pe istoricul Dio Cassius, autor al „Istoriei romane” şi contemporan al lui Traian.
Chiar şi cel numit „optimus princeps”, arată Dio Cassius, „ştie bine că perfec­ţiunea unei guvernări nu se arată mai puţin în grija pentru distracţii decât cea a problemelor serioase” şi că „spectacolele sunt necesare pentru satisfacerea maselor populare” (Carcopino,   )
Istoricul francez constată că şi în anul publicării cărţii (1939) unii factori politici (dictatorii, n.n.) „aplică principii asemănătoare”, printre aceştia numărându-se şi Hitler şi Stalin, preocupaţi de a oferi „distracţii pentru clasa muncitoare”.
Cât de vesele erau divertismentele sub cei doi dictatori o să revenim; în continuare ne vom referi la cele oferite plebei romane. Rămânem uimiţi câte crâm­peie de viaţă modernă s-au întrezărit în civilizaţia romană, dispărute apoi în neant din cauza marilor migraţii ale popoarelor. Forul lui Traian, ridicat după cucerirea Daciei în anul 106, avea un veritabil supermarket cu 5 etaje, în formă de hemiciclu, cuprinzând 150 de magazine. O curte de justiţie de dimensiuni impresionante (160 de metri pe 55 metri lăţime) împodobea centrul Forului, pe lateralele căruia erau situate două mari edificii simetrice, biblioteca greacă şi biblioteca romană.
Construcţiile consacrate în mod expres divertismentului au fost însă hipodromul, Colosseum-ul şi teatrele. Cel dintâi era numit Circus maximus, în fapt un hipodrom pentru întreceri de care şi călăreţi. Impresiona prin dimensiunile sale colosale, de care se apropie doar tribunele de la stabilimentele pentru Formula 1. Amfiteatrele sale aveau o capacitate de 385.000 de locuri, din care 255.000 de locuri pe scaune! Sub tribune, arată Corcopino, „îşi aveau loc crâşmarii, grataragiii (şi) cofetarii” şi pentru a ne sugera parcă faptul că „nu-i nimic nou sub soare” (Eclezias­tul), mai adaugă că, la afluxul spectatorilor „pluteau parfumuri şi străluceau toalete”, iar Don Juanii antichităţii foloseau prilejul pentru „agăţat”, ca şi femeile uşuratice, de altfel. Nu puteau lipsi, ca şi azi, pariurile pe cai şi atelaje, încât „Victoria unui atelaj ducea la îmbogăţirea unora (şi) la sărăcirea altora”, precum azi la casele de pariuri.
Un stabiliment public şi mai celebru, pentru că s-a păstrat mult mai bine până azi, este Colosseum-ul. Era un loc în care, după reuşita expresie a lui Carcopino, Caesarul „le deviau instinctele” privitorilor prin sacrificarea gladiatorilor înfrânţi în lupte adevărate, pe viaţă şi pe moarte. Construcţia avea o formă circulară, cu diametrul de 187 de metri şi cu înălţimea de 54 de metri!
Amfiteatrul din interior avea o capacitate de 50.000 de locuri, capacitate standard a celor mai multe stadioane de astăzi, care imită, de altfel, Colosseum-ul, cu excepţia „divertismentului” oferit. În S.U.A., construcţiile de acest gen imită nu numai forma acestuia, ci şi numele!
Ultimul etaj era format dintr-un zid continuu, în care se sprijineau un număr de stâlpi ce susţineau velarium-ul: „o streaşină uriaşă care îi ferea de soare pe specta­tori”. A prefigurat, astfel, stadioanele acoperite din ziua de azi, destul de rare din cauza preţului ridicat. Construcţia a fost terminată în anul 80, în timpul împăratului Titus, cu preţul unor cheltuieli uriaşe şi a muncii a zeci de mii de sclavi. În ochii Părinţilor Bisericii, a devenit simbolul cruzimii şi a desfrâului „păgânilor”. Într-adevăr, luptele de gladiatori se încheiau adesea cu zeci şi sute de morţi, satisfăcând instinctele sanguinare ale plebei, care altfel ar fi putut ameninţa Puterea.
Romanii erau şi mari amatori de teatru, divertisment „plagiat” de la vechii greci. Trei mari teatre din Roma puteau da spectacole simultan în faţa a 60.000 de spectatori! Comparativ cu sălile celor mai mari teatre actuale, cele romane aveau o capacitate mult mai mare. Scala din Milano are 3.600 de locuri, dar este adevărat că teatrele romane erau construcţii în aer liber, mult mai uşor de construit. Este uimitoare, însă, acustica lor, în condiţiile în care ele nu dispuneau de mijloace de amplificare a sunetului!
Dacă amfiteatrele erau prezente pretutindeni în imperiu – urmele lor fiind vizibile şi azi la Ulpia Traiana şi la Porolissum – teatrele erau şi ele la fel de prezente. Aceiaşi puritani Părinţi ai Bisericii acuzau societatea romană pentru cultivarea vulgarităţii prin genul de spectacol de teatru cel mai gustat, comedia de umor grosier. O acuzau şi pentru distribuirea în rolurile de eroi tragici a unor condamnaţi la moarte, ce consimţeau să-şi dea sfârşitul în locul unor actori simulanţi, pentru a satisface acelaşi apetit de cruzime.
Pe lângă divertismente, autorităţile se îngrijeau şi de igiena plebeilor, ce nu dispuneau, precum cei bogaţi, de băi familiale şi piscine. Acestea au început încă din secolul II î.Hr. să ofere plebeilor băi publice numite terme, alături de unii aristocraţi dornici să intre în graţiile ei cu scop electoral! În final, la o populaţie de 1,5 – 2 milioane de locuitori, Roma a dispus de peste 1.000 de asemenea băi publice, unele din ele adevărate opere de artă, dar şi cu dotări întrecute doar de aqua-parcurile actuale.
Toate oraşele romane din imperiu aveau asemenea băi publice, după mode­lul capitalei, şi chiar garnizoanele romane din castre ofereau soldaţilor acest mijloc vital de igienă. Împăraţii romani care şi-au legat numele de cele mai mari şi mai splendide terme au fost Traian, Titus, Caracalla, Diocleţian şi Constantin.
Termele lui Caracalla ocupau o suprafaţă de 11 hectare, iar cele ale lui Diocleţian 13 hectare. În afara dotărilor specifice unor băi publice, termele dispuneau de săli de bibliotecă, săli destinate conversaţiilor politice şi chiar de un gen de săli de fittnes, dotate cu instalaţii de ridicare a halterelor ori pentru activarea altor formaţii musculare! Toate spaţiile băilor erau acoperite cu plăci de marmură, având de-a lun­gul pereţilor busturi, basoreliefuri cu figuri eroice, statui şi grupuri statuare, faimosul grup statuar Laocoon şi fiii săi împodobind termele lui Traian.
Au fost privite încă atunci de scriitorii satirici ca locuri de pierzanie, turmentare şi desfrâu, ceea ce nu era departe de adevăr, mai ales după ce băile au devenit comune. Cu atât mai mult le-au condamnat Părinţii Bisericii.
Ciprian era indignat că „Femeile şi fecioarele merg acum cu plăcere şi fără vreo ruşine la băile comune” şi „stârnesc prin corpurile lor dezgolite pasiuni nesănă­toase la bărbaţii ce se află acolo”.
Să-i lăsăm pe Părinţii Bisericii cu ofurile lor justificate şi să prezentăm câteva aspecte ale divertismentelor în feudalism.
Istoricii evului mediu identifică în acea perioadă multiple forme de divertis­ment, în târguri şi oraşe, legate de locurile unde se practicau schimburile de mărfuri, adică târgurile şi iarmaroacele. În special iarmaroacele, precum cele din Champagne, având o durată de multe săptămâni, au constituit locurile potrivite pentru „produ­cerea” grupelor ambulante de teatru, de cântăreţi, jongleri şi saltimbanci. Cei ce veneau să vândă şi să cumpere „căscau gura” la „minunile” jonglerilor şi saltimban­cilor, la diverse alte divertismente oferite de aceste trupe ambulante.
Jacques le Goff prezintă, în celebra sa lucrare, „Civilizaţia Occidentului me­dieval”, modalităţile prin care, „dincolo de toate calamităţile, violenţele şi primejdiile, oamenii din evul mediu găsesc uitare, linişte şi relaxare în această muzică ce înconjoară de pretutindeni cultura lor” (p. 475).
Societatea medievală caută şi ştie să se bucure, în momentele permise de pauzele ciclurilor agricole, ori de cele asociate marilor sărbători religioase. În cadrul acestora din urmă, un loc aparte îl ocupa teatrul religios. Acesta „s-a născut şi dezvoltat în ambianţa şi sub auspiciile Bisericii” (Ovidiu Drâmba, p. 607). Dacă Părinţii Bisericii au condamnat „teatrul rău”, păgân şi vulgar, ei doreau unul „bun”, „folositor sufletului creştinului”, care, după Tertulian, „distruge zeii din trecut şi edifică credinţa în Dumnezeu” (cf. idem).
Piesele cu subiect religios reiterau principalele momente din viaţa lui Hristos, ale Sfintei Fecioare etc., întărind mesajele predicilor slujitorilor altarului ca forme de educaţie religioasă orală.
Se produce, treptat, o secularizare a tematicii religioase a spectacolelor tea­trale, iar apoi se dezvoltă un teatru pur laic, sub forma unor producţii de satirizare şi ridiculizare a viciilor tipice epocii, devenite o „revistă satirică a moravurilor” (Drâmba, 613).
„Revistă” cu rol moralizator, acceptată de biserică, deoarece avea un obiectiv educativ, dar care a alunecat, treptat, spre  umorul grosier gustat de plebea antică, fără a ajunge însă până acolo.
Actorii ce jucau rolurile de „nebuni” şi „proşti”, la aşa-zisa „Sărbătoare a Ne­bu­nilor” erau „toleraţi de autoritatea ecleziastică să se producă şi în biserici cu tot felul de bufonerii, ironii şi glume grosolane. Alteori, la «Sărbătoarea Măgarului» apăreau pe străzi, în pieţe şi biserici, îmbrăcaţi excentric, în costume vărgate şi cu mânecile crăpate, cu pantaloni strâmţi mulaţi pe piele, în mână cu un sceptru, iar pe cap… cu un capişon de postav cu urechi lungi de măgar; o costumaţie ce le permitea să se dedea comicăriilor de tot felul şi unor aluzii satirice îndrăzneţe, chiar bufone sau indecente” (Drâmba, 616).
Serbările şi spectacolele populare (ludi), condamnate la început de biserică deoarece colportau şi idei păgâne, au ajuns să fie tolerate, iar apoi chiar conduse de cler, după modificarea „în sens creştin” a conţinutului lor.
Unele forme de recreere şi divertisment erau comune tuturor claselor şi cate­go­riilor sociale, precum ospeţele, cântul, dansul şi muzica instrumentelor, jocurile de noroc sau cele de societate. Un manuscris englez din secolul XIV ne prezintă imaginile unor jongleri, un dresor şi acrobaţii de bâlci, prezenţi la un iarmaroc. Până prin secolul XVI, acesta oferă aspectele „unui carnaval” zgomotos declanşându-se tumultuos şi multicolor” (Drâmba, 619-620).
Pentru publicul mai elevat şi cu dare de mână, trubadurii ofereau spectacole la domiciliu, castelele dispunând de săli de spectacole ori de scene în aer liber; aici se produceau şi echipele de teatru ambulant. Acest gen de divertisment a fost activ mai ales între 1100 şi 1300, trubadurii alcătuind formaţii asemănătoare cele ale trupelor de muzică modernă. Acestea îmbinau, ca şi formaţiile de azi, melodiile solistului trupei cu dansul unui corp de balet.
În Occidentul medieval, „unii trubaduri îşi aveau angajaţi jonglerii lor perma­nenţi”  (Drâmba, 528). Acest gen de spectacole avea deseori ca solişti marii nobili care, ca şi împăratul Nero în antichitate, nu le considerau nedemne de statutul şi poziţia lor socială.
Dezlănţuirile frenetice de bucurie, asociate unor forme de recreere şi divertis­ment, constituiau o modalitate de refulare a numeroaselor frustrări ale omului medie­val. Intuind ceea ce Freud şi Nietzsche au  explicat pentru prima dată în mod convin­gător, oamenii bisericii şi cei politici au lăsat deschise aceste supape pentru ca „suprapresiunea” să nu genereze explozii sociale. Pentru aceste nevoi de destindere ale oamenilor antici şi medievali, Nietzsche a găsit o explicaţie existenţialistă, deci filozofică, înaintea celei oferite de psihologia socială. În „Naşterea tragediei”, el a găsit temeiul adânc al descărcărilor dionisiace din psihologia socială, a „nebuniei” cântecului şi dansului dezlănţuit, chiar a exceselor lor orgiastice, perpetuate de la grecii din antichitate până la popoarele moderne. Ele erau şi sunt un mod de a da cu tifla absurdităţii vieţii din perspectiva nihilistă, morţii şi fricii de moarte (angoasei).
După Nietzsche, omul are nevoie „de acele rare stări extatice ce înalţă deasu­pra spaţiului, timpului şi individualităţii” pentru a rezista în faţa nihilismului „cu dorul său de neant”, avându-şi sursa în budismul nirvanic (F.Nietzsche, p. 178, p. 275). În acea „nebunie” periodic necesară, „un vârtej mătură tot ce e mort, sfărâmat, îl învă­luie într-un nor de praf şi, ca un vultur, îl duce în văzduh”.
Divertismentele moderne au beneficiat de noile mijloace audio-vizuale „des­co­­perite” în ultimul secol şi jumătate, adică succesiv: fotografia, aparatele de înregis­trare şi amplificare sonoră, cinematograful, radio şi televiziunea. Primele lor benefi­ciare au fost ţările şi societăţile cele mai dezvoltate.
În 1920 intră în funcţiune primul post de radiodifuziune, la Pittsburg, în S.U.A., pentru ca, în 1927, numărul lor să ajungă la 732. Numărul aparatelor de radio-recepţie ajunge, în această ţară, la 13 milioane, în 1929, tot atâtea cât în restul lumii. În lumea anglo-saxonă apar primele reţele de radiodifuziune, şi anume BBC în Anglia, în 1922, şi NBC, în S.U.A., în 1926.
În deceniul 3, radiodifuziunea cucereşte lumea, fiind intens folosită, atât pe plan politic, cât şi în divertisment. Pe calea undelor radio fac propagandă Hitler, Stalin şi acoliţii lor, dar tot ele aduc „aproape” partidele de fotbal, baseball ori atletism, concertele de muzică clasică ori de jazz. Discurile „Columbia” revarsă în liniştea căminelor aceleaşi produse muzicale prin pâlnia gramofonului, iar apoi prin difuzorul pick-up-ului.
Televiziunea este, în perioada interbelică, încă o „distracţie” prohibită din cauza preţului ridicat, dar şi a programelor scurte şi nesistematice. Ea se dezvoltă impetuos abia după 1945, când „descalifică” toate celelalte mijloace mass-media şi de divertisment. Toate mijloacele noi amintite atomizează publicul „consumator”, în vreme ce cinematografele îl „socializează”, ca să folosim un termen la modă azi.
Până la sfârşitul primului război mondial, piaţa cinematografică a fost dominată de studiourile germane, ale cărei producţii au crescut de la 30, în 1913, la 250 în 1919; în 1921 acestea au produs atâtea lung-metraje cât cele americane în 1925. De aici încolo, cinematografia americană a obţinut întâietate atât ca număr de filme produse anual, cât şi ca audienţă la public pe plan mondial. Schimbarea de lider s-a datorat emigraţiei evreieşti din lumea cinematografiei germane, producătorii de origine evreiască, ce i-au asigurat până atunci întâietatea, plecând în America din cauza manifestărilor antisemite tot mai făţişe. După 1920, frecventarea săptămânală a unui film de cinema a intrat în obişnuinţa unui număr tot mai mare de indivizi, până la a deveni un tabiet aproape general la oraşe, mai ales după 1927, când a rulat primul film „vorbit”, cu cântăreţul de jazz a lui Alan Crossland.
În 1928, cinematografia americană producea 85% din producţia mondială de filme, S.U.A. fiind şi cea mai mare consumatoare de spectacole cinematografice, 100 de milioane de spectatori frecventând săptămânal câte un film în cele 22.000 de săli de cinema.
Amestecul politicului în acest gen popular de divertisment a constat într-un gen de cenzură morală. Producţia cinematografică trebuia să respecte anumite canoane, datorită spiritului puritan propriu multor americani de origine engleză, dar şi servanţilor diferitelor culte, ce avertizau asupra influenţei vizionării unor filme „asupra spiritului maleabil al copiilor” (Portes, p. 67). În 1915, Curtea Supremă hotărăşte că cinematograful nu poate fi protejat de primul amendament al constituţiei americane, ce garantează libertatea de exprimare, din cauza caracterului său de masă, nepu­tând fi pus pe acelaşi plan cu literatura şi teatrul. Până în 1951 au durat aceste restric­ţii, ce interziceau scenele licenţioase.
Limitată din cauza acestor mentalităţi de a explora erotismul ce va invada ecranul mai târziu, dar şi critica socială mai de adâncime, pentru a nu supăra „patrioţii” americani, cinematografia americană s-a specializat în genurile gustate de publicul dornic de destindere de pretutindeni, şi anume filmele de dragoste, filmele cu cowboy, filmele poliţiste şi music-hall-urile.
Şi pe cealaltă parte a baricadei, în Rusia sovietică, cinematografia trebuia să binedispună, dar cu un scop „educativ”, de creare a unui nou „mod de viaţă”, sovietic, se-nţelege.
În locul „eroilor” din filmele americane, aici personajele principale trebuiau să fie modele de urmat, de genul comunistului activist, al kaghebistului, al stahano­vis­tului, în luptă cu „duşmanii poporului” ori cu mentalităţile „înapoiate”. Un Serghei Eisen­stein inventa un Asalt al Palatului de Iarnă, grandios în comparaţie cu atacul anemic ce a avut loc în realitate, ori realiza filme cu mii de figuranţi ce dădeau proporţii epice luptelor purtate de cnejii ori ţarii Rusiei.
Ca şi în America, tot evreii reprezentau şi în Rusia sovietică music-hall-ul, adică spectacolele de varietăţi (muzică, dans, numere comice), prin mai multe formaţii vestite, cu deosebire cea a lui Michaels, ce au efectuat mai multe turnee de succes în S.U.A. Jazz-ul sovietic continua tradiţia jazz-ului rus, apărut înainte de revoluţie, ca una din manifestările avangardismului prezent şi în Rusia. După ce Stalin s-a amestecat şi în domeniul muzicii, ca în toate celelalte, jazz-ul sovietic a decăzut prin ruperea legăturilor cu noile sale forme şi orientări experimentate pe plan internaţional.
Un biograf al lui Stalin (Dundovich) constată interesul dictatorului de la Krem­lin pentru atragerea populaţiei de partea regimului prin organizarea specta­colelor de divertisment. „În 1935, o fază a lui Stalin a marcat pentru totdeauna cursul istoriei, influenţând deopotrivă societatea, literatura, cinematografia: «A trăi a devenit mai frumos, tovarăşi. A trăi a devenit mai vesel»” (Dundovich, 181). Cât de vesel şi frumos era să trăieşti sub regimul stalinist au constatat pe pielea lor cei 150 de milioane de sovietici.
Carcopino vedea o relaţie între divertisment şi politică şi în vremea lui, ca şi în cea a cezarilor.
Hitler şi Mussolini se ocupau de „distracţii pentru clasa muncitoare” (Carco­pino, 256-257). Hedwig Gusto, un biograf al lui Adolf Hitler, confirmă că partidul na­ţional-socialist s-a ocupat expres de „Manifestări sportive de masă, excursii colective şi spectacole populare”, pentru a crea „iluzia renaşterii unei comunităţi populare germane” (Hedwig Gusto). Despre aceste excursii colective, volumul 12 al „Cronicii ilustrate a omenirii” (Editura Litera, 2012), ne spune că „O excursie de şapte zile de la Berlin în munţi costa 28 de mărci de persoană, cu pensiune completă. S-au organizat 66.700 de spectacole, numai în Berlin 500.000 de muncitori mergând la teatru, un bilet costând 0,70 mărci” (Cronica…, p. 78-79).
Cu privire la aceste forme de divertisment, Hitler atribuia regimului său grija pentru ca oameni ide rând „să aibă acces la ceea ce altădată era permis numai unei pături restrânse a populaţiei” (Cronica…, p. 79). Organizarea lor a fost atribuită orga­ni­zaţiei „Putere prin plăcere”, ce a fost activă încă în primul an de existenţă. Modelul german era imitat de Programul Naţional pentru Timpul Liber, al lui Mussolini.
Cel dintâi se preocupa „să umple timpul liber cu evenimente în domeniile cultură, divertisment, tradiţii şi obiceiuri”, nelipsind teatrul, muzica, dansul şi aşa-numitele cabarete de divertisment, cuprinzând varieteu şi circ.
În condiţiile în care propaganda nazistă face „breşă în rândurile clasei muncitoare (încât) o treime din cei înscrişi în partidul nazist era constituită din persoane aparţinând muncitorimii” (Enzo Colloti, p. 47), aceasta a fost înregimentată în „Deutsche Arbeitsfront”, definită ca „organizaţia germanilor lucrători cu mintea şi braţul”. Aceasta gira activitatea organizaţiei „Kraft durch Freude”, destinată organizării timpului liber sub deviza „Forţă prin voie bună”, „dincolo de a cărei faţadă recreativ – sportivă («Trebuie să eliminăm la poporul nostru grăsimea de prisos, astfel încât corpul să redobândească vâna trebuincioasă» spusese Robert Ley) s-a realizat o importantă operă de înregimentare şi de exaltare naţionalistă a spiritului colectiv” (Colloti, 108).
Tot cu scop propagandistic şi de înregimentare, Hitler organizează Jocurile Olimpice de Vară din august 1936. Unui număr de 150.000 de oaspeţi din străinătate, li se oferă „o imagine ar­mo­nioasă despre «realitatea germană»” (Cronica…, 162), dar se urmăreşte şi demonstrarea tezei presupusei superiorităţi a „rasei ariene” prin rezultatele obţinute de sportivii germani.
Folosirea sportului pentru cultivarea „patriotismului” şi umplerea timpului liber a fost o preocupare cvasi-oficială în statele totalitare, cele democratice lăsând ase­menea preocupări pe seama unor instituţii şi iniţiative private, de genul cluburilor..
Încă înaintea aducerii la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, în septembrie 1944 s-a creat în România Organizaţia Sportului Popular, a cărei deviză era „Toate sporturile pentru popor”.
Motivaţia creării acestei organizaţii era uimitor de apropiată de cea adusă de Hitler şi citată puţin mai înainte, de a permite accesul la practicarea sportului pentru cei cărora acesta le fusese blocat, fiind „permis numai unei pături restrânse a populaţiei”.
„Principiile luptei de clasă au fost aplicate cu stricteţe şi în cazul sportului, con­siderându-se că «regimul burghezo-moşieresc» favorizase exclusiv «clasele ex­ploa­tatoare» şi exclusese masa poporului de la cunoaşterea şi practicarea educa­ţiei fizice şi sportului” (Gabriel Catalan, p. 917). În fapt, sportul românesc era „utilizat ca mijloc de propagandă internă şi internaţională în folosul regimului comunist de la Bucureşti”  (Catalan, 918), mai ales prin participarea ţării la Jocurile Olimpice.
Din 1952, România a participat la toate olimpiadele, obţinând încă atunci o medalie de aur, una de argint şi două de bronz, pentru ca, patru ani mai târziu, numărul acestor trofee să crească la 5+3+5 (Catalan, 920). Dar nu asupra unor statistici de acest fel vrem să insistăm, ci a politizării acestor participări.
Cu privire la Olimpiada de la Roma, din  1960, anumite manifestări faţă de delegaţiile sportive comuniste au generat o ripostă colectivă, ce a transformat „o competiţie sportivă (într-o) confruntare politico-ideologică”, ce reactiva miturile asediului capitalist (Catalan, 922).
Delegaţia României, ne spune un document oficial, a dus şi o muncă „de po­pu­la­rizare a ţării noastre şi a realizărilor regimului nostru, prin organizarea de întâlniri cu sportivii din alte ţări… şi prin difuzarea de materiale propagandistice” (Catalan, 923). Asemenea sarcină a devenit permanentă la toate întrecerile sportive interna­ţionale şi a fost proprie tuturor delegaţiilor sportive comuniste. Cea a Uniunii Sovie­tice la Olimpiada de la Roma a organizat o expoziţie fotografică marcând victoria sa pe medalii, înaintea celei americane.
„Bineînţeles că şi pe plan sportiv se desfăşura o acerbă confruntare între cele două blocuri / regimuri politico-militare, ca şi între cele două superputeri”, din 1956, când a avut loc Olimpiada de la Melbourne, U.R.S.S. devansând aproape permanent S.U.A. Un ziar mexican lega supremaţia olimpică sovietică de faptul că „structura social-economică şi politică oferă întregului tineret posibilitatea de a practica sportul” (Catalan, 929).
Un ziar românesc de sport era şi mai tranşant: rezultatele obţinute la olim­piade ar fi dovedit „lumii întregi superioritatea mişcării de cultură fizică şi sport din toate ţările socialiste faţă de sportul capitalist” (cf. Catalan, 929).
Cu ce preţ se obţineau asemenea rezultate, considerate sarcini de către „conducerea de partid şi de stat”? O permanentă presiune asupra conducătorilor mişcării sportive, a conducătorilor de cluburi şi, până la urmă, a sportivilor, era atmosfera din mişcarea sportivă comunistă. Nu s-a observat că cele mai puternice cluburi, ce dădeau cel mai mare număr de concurenţi la olimpiade şi alte întreceri internaţionale, aparţineau ministerelor „de forţă”: ministerul apărării şi ministerul de interne. Tinerii încorporaţi ce făceau dovada unor aptitudini sportive deosebite erau scutiţi de corvoada serviciului militar după perioada de instrucţie şi depunerea jurământului militar fiind trimişi la cluburile sportive ale amintitelor ministere. Aici li se creau condiţii de neconceput în cazărmi, iar dacă „confirmau” prin medalii şi diplome, deveneau sportivi de carieră, profesionişti în formă şi amatori în acte, deoarece ocupau funcţii fictive în amintitele ministere, de unde primeau şi retribuţiile.
De aici nesfârşita ciorovăială cu forurile sportive internaţionale, care cunoş­teau situaţia reală şi pretindeau participarea lor la categoria profesionişti, şi nu la cea amatori.
„O altă problemă spinoasă, legată de regula amatorismului, era cea a dopa­jului şi a luptei împotriva anabolizantelor, ştiut fiind că multe ţări socialiste au apelat pe scară largă aceste metode, pentru a obţine cât mai multe medalii, demonstrând astfel aşa-zisa superioritate a sistemului socialist faţă de cel capitalist” (Catalan, 936). A fost de notorietatea în epocă „superioritatea” R.D.G. faţă de R.F.G., cele două state germane, din care primul era comunist, în ciuda faptului că acesta avea o popu­laţie de aproape 3 ori mai mică decât cea de-a doua. După reunificarea lor, în 1990, s-a recunoscut tardiv că această „superioritate” s-a datorat anabolizantelor! Acestea erau folosit şi de „fratele mai mare” de la Moscova.
Sportivii sovietici erau uneori atât de drogaţi cu energizante, încât îşi pierdeau autocontrolul. Un celebru caz uitat s-a petrecut în 1953. Atunci, într-o ţară sărăcită de cotele obligatorii şi de plata datoriilor de război către U.R.S.S., în România s-a organizat Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, agrementat şi de întreceri sportive. Celebrul fondist sovietic Vladimir Kuţ a fost atât de drogat cu anabolizante, încât după câteva ture de stadion în care, evident, a condus, s-a întors şi a alergat în direcţie inversă!
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970.
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Editura Ştiinţifică, 1990.
Friederich Nietzsche, Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, 1978.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Enciclopedia Rao, 2003.
Elena Dundovich, Stalin, Editura Litera, 2012.
Hedwig Gusto, Hitler, Editura Litera, 2012.
Enzo Collotti, Germania nazistă, Editura Ştiinţifică, 1969.
Gabriel Catalan, Sport şi ideologie în R.P.R., în vol. 8 al Analelor Sighet: „Anii 1954 – 1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului”, Fundaţia Academia Civică, 2000.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.

Coloniile engleze de pe coasta americană a Atlanticului au fost „dotate” cu trupe ale metropolei, pilon al stăpânirii Coroanei peste ocean, nu atât în raport cu coloniştii proprii, cât cu coloniile altor metropole aflate în apropiere. Deoarece aceste metropole erau „aproape tot­deauna în război între ele, aceste războaie… au fost purtate şi în colonii”, arată William Z. Foster. Mai precis, acestea căutau să-şi smulgă una alteia coloniile adjudecate prin desco­peri­rile geografice stipendiate de ele, însoţite de gestul simbolic al înfigerii steagului naţional în pământurile nou descoperite.
Dacă Spania şi Portugalia şi-au partajat anticipat cuceririle din America de Sud şi cea Centrală prin două tratate sub oblăduirea Papei, puterile maritime ce au colonizat America de Nord nu au căutat şi nu au găsit un asemenea mediator. Acestea erau Anglia, Franţa şi Olanda.
Nenumărate războaie de mică amploare s-au dat între posesiunile coloniale ale celor trei metropole, pentru ocuparea unor noi întinderi de teritorii în interiorul continentului, concomitente adesea cu luptele duse contra triburilor de indieni. Acestea au fost uneori antrenate în luptele dintre coloniile engleze, franceze şi olandeze, de o parte sau de alta. Trupele reprezentând autoritatea metropolei îşi construiau un fel de castre, numite forturi, a căror linii succesive au marcat etapele cuceririi şi înaintării stăpânirii ei.
Numele lor s-au păstrat simbolic până azi. Coloniştii şi-au creat, cu consimţământul autorităţilor reprezentând metropola, miliţiile cetăţeneşti, un gen de forţe paramilitare cu scop de autoapărare ori pentru a servi ca o rezervă a armatei. De atunci s-a încetăţenit cutuma dotării civililor cu arme de foc, ca mijloc de autoapărare faţă de infractori, indieni, dar şi de fiarele ce abundau în teritoriile împădurite (De altfel, aceleaşi motive, mai puţin indienii, explică şi permisiunea posesiunii armelor de foc la ruşii ce au ocupat Siberia după 1600).
Între aceste miliţii, trupe neregulate şi nepermanente, şi trupele engleze reprezentând autoritatea îndepărtatei metropole, a existat o perioadă de colaborare, acestea nefiind perce­pute ca trupe de ocupaţie. A contribuit la aceasta şi unitatea de origine, limbă şi obiceiuri, sol­daţii şi ofiţerii englezi nefiind priviţi ca nişte străini.
Pe măsură ce metropola a aplicat măsuri tot mai discriminatorii faţă de coloniile de pe coasta de Est, obligând pe reprezentanţii ei să le pună în aplicare, această solidaritate etnică a slăbit, dar nu a dispărut (în războiul pentru independenţa coloniilor, comandantul trupelor engle­ze s-a cam lăsat bătut).
În acest război s-au confruntat o armată regulată, dar luptând fără un ideal şi fără o moti­vaţie, cu una de cetăţeni, animaţi de ideea de libertate, care i-a atras şi o solidaritate interna­ţională. Conducătorii coloniştilor au ştiut să profite de rivalitatea anglo-franceză pentru a obţine sprijinul Franţei, datorat şi geniului diplomatic al lui Benjamin Franklin, trimis în misiune la Paris.
Marchizul La Fayette şi grupul de ofiţeri francezi trimişi să consilieze armata coloniştilor, alcătuită prin reuniunea miliţiilor cetăţeneşti, au fost animaţi de o sinceră solidaritate şi empatie pentru cauza lor, independenţa.
Războiul de eliberare al coloniilor americane s-a internaţionalizat, prin polarizarea pe direcţia liniilor de fractură dintre marile puteri europene, în continuă reaşezare. Franţa a încheiat un tratat de alianţă cu coloniile răsculate în februarie 1778, Spania i-a urmat exemplul în anul următor, iar Olanda în 1780. Flotele celor trei aliaţi o depăşeau pe cea engleză. „Războiul se ducea acum în Europa, în America de Nord şi de Sud, în Marea Caraibilor şi Asia. Franţa a pus la dispoziţia S.U.A. mari sume de bani, uriaşe cantităţi de echipament şi a aruncat împotriva Angliei jumătate din forţele ei terestre şi întreaga forţă navală” (Al. Vianu, p. 17).
Rezultatul a fost înfrângerea Angliei şi recunoaşterea independenţei S.U.A. prin Tratatul de pace de la Paris, din 3 septembrie 1783. Mai mult, Anglia a cedat Statelor Unite uriaşa regiune de la Munţii Alleghani la Mississippi, ţinuturile nordice până la Canada şi în Sud până la Florida. După obţinerea independenţei, a început expansiunea demografică spre Vest şi Sud, pe amintitele teritorii atribuite de fosta metropolă. După 1800, „Statele Unite se află în faţa unui val de imigranţi foarte puţin omogen în toate privinţele”, a unui aflux „la început subţire, ca un firicel de apă, apoi crescând fără încetare până când se transformă într-un şuvoi torenţial” (René Rémond).
În anul în care se adoptă constituţia (1789), se dă şi un act legislativ extrem de impor­tant, Ordonanţa referitoare la NV. Aceasta atribuia organizarea noilor teritorii de expansiune demografică autorităţilor federale, în detrimentul fiecăruia dintre cele 13 state fondatoare, componente ale Uniunii.
Aceste teritorii puteau deveni autonome, dar pe măsura populării până la 60.000 de locuitori puteau obţine fiecare calitatea de stat, ca un statut de „deplină egalitate… cu cele treisprezece state constitutive” (Rémond, p. 53).
În 1792, primul stat nou constituit a fost Kentuky, iar în 1959 ultimul stat recunoscut fiind Hawai, numărul lor ajungând la 50.
Preocupate de expansiunea într-un teritoriu fără titulari statali (exceptând Mexicul), în care pretendenţii erau în aceeaşi măsură îndreptăţiţi şi neîndreptăţiţi, pe seama unor băştinaşi prea slabi să-şi apere posesiunile, oricum prea mari şi nevalorificate, Statele Unite au preferat izolaţionismul faţă de restul lumii.
La data proclamării doctrinei Monroe: America pentru americani (1823), S.U.A. nu erau capabile să impună o hegemonie panamericană, dar și-au propus-o pentru viitor. Oricum, înde­păr­tate geografic de teatrul marilor confruntări geopolitice, inexpugnabile din cauza separării de restul lumii prin cele două oceane limitrofe, S.U.A. şi-au putut permite izolaţionismul şi menţi­nerea unor forţe militare minore în comparaţie cu marile puteri europene. Nu aveau duşmani de care se teamă şi nici motive să cheltuiască fonduri costisitoare pentru armată.
Puţinătatea forţelor militare a ieşit în evidenţă la începutul celui de-al doilea război, şi ultimul, ce a avut loc pe propriul teritoriu: este vorba de războiul de secesiune dintre anii 1861-1865.
Lincoln a fost obligat să ceară Congresului trei înrolări succesive de voluntari, din cauza insuficienţei trupelor disponibile. Un trimis special al României în Statele Unite constata că, dacă statele secesioniste „«organizau miliţiile lor cu cea mai mare atenţie»”, cele nordiste nu dispuneau decât de „«regimente de voluntari comandate de ofiţeri improvizaţi (…) fără… nici o cunoştinţă militară»” (Al. Vianu, p. 107). În fapt, nici unii, nici alţii, nu dispuneau de o armată regu­lată, botezul focului fiind trăit pe rând de contingentele neinstruite ori având o pregătire sumară.
Lincoln şi-a dat seama că a subestimat puterea armatei sudiste şi a fost obligat la succesive înrolări. Prima a angajat 75.000 de voluntari pe o perioadă de 3 luni („sezonul” obiş­nuit la convocarea miliţiilor, dar şi a cetelor nobiliare în feudalism).
Dovedindu-se neîndestulătoare, s-a mai legiferat o înrolare, de data aceasta de 500.000 de voluntari. Dar cum, între timp, sudiştii au introdus serviciul militar obligatoriu, sporindu-şi consi­derabil efectivele, Lincoln a fost obligat la a treia înrolare de voluntari, ce s-a dovedit un fiasco, prezentându-se doar 80.000 de combatanţi, faţă de 300.000, cât s-a estimat.
Congresul a trebuit să dea Legea serviciului militar obligatoriu, după modelul Confe­de­raţiei sudiste. Trei factori au contribuit, în final, la victoria Nordului: eliberarea sclavilor, legiferată în 1863, superioritatea tehnologiei militare a nordiştilor şi sprijinul popular pentru Uniune. Pentru prima dată într-un război modern ori premodern, s-au aflat faţă în faţă peste un milion de soldaţi în fiecare tabără. Asemenea dimensiuni a armatelor şi dotarea costisitoare a fiecărui combatant în condiţiile dotării sale cu armament mai sofisticat şi mai scump, au impus un deziderat devenit in­dis­pensabil pentru o armată modernă. Aceasta rezidă într-o infrastructură naţională producă­toare de armament şi muniţii suficient de dezvoltată, pe lângă posibilităţile financiare de a o susţine.
După istoricii militari, războiul de secesiune a fost cel dintâi în care s-a folosit tehnologie militară avansată în ambele tabere. Muscheta a fost înlocuită cu puşca cu repetiţie cu ţeava ghin­tuită, inventată puţin înainte. Folosirea ei a impus adăpostirea în tranşee şi în adăposturi individuale.
Artileria Uniunii era formată din tunuri moderne, cu repetiţie, produse de puternica indus­trie „nordistă”. Bine dezvoltată, „industria americană şi-a sporit cu repeziciune producţia şi a asigurat frontul cu toate cele necesare” (Al. Vianu, p. 112). Pentru prima dată s-a experimentat cu succes trecerea industriei la producţia de război. Şantierele navale de la Atlantic au realizat şi ele această trecere, producând nave cuirasate şi mine submarine. Cuirasatul „Monitor” a fost primul vas blindat, având tunuri cu turelă pivotantă, ce a deschis o nouă eră în istoria războiului naval. Căile ferate au fost folosite pentru transportul rapid al trupelor – neexistând încă mijloace auto – iar telegraful de câmp a anticipat folosirea telefoniei de campanie.
Este considerat primul „război total”, întrucât au fost folosite toate mijloacele disponibile pentru victorie, inclusiv terorizarea populaţiei civile ca formă a războiului psihologic, prin distru­geri sistematice, orice fairplay fiind abandonat (Al. Vianu, p. 113).
Jules Verne descrie, cu minuţiozitate şi entuziasmul ce-i erau caracteristice, invenţiile tehnice şi tactice apărute în timpul războiului ce a dat însuşi numele romanului: Nord contra Sud. Imediat după victoria Nordului şi refacerea Uniunii, armata ei a fost redusă de la 1 milion de oameni, în 1865, la 183.000, în noiembrie şi la 25.000 la sfârşitul lui 1866, cea mai mare parte a navelor de război fiind vândute (Al. Vianu, p. 131).
Dezinteresul pentru forţele armate a fost parţial şi temporar deoarece, după 1881, S.U.A. s-au antrenat în competiţia pentru ceea ce Hilferding a desemnat sub „formula”: lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii.
S-au acordat credite tot mai mari pentru flota de război, al cărei tonaj a urcat de la locul 12 în 1881, la locul 5 pe plan mondial, în 1893 şi la locul 3 în 1900 (Al. Vianu, p. 219).
S.U.A. au devenit interesate de crearea unui „imperiu maritim” propriu, format din puncte strategice de interes militar şi comercial, urmând exemplul Marii Britanii.
În 1889 se produce prima intervenţie deschisă a S.U.A. în politica mondială, când obţine protectoratul asupra insulelor Samoa din Oceanul Pacific, împreună cu Anglia. În 1893, Repu­blica Hawai, nou constituită, devine dependentă de S.U.A. pentru ca 5 ani mai târziu să fie anexată. În urma intervenţiei din anii 1899 – 1902 în Filipine, acest arhipelag intră sub dominaţia americană, după ce Cuba devenise şi ea protectorat american. În sfârşit, după ce Anglia renun­ţă la pretenţiile asupra istmului Panama în favoarea S.U.A., în 1901, doi ani mai târziu statul Pa­nama îi concesionează construirea canalului interoceanic ce urma să lege Atlanticul de Pacific.
Construcţia lui începe în 1904, concesionarea însemnând, în fapt, stăpânirea americană „a perpeduidad”. S.U.A. au intrat, astfel, în „clubul metropolelor”, ieşind din izolaţionismul în care s-a complăcut până atunci, bazându-se în special pe forţa navală.
Războiul mondial ce se „prepara” în surdină necesita, însă, mai ales, forţe terestre. În ulti­mele două decenii înaintea izbucnirii lui, marile puteri din Europa îl pregăteau asiduu. „Întâietatea pe continent în domeniul pregătirilor militare o deţinea Reichul Wilhelmian” (Mircea N. Popa, p. 118 şi urm.). Între 1875 şi 1900, efectivele active şi cele de rezervă ale armatei germane a crescut de la 1,2 milioane de oameni la 3,1 milioane.
Cu un an înaintea izbucnirii Marelui Război, cum avea să i se spună, această armată avea sub arme 37.000 de ofiţeri, 108.000 subofiţeri şi 648.000 de soldaţi, în total aproape 800.000 de combatanţi. În spatele acestor efective stătea o enormă industrie de război, aptă să sus­ţi­nă nu numai aceste efective, ci şi cele mult mai numeroase ale rezerviştilor. Serviciul militar obligatoriu pregătea temeinic efectivele trecute în rezervă după fiecare ciclu de încorporare.
În 1914, Franţa avea efective cu numai 20% inferioare celor ale Germaniei, cu toate că avea o populaţie de două ori mai mică. A neglijat, însă, dotarea cu artilerie grea.
Anglia, dedicată înarmărilor navale, avea o armată terestră foarte mică, mizând, ca pe vremea lui Napoleon, pe inexpugnabilitatea insulei în condiţiile supremaţiei maritime în Canalul Mânecii.
Franţa, Anglia şi Germania cheltuiau circa un sfert din resursele bugetare pentru armată şi pregătirile militare.
Germania a reuşit, în foarte scurt timp, să ocupe locul II în lume în privinţa flotei de război, după cea engleză, dar superioară acesteia la „capitolul” submarine.
Care era situaţia armatei americane? Din nou, neglijarea forţelor terestre  ieşit la iveală, ca în 1861. În aprilie 1917, S.U.A. aveau sub arme doar 200.000 de oameni, „nepregătiţi pentru un război modern, ca cel în curs pe pământul Europei”. De aceea, după ce S.U.A. s-au hotărât să intre în război de partea Antantei, pe la jumătatea lui, „din punct de vedere militar, contribuţia (ei) imediată… a fost neînsemnată” (Mircea Popa, p. 351). La început, armata americană a trebuit să recurgă la livrările franceze de armament şi muniţii, industria americană fiind doar la începutul trecerii la producţia de război.
Dacă la început S.U.A. au avut o participare anemică, au reuşit apoi să „doteze cu toate cele necesare o armată de 4 milioane de oameni într-un an şi jumătate, dotaţi cu toate cele corespunzătoare”. Din nou s-a văzut ce înseamnă pentru forţa unei armate baza industrială pe care se sprijină.
Armata americană a rupt echilibrul de forţe din Europa nu pentru că „a utilizat întreaga ei capacitate de luptă”, Hindenburg şi Ludendorf cerând armistiţiul având în vedere „nu atât cata­stro­fa militară strategică de la acea dată, cât, mai ales, cea inevitabilă în viitor”. Ei au avut în vedere „uriaşa capacitate a industriei americane, care s-a mobilizat la lucru în slujba  războiului” (M. Popa, p. 351, p. 352).
Împlinirea, recent, a 100 de ani de la începutul Marelui Război a venit cu o serie de reconsiderări istoriografice, inclusiv găsirea unei noi explicaţii pentru defetismul celor doi stra­tegi germani ce au cerut armistiţiul, pe lângă cea a cumpănirii potenţialului industriei de război americane raportată la cea germană. Istoricul american Paul Johnson mai vede o cauză a atitu­dinii lor în încrederea în principiile celor „14 puncte” enunţate de preşedintele american Wilson în ianuarie 1918.
El dorea o pace fără anexiuni şi contribuţii, adică fără despăgubiri de război şi amputări teritoriale în favoarea vecinilor Germaniei (P. Johnson, p. 33). Degeaba a încercat, însă, Wilson, să-i determine pe Clemenceau şi Lloyd George să nu impună Germaniei o pace aducând mai mult a dictat. Aceştia, şi mai ales Clemenceau, au vrut să pedepsească Germania, motivând că doar ea era vinovată de izbucnirea războiului (astăzi devine tot mai clar că vinovăţia Marelui Război se împarte în mod egal între marile puteri). S-a mers pe principiul recompenselor pentru învingători şi al pedepselor pentru cei învinşi, confirmându-se încă o dată dictonul Vae victis! (Vai de cei învinși!).
Revenind la atitudinea celor doi mari strategi ai armatei germane, vom preciza că ei aveau atunci la dispoziţie o armată capabilă să poarte războiul „încă mult şi bine”. Dar cum nu erau fanatici şi fiindcă nu li s-a cerut capitularea necondiţionată, ca generalilor nazişti mai târziu, ei au înţeles că, în final, nu au şanse de succes şi că ar fi păcat să mai producă în mod inutil nenorociri şi pagube.
S-au încrezut în promisiunile verbale ale preşedintelui american şi atunci când au fost chemaţi să semneze Tratatul de pace au constatat că promisiunile vehiculate au fost încălcate şi că „acceptaseră un armistiţiu pe care acum îl considerau o escrocherie” (Paul Johnson). Un membru al delegației americane, participant la semnarea Tratatului de la Versailles, a sesizat umilirea la care a fost supusă delegația germană. „Era ca și cum oamenii ar fi fost invitați să-și semneze propriile condamnări la moarte” (Paul Johnson, p. 34). Portes îi vede ca principali vinovaţi pentru această pace – dictat pe conducătorii Angliei, Franţei şi Belgiei, ce „l-au obligat pe preşedintele american la compromisuri” (p. 27), în vreme ce Paul Johnson vede „lucrătura” în chiar sânul delegaţiei americane, în care consilierul pentru probleme de securitate – colonelul House – l-ar fi „instigat să renunţe la «punctele» sale” (p. 27).
Ezitările lui Wilson şi cedările lui în faţa învingătorilor au creat multor americani impresia inutilităţii participării ţării la acest război şi au determinat Congresul să nu valideze Tratatul de la Versailles.
Prevederile sale au creat terenul pentru al doilea război mondial prin ascensiunea lui Hitler, ce a câştigat adeziunea unei mari părţi a poporului german prin invocarea sa permanentă ca un act de nedreptate. În rândurile americanilor, Tratatul a fost privit doar ca un succes al negus­torilor de arme, cetăţenii dorind o „neutralitate absolută” faţă de Europa (Portes, p. 30).
Cu această stare de spirit a trebuit să lupte Franklin Delano Roosevelt atunci când, după izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a vrut să alinieze ţara în tabăra antifascistă. A trebuit să manifeste prudenţă, răbdare şi multă diplomaţie pentru această aliniere şi din cauza prezenţei, în cadrul ei, a Uniunii Sovietice, o asociere „pe cât de neprevăzută, pe atât de nefi­rească” cu Stalin, după cum constata o biografă a acestuia (Elena Dundovich, p. 64).
Din nou, sprijinindu-se pe uriaşa ei industrie şi economie, S.U.A. „se dotează cu o formi­dabilă producţie de război” (Portes, p. 30). Aceasta nu slujea doar  dotării armatelor proprii, ci şi celor ale Angliei şi Uniunii Sovietice, ce i-au devenit aliate.
La 15 august 1941, Winston Churchil şi Roosevelt s-au întâlnit la Conferinţa Atlanticului, de unde i-au adresat un mesaj lui Stalin, prin care îi promiteau sprijin împotriva agresiunii hitle­riste. Au urmat mai multe delegaţii americane şi britanice la Moscova, urmate de semnarea, la 1 octombrie 1941, a Protocolului numărul 1 de livrări de armament anglo-american către Uniunea Sovietică, în proporţie de 1/2 la 1/2, mai întâi prin portul Arhanghelsk, iar apoi şi prin Iran.
A urmat Protocolul numărul 2 etc., ajutoarele fiind trimise printr-un şir continuu de convoaie, din 10 în 10 zile. Ambasadorul sovietic la Londra, Maiski, a reuşit să obţină din partea lui Churchil sistemul de contract şi închiriere numit „lend-lease”, în locul plăţii directe în numerar, ceea ce l-a determinat şi pe Roosevelt să procedeze la fel (Maiski, p. 190).
Încă înaintea acestor livrări sistematice sosea la Arhanghelsk primul convoi miliar cu ajutoare, la 3 august 1941. Ele au sporit cantitativ după 29 septembrie 1941, când s-au stabilit modalităţile de colaborare între cele trei mari puteri, la întâlnirea tripartită de la Moscova, între Molotov, Harriman şi Beaverbrook (L.Loghin, p. 105).
Mărimea ajutorului american pentru Uniunea Sovietică ne este dezvăluită în detaliu de istoricul militar rus Victor Suvorov, rămas el însuşi stupefiat de ceea ce i-au dezvăluit arhivele. Cantităţile de diferite furnituri erau impresionante. Era vorba de 427.000 de camioane Studebecker, cele mai bune din lume, de 50.000 de jeepuri Willis, 35.000 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.000 de vagoane, 9.680 avioane de vânătoare, 2.770 de bombardiere, 5.800 de tunuri antitanc, 8.200 de tunuri antiaeriene, 473 de milioane de proiectile de artilerie (!), 3,8 milioane tone de alimente, 15 milioane perechi de bocanci militari, 3,7 milioane anvelope de cauciuc „şi altele la nesfârşit”, consemnează istoricul militar rus (V. Suvorov, p. 105-106).
Acestea au fost transportate de la 1 octombrie 1941 până la 31 mai 1945 prin 2.600 de încărcături de nave de transport, totalizând 17,4 milioane de tone. Soldaţii sovietici au ajuns să se încalţe cu bocanci militari americani, să mănânce în tranşee conserve de carne americane şi să se deplaseze pe front, acolo unde era posibil, cu camioane americane.
Pentru acest uriaş ajutor anglo-american, Stalin a „mulţumit” la doi ani după terminarea războiului prin înfierarea celor care i l-au trimis ca „aţâţători la război”, „imperialişti anglo-ame­ricani”, „duşmani ai democraţiei şi socialismului”.
Englezii, şi mai ales americanii, au luptat contra statelor Axei pe mai multe fronturi şi teatre de operaţiuni, practic peste tot. Date fiind caracteristicile teatrelor de operaţiuni pe care au trebuit să acţioneze anglo-americanii, au dus mai ales lupte aero-navale în Pacific şi Atlantic. Americanii au dezvoltat o doctrină ce supraevalua capacitatea şi importanţa aviaţiei strategice, folosite într-un război „total” ori „psihologic” contra oraşelor germane, într-un mod ce sfida „minima moralia”. Că această aviaţie nu era un panaceu universal este demonstrat de miza pusă pe forţele terestre sovietice, trupele de uscat hotărând până la urmă înfrângerea adversarului, alungarea sa de pe nişte teritorii şi luarea lor în stăpânire.
Luptele terestre presupun cele mai grele sacrificii umane, mai ales în ofensivă, ori mareşalii sovietici nu erau aşa de „sensibili” la acest „amănunt” precum occidentalii, ce preferau eforturi materiale uriaşe pentru a-şi minimiza pierderile umane. Ocuparea unor teritorii cât mai vaste, indiferent de pierderi, era pentru Stalin un mijloc de a extinde imperiul sovietic şi regimul comunist.
Aşa se explică de ce el a acceptat rolul ingrat de armată de sacrificiu pentru forţele sale armate. La sfârşitul războiului, spune David Priestland, Uniunea Sovietică era într-o stare jal­nică, stoarsă de puteri, marea victorie fiind una „à la Pyrhus”, „statul sovietic reuşind cu greu să facă faţă haosului, dezordinii, sărăciei şi criminalităţii” (Priestland, p. 351). Această situaţie, de care era direct vinovat prin politica sa dezastruoasă, nu l-a oprit pe Stalin de a refuza planul Marshall, o mână întinsă statelor afectate grav de război pentru a-şi reface economiile şi nici de a-şi împila din nou poporul prin pregătirea unor confruntări militare cu foştii aliaţi ce l-au salvat de la înfrângere. Nici nu s-a gândit să respecte angajamentul asumat la Ialta, prin Declaraţia asupra Europei eliberate să „«stabilească cât mai repede posibil, prin alegeri libere, guverne care să fie expresia voinţei popoarelor»” respective.
Roosevelt, fire nesuspicioasă şi încrezătoare, nu şi-a putut închipui făţărnicia lui Stalin, hotărât să comunizeze şi să sovietizeze ţările ocupate de Armata Roşie în înaintarea ei. Ocu­parea lor a decurs din succesiunea operaţiunilor militare, Armata Roşie înaintând pe un front larg, de la Baltica la Adriatica şi nu din vreo împărţire a Europei în sfere de influenţă la cele 3 conferinţe interaliate. Se atribuie în special conferinţei de la Ialta perfectarea unor asemenea aranjamente între Roosevelt, Churchil şi Stalin şi chiar o trădare a popoarelor din Europa Centrală şi de Sud-Est prin „cedarea” lor în mâna sovieticilor.
Neagu Cosma, într-o istorie a Securităţii comuniste, insinuează că deoarece „România îşi pierduse independenţa de stat în urma unui târg ruşinos între samsarii politici (?!) care sem­na­seră documente fără să le tremure mâna” au condamnat-o „la ceea ce a devenit în următorii ani de la terminarea războiului” (N. Cosma, p. 100).
Nu a fost vorba de nici o împărţire în sfere de influenţă, ci de asumarea răspunderii comune faţă de soarta ţărilor şi popoarelor eliberate. Atunci când Roosevelt a aflat de nego­cierea „procentelor” privind România şi Grecia între Stalin şi Churchil în octombrie 1944, fără ştiinţa sa, i-a transmis premierului englez, prin ambasadorul său că „Preşedintele nu este de acord”, iar secretarul de stat Cordell Hull s-a opus cu hotărâre împărţirii lumii în sfere de in­fluenţă (Nicolae Baciu, p. 296, p. 119).
Harry Truman, ajuns preşedinte în urma morţii subite a lui Roosevelt, a adoptat o poziţie fermă faţă de încălcările flagrante ale amintitului punct din Declaraţia asupra teritoriilor eliberate.
Persecutarea liderilor partidelor burgheze, nereprezentarea lor adecvată în organele executive şi sprijinirea făţişă a comuniştilor în acapararea puterii constituiau tot atâtea încălcări ale amintitei prevederi, ca şi, în plus, tergiversarea organizării de alegeri libere. După ce a pierdut alegerile, Churchill a plecat, în februarie 1946, într-o vizită în S.U.A. Împreună cu Truman au ajuns la concluzia că trebuiau adoptate măsuri ferme pentru a bara calea expansio­nismului sovietic şi, prin aceasta, a comunismului, ce se manifestă nu numai în Europa, ci şi în Asia (China, Coreea, Vietnam). Truman l-a însoţit pe ex-premierul britanic la Fulton, unde acesta a rostit celebrul său discurs din 5 martie 1946: „«De la Stettin din Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât pe întregul continent. În spatele ei stau capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei… Toate aceste frumoase capitale şi populaţiile acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică… (şi) sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente în aceste ţări din răsăritul Europei, au fost promovate partide condu­cătoare şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut. Guverne poliţieneşti guvernează peste tot. Coloana a cincea se infiltrează peste tot, sub controlul Cominternului, condus de Moscova. Uniunea Sovietică nu se opreşte în agresivitatea ei ideologică şi în expansiunea teritorială decât în faţa forţei»”.
N. Baciu percepe acest discurs „ca (pe) un trăznet” ce „s-a auzit nu numai la Moscova… (ci) pe întreaga planetă” (p. 218-219). Istoricii îl consideră ca începutul „războiului rece”, intervenit între foştii aliaţi.
Dacă la mai puţin de un an de la terminarea războiului S.U.A. şi Anglia au riscat ruperea alianţei cu Uniunea Sovietică tocmai datorită sovietizării şi comunizării forţate a ţărilor ocupate este absurd să se tot afirme că ele au fost trădate de occidentali. Aceştia au făcut cât au putut pentru a le ajuta, dar nu au putut risca un nou război mondial când nu trecuse încă nici un an de la încheierea celuilalt. Li s-au propus ajutoare economice, pentru reconstrucţie în cadrul „planului Marshall”, dar puterea ocupantă le-a interzis această şansă, ce le-ar fi apropiat din nou de Occident. Au primit cu generozitate pe cei fugiţi din „raiul comunist” şi i-au ajutat să-şi creeze comitete naţionale, ce trebuiau să ţină legătura cu opoziţia din ţările lor. Au încurajat rezistenţa armată în aceste ţări contra ocupaţiei sovietice şi a regimurilor impuse de aceasta. Au creat posturi de radio ce trebuiau să informeze populaţia din „ţările captive”, cum li s-a spus, asupra adevăratelor stări de lucruri, ascunse de mass-media comunistă şi înlocuite cu clişeele propagandistice mincinoase ce trebuiau să formeze „omul nou”. Înainte de toate, însă, au creat un sistem de securitate al Occidentului pentru stăvilirea planului Moscovei de expansiune a comunismului pe plan mondial.
Truman a creat nu numai N.A.T.O., în 1949, ci şi Consiliul Naţional de Securitate al S.U.A., care constata că „securitatea noastră este în joc şi nu ne putem retrage fără să ne sinucidem” şi îşi propunea ca „Statele Unite… să ia iniţiativa şi conducerea unei contraofensive în întreaga lume” împotriva expansionismului sovietic” (N. Baciu, p. 278, p. 279).
A început aşa-zisa „cursă a înarmărilor”, ce implică doi concurenţi ca să-şi merite nu­me­le, în care S.U.A. nu-şi mascau cheltuielile militare prin bani ascunşi în alte capitole bugetare, cum proceda Uniunea Sovietică. Oricum, aceasta nu-şi putea permite un cuantum la fel de mare ca S.U.A. din cauza diferenţelor de P.I.B. dintre ele. În vreme ce americanii nu aveau de suferit urmări vizibile în privinţa nivelului de trai ca urmare a înarmărilor, populaţia sovietică era din nou sacrificată pe altarul „revoluţiei mondiale” - a expansionismului sovietic.
„Începând cu anii 1950, necesităţile «războiului rece» au condus Statele Unite la dezvol­tarea permanentă a unei puternice industrii de apărare pe care preşedintele Eisenhower o va denumi, în ianuarie 1961, «complexul militar-industrial». Cheltuielile de apărare ating punctul lor maxim în 1953 cu 13% din P.N.B. şi mai mult de jumătate din cheltuielile federale în 1960” (Y. Portes, p. 47).
Niciodată sovieticii nu au reuşit, nici măcar pentru o perioadă scurtă, să realizeze o superioritate militară asupra S.U.A., chiar dacă la unele capitole (dotări) aveau momentan o superioritate cantitativă. Americanii, continuând orientarea strategică din timpul celui de-al doilea război mondial, au acordat o atenţie prioritară aviaţiei, mai ales a celei strategice, considerată cheie de boltă a laturii ofensive, iar din 1954 submarinelor cu propulsie nucleare şi portavioanelor cu acelaşi gen de propulsie în cadrul marinei de război. După 1957, au fost obligaţi să-şi reconsidere priorităţile din cauza lansării de către sovietici a primei rachete intercontinentale, purtătoare de arme nucleare („vectori”).
S-au împlinit prezicerile lui Lenin şi Einstein, după care armele vor ajunge atât de distru­gă­toare încât războaiele globale vor ajunge imposibile, pur şi simplu din pricina instinctului de conservare al potenţialului iniţiator, conştient că atacând se sinucide. În ultimul deceniu al conducerii lui Leonid Brejnev, acesta a angajat ţara într-o cursă pentru obţinerea unei supre­maţii militare asupra S.U.A.
Obligat de situaţie, preşedintele american Reagan a lansat, în martie 1983, programul strategic „războiul stelelor”, ce trebuia să anihileze principala forţă sovietică, arsenalul rache­telor strategice. Acest program mai avea menirea să secătuiască economia sovietică datorită cheltuielilor militare şi să dea o lovitură indirectă însuşi comunismului. În şase ani acesta a intrat în derivă şi apoi în comă. S.U.A. au început să se înzestreze cu un sistem antirachetă capabil să paralizeze un eventual atac sovietic. De mai înainte, încă, „Mulţi demnitari de la vârful ierarhiei sovietice se temeau de America și de americani”, după un duet de autori sovieto-american (Andrew Cristopher, Oleg Gordievski, p. 226).
După ce președintele Reagan a denunțat imperiul sovietic ca pe un „imperiu al răului” și a dat startul amintitului program, „Moscova a înțeles că a trecut vremea tratării Americii de pe «poziții de forţă»” (Cristopher, Gordievski, p. 452).
În 1985, noul secretar general Mihail Gorbaciov l-a întâlnit pe preşedintele Reagan la Geneva, iar în 1986 la Rejkjavik, în Islanda. În 1987, Gorbaciov a fost oaspetele lui Reagan la Wa­shing­ton, iar în mai, 1988, acesta i-a întors vizita şi a purtat o rundă de convorbiri la Mos­cova. Întâlniri atât de dese între cei „doi mari” nu au avut loc niciodată până atunci în perioada „războiului rece”. În sfârşit, în decembrie 1989, a avut loc celebra întâlnire de la Malta, de fapt de la bordul crucişătorului sovietic „Maxim Gorki”, urmată de prima conferinţă de presă comună din istoria întâlnirilor la nivel înalt sovieto-american (Cristopher, Gordievski, p. 457).
S-a atribuit acestei întâlniri perfectarea unor înţelegeri secrete privind soarta comunis­mului în Europa, uitându-se că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut loc înaintea întâlnirii de la Malta şi că doar în România a avut loc imediat după aceea. Toţi cei doritori să creadă că aceste înţelegeri au pus capăt definitiv „războiului rece” s-au înşelat, peste 10-15 ani devenind evident că Rusia lui Putin şi-a recăpătat apetitul imperial, rezumat deocamdată la refacerea fostului imperiu (intern) sovietic şi a cordonului de securitate reprezentat de fostul său imperiu extern. Restaurarea teritorială a fostei Uniuni Sovietice, dezagregate în 1991 prin referendumuri naţionale, este dublată de presiunea pentru neutralitatea fostelor state comuniste satelite, ca interpunere spre spaţiul N.A.T.O.
Cele mai puţin de două decenii de aparentă dispariţie a polarităţii militare anterioare au constituit perioada de refacere a economiei ruseşti, ocupând acum locul 9 în P.I.B.-ul mondial, faţă de locul 2 al economiei sovietice. Nu numai că aceasta a devenit mult mai mică în ansamblul economiei mondiale, dar a rămas la fel de disproporţionată.
Propunându-şi o revenire pe plan geopolitic, Rusia putinistă nu a slăbit nici un moment prioritatea acordată industriei de război şi cercetării aferente acesteia, căutând să ţină pasul cu nivelul tehnologic al celei americane.
S-a spus că S.U.A. a rămas singura superputere mondială, Rusia „decăzând” la nivelul de mare putere, alături de celelalte ţări membre ale „clubului nuclear”. Se uită că statutul de superputere nu este dat de numărul armelor clasice, ci de cel al armelor racheto-nucleare, or din acest punct de vedere un tratat ruso-american a stabilit paritatea. Paritatea la un nivel atât de ridicat, în ciuda înjumătăţirii arsenalelor, încât celelalte ţări din „clubul nuclear” se află la mare distanţă de cele două.
Este adevărat că, aşa cum arată istoricul francez Jacques Portes, „Pe plan strategic, americanii au rămas singura ţară care poate interveni în oricare parte a lumii, (fie) din raţiuni militare, fie umanitare sau economice”, „singura care poate conta în cadrul negocierilor sau care poate garanta acordurile internaţionale” (p. 10).
Portes acceptă calificativul de hiperputere pentru S.U.A., acordat probabil pentru a-l păstra pe cel de supraputere pentru Rusia, având în vedere că aceasta dispune de acelaşi nu­măr de încărcături nucleare ca şi S.U.A. (5000). Cât timp poate dura situaţia S.U.A de singura putere mondială, a statutului ei de hiperputere?
Un precedent istoric din antichitate dovedeşte că o supremaţie geopolitică poate dăinui mai multe secole, cum a fost cazul Imperiului roman, dar un altul, din epoca modernă, a durat doar două decenii (hegemonia napoleoniană în Europa).
După cele trei războaie cu Cartagina, dar mai ales după cel de-al doilea, încheiat în 202 î.Hr., Roma n-a mai avut nici un adversar pe măsură în spaţiul mediteranean, pe care l-a vizat pentru cucerire.
Timp de şase secole, Imperiul roman a dominat oikumena din jurul Mării Mediterane – devenite «mare nostrum» - pe care a transformat-o, treptat, în propriul ei teritoriu. Când li s-a părut că teritoriul stăpânit de ei este suficient de mare şi că ar fi riscant să mai facă alte cuceriri, pe care să nu le mai poată apăra apoi în faţa „barbarilor”, împăraţii de la Roma au instituit „pax romana” („pacea romană”). Au răspuns numai la atacuri, nemaifăcând cuceriri decât asupra teritoriilor duşmanilor „recidivişti”. De fapt, numai după anul 106, când împăratul Traian a sporit teritoriul Imperiului roman cu ultimele noi achiziţii (Dacia, Armenia şi Mesopotamia), a început „pax romana”, o politică defensivă şi o pace armată dictată de raţiuni de stat şi nu neapărat de spirit pacifist. Imperiului roman i s-a contrapus ca o forţă comparabilă doar Imperiul chinezesc (ca şi azi, în raport cu S.U.A.!), dar cele două „supraputeri” nu s-au ciocnit în politicile lor expansio­niste din cauza distanţelor prea mari pentru mijloacele din vremea aceea.
Mult mai scurtă a fost hegemonia napoleoniană, căreia i s-a contrapus politica echili­brului european. Incapabile fiecare în parte să se opună „monstrului corsican”, marile puteri europene din acel timp au pus surdină pentru moment contradicţiilor şi conflictelor dintre ele şi s-au aliat pentru a-l învinge. Numită atunci politica echilibrului european, aceasta a creat prece­dentul unor repoziţionări geostrategice ulterioare, ce ar viza în viitor politica echilibrului mondial, absolut imprevizibilă azi.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Al. Vianu, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, 1993.
René Rémond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999.
Mircea Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Editura Rao, 2003.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.
I.M.Maiski, Amintirile unui ambasador sovietic, Editura Politică, 1967.
Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Editura Politică, 1987.
Lena Dundovich, Iosif Visarionovici Stalin, Editura Litera International, 2013.
Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iași, 2010.
William Z. Foster, Schiță a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatură Politică, 1954.
Neagu Cosma, Cupola, Din culisele Securității, Editura Globus, f.a.
Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Editura Saeculum, 1997.
André Christopher, Oleg Gordievski, C.I.A. şi Casa Albă, Editura All, 1998.
David Priestland, Steagul roşu, O istorie a comunismului, Editura Litera, 2012.

Plebe, gloată, lumpenproletariat sunt cuvinte ce desemnează, cu o nuanţă peiorativă, mulţimi lipsite de criterii morale, ocupaţii decente, demnitate şi prestigiu social. Adjective pe măsură li se asociază pentru a accentua desconsiderarea sau chiar dispreţul opiniei publice faţă de această amoebă fără contururi precise sau membrană despărţitoare, a celor aflaţi sau împinşi spre periferia societăţii. Trăind  intra muros, dar la periferia societăţii, plebea este prezentă în mijlocul mulţimilor în viaţa cotidiană. Metaforic, ea este de­semnată ca "drojdia" societăţii, în contrast cu oamenii de valoare, ce formează "spuma" societăţii, între ele situându-se masa oamenilor de rând.

Este o amoebă fără contururi clare, întrucât se extinde numeric şi spa­ţial pe seama acestei mase mijlocii, ori se restrânge, prin evadarea din chingile ei, a unor decăzuţi moral, în anumite circumstanţe sociale favorabile. Noul dicţionar universal al limbii române defineşte plebea ca pe o „categoria declasată, fără merite, coruptă, lume interlopă”, dar şi „mulţime, gloată, pătura cea mai săracă a populaţiei orăşeneşti” (1, 1051).

„…astă plebe, ăst gunoi”, o califică Eminescu în „Scrisoarea a III-a”, referindu-se, însă, la „gunoiul” lumii politice, nelipsită nici ea de năravurile plebei. După acelaşi dicţionar, plebea este o mulţime sau gloată cu o psihologie specifică, în care „individul nu este responsabil de faptele sale, fiind ascuns în mulţime” (1, 534), sens pe care i l-a atribuit Gustave de Bon în celebra sa lucrare, „Psihologia mulţimilor”. Plebeul a fost asociat, în epoca modernă, cu lumpenproletarul. Dacă proletarul era „un cetăţean sărac din Roma antică, aparţinând ultimei clase”, iar în epoca modernă era „muncitorul salariat, lipsit de avere, care îşi vinde forţa de muncă”, prefixul lumpen depreciază şi mai mult statutul său social, până la a desemna o categorie socială aparte, de „oameni săraci, declasaţi, fără o ocupaţie precisă” (1, 761).

Este o categorie socială slab şi imprecis delimitată sociologic, neasumată de nici o clasă socială, de care caută să se dezică toate celelalte, inclusiv cele muncitoare. Hannah Arendt defineşte lumpenproletariatul sau plebea ca lumpenul tuturor claselor (2, 200), ca „o masă populară liberă de orice principii” (morale, n.n.), ca „lumea interlopă a clasei burgheze” (2, 420), ca „un produs secundar al modului de producţie capitalist” (2, 393) etc.

Definiţii corecte, dar care fac abstracţie de faptul că toate orânduirile bazate pe clase sociale au generat şi au avut o categorie socială ce poate fi asimilată plebei sau lumpenproletariatului.

Procese economice ori/şi sociale necontrolabile la scară macrosocială au generat şi generează o masă variabilă de inadaptaţi, pe care statul şi societatea trebuie să-i tolereze, chiar luând, uneori, împotriva lor măsuri punitive.

Alternând aceste măsuri cu altele de „protecţie socială”, ca să folosim o sintagmă modernă, statul a trebuit şi este obligat să-i considere ca un dat inevitabil. Plebea sau lumpenproletariatul au avut dintotdeauna rolul unei mase de manevră în lupta politică, fiind folosită pentru accederea la putere pe cale legalistă ori revoluţionară. Vom reveni.

2

Atât termenul „plebeu”, cât şi cel de „proletar” au apărut în antichitate, în Imperiul roman, şi se referă la nişte realităţi bine documentate istoriografic. La început plebeii erau străinii, peregrinii, cei naturalizaţi la Roma, cărora „autohtonii” nu erau dispuşi să le acorde toate drepturile de care beneficiau ei înşişi, în primul rând dreptul de a alege şi de a fi aleşi.

Printr-o luptă paşnică, („răscoalele plebei”), ei au obţinut, treptat, dreptul egale cu „cetăţenii Romei”, în rândurile cărora s-au „topit” prin romanizare deplină. Discriminările au continuat să-i vizeze pe italici, care „răsculându-se” şi ei, au obţinut în timpul lui Sulla abolirea lor. De acum înainte, statutul plebeian desemna doar starea materială a individului şi nu statutul său social – politic. Având drept de vot, plebeii au devenit masa de manevră electorală pentru candidaţii la funcţiile publice şi la Senat.

După Carcopino, plebea era „prea săracă să poată subzista fără alocaţiile împăratului” (3, 92), constând din ceea ce dramaturgul Juvenal a numit, cu o sintagmă celebră, „pâine şi circ” („pane met circense”) (3, 249). Alocaţii foarte costisitoare, având în vedere că numai la Roma între o treime şi o jumătate „trăia din mila publică” (3, 99), ceea ce-l făcea pe Juvenal să dispreţuiască acest „popor decăzut (ce) nu mai doreşte decât… pâine şi jocuri”. El nu mai era decât o „gloată degenerată de copii a lui Remus” (3, 92). Proporţiile mari ale plebei au fost explicate de Mommsen prin acapararea ocupaţiilor tipic orăşeneşti, meşteşu­gurile şi comerţul, de către marii proprietari de sclavi, ce le exercitau prin liberţi (4, 259-260). Atunci când plebeii încadraţi în armata plătită, de profesionişti, exasperaţi de abuzurile ofiţerilor, s-au răsculat, statul roman i-a tratat ca pe nişte duşmani.

Este adevărat că, mai întâi, aceştia, „Întinzându-i la pământ, îi bat cu ciomegele… Apoi stâlciţi, sfârtecaţi şi unii lăsaţi fără suflare, sunt zvârliţi în fluviul Rin” (5, 98-99), arată Tacitus, dar această revoltă s-a datorat faptului că au lipsit „cei ce ştiu să citească în adâncul sufletelor ostaşilor”, arată marele istoric.

Tacitus strecoară, aici, o profundă intuiţie de psihologie socială, pentru a nu incrimina direct statul roman, şi anume că a „întinde coarda” cu nepăsare şi iresponsabilitate implică pericolul unor revolte justificate ale celor „de jos”.

Plebea din armată s-a dovedit atunci şi ulterior (vezi armata ţaristă în 1916-1917) periculoasă pentru corpul ofiţeresc de comandă, în oștire apărând germenii „luptei de clasă” în situaţiile în care acest corp s-a detaşat de soldaţi şi i-a tratat ca pe nişte simpli executanţi fără cuvânt.

3

Nici oraşele medievale nu au dus lipsă de o plebe urbană, cu toate că la începuturi ele s-au constituit ca nişte comunităţi de meşteşugari şi negus­tori liberi, uniţi contra nobililor locali.

La început, sub numele de plebe urbană, s-a subînţeles categoria uceni­ci­lor şi calfelor, pentru ca, ulterior, aceasta să fie identificată cu orăşenii fără ocu­paţie stabilă, hoţii şi prostituatele, adesea din suburbii.

Ovidiu Drâmba precizează că încă din secolul XII au apărut bande de răufăcători şi că după 1350 s-au format asociaţii bine organizate de cerşetori profesionişti (26, 442).

Proliferarea interlopilor a obligat conducerile comunelor urbane să facă recensământul vagabonzilor, să-i expulzeze sau să-i pună la muncă forţată. Recidiviştii au fost supuşi la pedepse grele – închisoare, expunere la stâlpul infamiei ori însemnare cu fierul roşu, întrucât s-a ajuns la furtul copiilor pentru a fi trimişi la cerşit, la luarea de ostatici pentru obţinerea răscumpărării şi la apariţia unor adevărate cartiere de prostituate.

Mizeria din oraşele medievale a provocat acel dezastru demografic pe care l-a reprezentat ciuma din 1348 (26, 443).

Feudalismul târziu a sporit masa plebei urbane datorită refugiului populaţiei rurale sărăcite la oraşe, în căutare de lucru. Despre aceasta a scris pagini memorabile Hugo, în romanul „Cocoşatul de la Notre Damme”.

Hugo confirmă organizarea cerşetorilor în „bresle”, cu şefi recunoscuţi, concentraţi într-un cartier al Parisului supranumit de el „cetate a hoţilor”. Era un „neg hidos pe obrazul Parisului, canal de scurgere de unde se împrăştia, în fiecare dimineaţă şi venea să zacă în fiecare noapte gârla de vicii, de cerşetorie şi de vagabondaj, veşnic revărsată pe străzile capitalei, stup monstruos unde se înapoiau seara cu prada toţi trântorii ordinei sociale; azil mincinos în care ţiganul, studentul decăzut, haimanalele de toate naţiile - … - acoperiţi de răni false, … într-un cuvânt imens vestiar unde se îmbrăcau şi de dezbrăcau pe vre­mea aceea toţi actorii comediei eterne, pe care furtul, prostituţia şi crima o joacă pe străzile Parisului” (7, 125). Cartier format din „harababura ulicioarelor întune­cate”, a căror locuitori erau „tăvăliţi în mocirlă ca melcii după ploaie” (7, 123). Cruzimea plebei faţă de ceilalţi, rătăciţi în „cetatea hoţilor” este percepută de ea ca o replică justificată: „Cum vă purtaţi la voi cu ai noştri, aşa ne purtăm şi noi cu voi, aici. Legea pe care o aplicaţi vagabonzilor v-o aplică şi vagabonzii vouă” (7, 132), cu precizarea că societatea le aplica legea numai pentru infracţiuni reale.

Lumea feudală era dură cu oamenii fără căpătâi, le aplica pedepse aspre şi uneori disproporţionate pentru a pune capăt haosului din unele perioade şi zone.

Pericolul reprezentat de plebea urbană pentru întreaga societate s-a văzut cu toată limpezimea în marea revoluţie franceză. După istoricul Albert Mathiez, în timpul ei au avut loc „măceluri… odioase”. Toată Vandeea a fost măturată de plutoane de execuţie formate din plebeii numiţi sanculoţi, unul din conducătorii iacobini creându-şi o „poliţie secretă, încăpută pe mâna unor adevăraţi pungaşi”. Neprididind cu execuţiile, el a trecut la înecarea prizonierilor condamnaţi în Loara, soldată cu cel puţin 2.000 de victime” (10, 420). Gropile comune au împânzit zonele rebele, iar Franţa risca să devină un „monstruos cimitir”, după părerea secretarului regelui Prusiei, care l-a vizitat ulterior (19, 421).

Un ziarist al acelor zile scria: „Un guvern nu poate obţine dragostea şi stima prin Teroare… (…) scăldând totul în sânge şi transformând Franţa într-o mare închisoare” (10, 437).

În vremea aceasta, Robespierre, ca şi Lenin, mai târziu, insista pentru accelerarea ritmului condamnărilor (decapitărilor), acuzând tribunalul pentru „încetineala lui criminală” (10, 414).

Pentru prima dată un guvern revoluţionar a folosit plebea orăşenească contra altei categorii sociale „exploatate”, ţărănimea, care alcătuia majoritatea poporului francez.

Orice argument devine caduc în faţa acestei monstruozităţi şi descalifica dictatura iacobină ca pe una antipopulară. Agitatorul din „Împărat şi proletar” a lui Eminescu rezumă această enormitate prin versul „Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân”, cu precizarea că Robespierre a folosit în mod criminal o parte a poporului împotriva celeilalte, substituind „reacţiunea”.

Pornind de la realităţile revoluţiei franceze, Gustave Le Bon a numit aceste formaţiuni ale plebei „mulţimi criminale”, în amintita sa lucrare. Până atunci, forţa lor a fost exclusiv destructivă, „aceste mase inconştiente şi brutale” neştiind cum să exercite puterea (9, 9).

4

Plebea urbană modernă, consubstanţială capitalismului, a fost excelent descrisă în cartea lui Friedrich Engels, „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (1842). Acest filozof şi industriaş sadea a fost revoltat de lăcomia şi indiferenţa faţă de semeni a propriei sale clase. Muncitorul industrial (englez) suferă de „Nepăsarea brutală, izolarea nesimţitoare a fiecăruia în cercul intereselor sale particulare” (8, 44).

Nuanţează pricinile demoralizării şi căderii în plasa de păianjen a mediului vicios în care trăieşte şi de care nu scapă decât firile puternice şi capabile de reţinere; firile labile îi devin ţinte şi victime sigure.

Din psihologia lor, arăta scriitorul Carlyle, lipseşte cumpătarea, fermitatea şi statornicia, căci „lumea aceasta nu este pentru ei un cămin ospitalier, ci o în­chi­soare mohorâtă, plină de chinuri, de răzvrătire, pizmă şi înverşunarea împo­triva lor înşişi şi a tuturor oamenilor” (cf. 8, 122). Marile concentrări ale populaţiei muncitoreşti urbane au devenit în capitalism mediul favorizant al crimei, prosti­tuţiei, furturilor, mari „centre ale depravării omeneşti”, având în vedere „caracterul contagios al exemplelor rele şi greutăţii de a ocoli ispitele viciului” (8,125). Nesiguranţa locului de muncă, adică spectrul şomajului, este considerată principala cauză a demoralizării şi dezechilibrului sufletesc, orice conjunctură nefavorabilă ameninţând să-l arunce în vâltoarea din care s-a salvat temporar” (8, 45).

Alternarea situaţiei de angajat şi de lumpenproletar fără mijloace de subzistenţă îl epuizează psihic şi moral.

Dar şi ca angajat el suferă de epuizare fizică, din cauza zilei de muncă lungi şi a intensităţii ridicate a muncii, ce îl împinge spre alcool (8, 105), ce devine aproape unicul izvor de bucurie şi destindere (8, 109). Or, alcoolul este soarta primirii tuturor bolilor şi al degenerescenţei fizice, ce coboară vârsta medie a proletarului urban cu 12 ani faţă de locuitorul rural (8, 111-112).

Unica soluţie salvatoare era, după F. Engels, starea de revoltă (dar nu anarhică), faţă de reaua alcătuire socială, implicarea în mişcarea sindicală (trade-unionistă) şi în cea chartistă (pentru vot universal), singurele care puteau salva demnitatea muncitorilor.

Acestea le permiteau menţinerea pe linia de plutire, resemnarea sau pierderea echilibrului lăuntric, ducând la alunecarea în marasm (8, 123). Oda­tă pierdut acest echilibru, muncitorul se transforma din proletar în lumpen­proletar.

Cele două categorii trăiau împreună, în acelaşi mediu, dar înfruntau viaţa cu mijloace diferite, solidaritatea de clasă în cazul proletarilor şi capitularea în faţa greutăţilor vieţii în cel al lumpenproletarilor. Între cele două categorii exista o osmoză, crizele economice determinând o extensie a lumpenproletariatului în rândurile muncitorilor industriali, iar o revenire a producţiei permiţând resorbirea unei părţi a „armatei industriale de rezervă”.

Engels constata în amintita carte că în Anglia existau la acea dată (1842) azile de noapte cu tarife reduse pentru săraci, precum şi azile de caritate, fără taxe, precum şi cantine sociale ce ofereau mese gratuite. Societăţi de caritate (filantropice) au fost create în Anglia şi SUA (ce au urmat modelul englez), sub patronajul bisericii, pentru a veni în ajutorul celor nevoiaşi.

Clasa dominantă şi cea politică engleză, dar şi omoloagele lor americane, în consens cu sindicatele, au ştiut să atenueze  şi să dezamor­seze conflictul social latent din marile oraşe industriale prin măsurile pe care le-au luat. Lumea anglo-saxonă a ştiut să „managerieze” relaţiile sociale create pe fondul societăţii şi economiei burgheze pentru ca să nu se producă explozii sociale violente. Nu erau îndreptăţite speranţele lui Jack London într-o mare revoltă socială la începutul secolului XX în America.

Faptul că „puţini membri ai clasei capitaliste (americane, n.n.) întrevăd ameninţarea revoluţiei” (6, 232), i se părea lui London ca un caz tipic de mio­pie socială, dar era, în fapt, o percepţie corectă. Jack London, ca socialist marxist, se temea de plebea urbană, ca una ce putea pune în pericol, prin revoltele sale anarhice, obiectivele socialiştilor. A exprimat această teamă în romanul de utopie neagră intitulat „Călcâiul de fier”. În imaginara lor răscoală de la Chicago, London îşi dezvăluie toate obsesiile privind spiritul lor destruc­tiv. Îi numeşte pe plebei „oamenii abisului” ori „fiara din adâncuri.

„Năvăleau… în valuri de furie, urlând şi mugind ca nişte fiare, tur­mentaţi de whisky-ul din cârciumile prădate, înnebuniţi de ură, scoşi din minţi de setea de sânge,…, fiinţe cu mintea întunecată şi sălbăticită, pe ale căror chipuri tot ce e divin în mod se şterse şi tot ce e bestial se întipărise adânc, …, feţe livide, din care societatea supsese ca un vampir întreagă seva vieţii, arătări umflate şi sluţite de grosolănie şi desfrâu, …, chipuri diavo­leşti, contorsionate şi răvăşite, monştri diformi, …, lepădăturile şi pleava vieţii, hoardă drăcească dezlănţuită în urlete şi turbare” (în 6, 610).

Dacă asemenea malformaţii morale ale plebei, întrevăzute de London, nu s-au manifestat în America, unde nu s-a declanşat nici o revoluţie, ele au însângerat din plin Franţa iacobină, Rusia bolşevică, China maoistă şi Cambodgia polpotistă.

5

După cum am arătat anterior, iacobinii nu au ezitat să instige la luptă plebea şi să-i permită să-şi refuleze toate ranchiunele contra Vechiului Regim şi a întregii societăţi, ştiind de ce grozăvii este capabilă. De acum înainte, autorii de noi dogme, sociale de data aceasta, dar căpătând puterea vechilor dogme, vor apela la plebe, speculând ceea ce Gustave Le Bon a numit „psihologia mul­ţimilor”. Ei au intuit că succesul luptei pentru acapararea puterii este legat de „schimbări(le) survenite în opinii, concepţii, credinţe”, deoarece de acum înainte „evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor” (9, 7).

Manipularea maselor nu a eliminat caracterul distructiv al mobilizării plebei în revoluţiile sociale. Cei ce au făcut-o, precum Robespierre, Lenin, Hitler, Mao ori Pol Pot au ştiut că mizarea pe plebe este în sine periculoasă pentru toată societatea, dar au făcut-o pentru a distruge în chip radical vechiul regim şi a folosi climatul de violenţă pentru a-şi elimina competitorii la puterea absolută.

Ei au intuit că aceşti aliaţi temporari vor trebui ulterior temperaţi, la nevoie pe cale violentă, folosind alte forţe, pregătite din timp, deoarece vor deveni duş­mani ai ordinii, în general, şi a regimului instaurat cu concursul lor, în special.

Nu au putut cuantifica anticipat gradul opoziţiei lor la noua ordine după cucerirea puterii. Au exprimat, însă, fie necesitatea celei de-a doua revoluţii, precum la nazişti, fie cea a revoluţiei permanente, ca la bolşevici, tocmai în eventualitatea conflictului cu aceşti aliaţi temporari. În general, revoluţionarii au văzut în plebe o categorie periculoasă, având, pe de o parte, trăsăturile unui aliat potenţial natural, iar pe de alta a unei mulţimi nestăpânite, ce poate pune în pericol obiectivele revoluţiei prin anarhismul şi sadismul ei.

Lideri revoluţionari de notorietate în epocă au ezitat în faţa acestui Ianus bifrons (zeu cu două feţe), pe care nu-l  puteau ocoli şi dezavua fără a fi acuzaţi de aroganţă aristocratică şi nici utiliza cu folos fără riscul de a fi târâţi în anarhis­mul propriu unor conştiinţe declasate. Teama de o asemenea întorsătură l-a preocupat, după cum am arătat, şi pe Jack London.

6

Bolşevicii au trebuit, din cauza puţinătăţii proletariatului în numele căruia au declanşat revoluţia, să apeleze la lumpenproletariatul reprezentat de ţăranii – soldaţi dezertori în masă din armata rusă.

Dezertori la îndemnul bolşevicilor, ce au acţionat ca ţara lor să fie înfrântă în război, pentru a putea răsturna regimul ţarist, iar apoi guvernul Kerenski. Instigând ura şi nesupunerea faţă de ofiţeri, bolşevicii au creat în mod premeditat o stare de anarhie pe front, ce a sporit eşecurile armatei ruse.

Instigările au avut succes datorită prezenţei latente a unui conflict de clasă în rândurile armatei; ofiţerimea era de origine nobiliară ori burgheză, iar la nivel inferior de sorginte cazacă, în vreme ce „trupa” era predominant formată din ţărani săraci. Relaţiile stăpân-slugă din societatea civilă erau transpuse şi în armată, cu circumstanţa periculoasă că „sluga” era înarmată.

Incapacitatea unor cadre de armată de a conduce cu minime pierderi operaţiunile militare a stârnit revolta „trupei” în unele cazuri. Aşa s-a coagulat, treptat, un spirit de frondă al trupei, contra ofiţerimii, amintind de cel evocat de Tacitus ca pricină de revoltă făţişă în armata romană.

Armata rusă a moştenit năravul asiatic barbar al jafului de război, având cutuma „dreptului” cuceritorului de a dispune după bunul plac de cei cuceriţi timp de 2-3 zile, precum turcii la cucerirea Constantinopolului, în mai 1453. Un istoric francez arată că această cutumă a şocat Europa în timpul lui Alexandru I, contemporanul lui Napoleon, prin jafurile cazacilor (11, 159), dar şi în primul răz­boi mondial, un general rus îşi îmboldea soldaţii la cucerirea unui oraş prin cuvintele „Dacă-l luaţi, vi-l las două ceasuri” (12, 76), iar Soljeniţin confirmă că şi în al doilea război mondial „eroicii ostaşi sovietici” practicau jaful sub numele de „trofee de război”.

Anarhia din armata rusă în descompunere a determinat lichidarea ofiţerilor ce nu şi-au găsit refugiu la gărzile albe în curs de formare contra regimului bolşevic ajuns la putere în octombrie 1917, şi extinderea jafului de război pe propriul teritoriu.

Remobilizarea armatei lăsată la vatră la numai câteva luni de la ieşirea Rusiei bolşevice din război şi fragmentarea ei în „gărzile albe” şi Armata Roşie, a fost urmată de izbucnirea între ele a unui pustiitor război civil, ce a durat aproape 3 ani. Corpul de comandă al Armatei Roşii s-a plebeizat radical, fiind format din comandanţi semidocţi, iar uneori chiar din generali analfabeţi, precum „vestitul” Ceapaev.

Tot ce ştiau ei erau sălbatecele şarje de cavalerie de genul celor ale cavalerilor cruciaţi şi uciderea în masă a prizonierilor, după acelaşi model. Deci, în Armata Roşie s-au asociat atât criminalitatea impulsionată de comisarii bolşevici prin lichidarea prizonierilor „contrarevoluţionari”, cât şi jefuirea, în lipsă de altceva, a propriilor compatrioţi fără apărare.

Comportarea criminală a „roşilor” a ajuns binecunoscută în acei ani, doar cei ce nu au trăit acele zile putând fi îmbrobodiţi de romanele lui Şolohov, Ostrovski Serafimovici ori Babel, ce îi făceau „răi” doar pe cei albi, la roşii excesele fiind sporadice şi urmate de măsuri disciplinare: „… te vom judeca mâine pentru comportarea ta vrednică de un ostaş roşu”, i-ar fi spus comisarul politic unui soldat ce şi-a ameninţat gazda la care era încartiruit! (12, 116). Ceea ce punea Solohov pe seama „albilor” trebuie citit în cheie inversă: „Erau capturaţi tot mai puţini prizonieri. Uciderea lor începuse să se prefacă în regulă. Un val de jafuri cuprinse tot frontul (…) Se lua orice, de la cai şi trăsuri până la lucrurile cele mai grele şi fără nici un folos. Luau toţi: şi cazacii, şi ofiţerii (…), iar… prada strânsă era trimisă acasă” (12, 76). Unora începuse să le placă acest război, exprimând mentalitatea jefuitorului: „«Ce-i al tău e al meu şi a lui Dumnezeu»” (12, 84), un asemenea „erou” gândind cu voce tare: „să tot fie război încă măcar vreo cinci ani” (12, 79).

Aceşti ţărani-soldaţi, dezvăţaţi de muncă şi nărăviţi la jafuri au devenit ucigaşi ori călăi dezumanizaţi. Nu-i exceptau nici pe ţăranii şi muncitorii cu mâinile bătătorite dacă primeau ordin ori dacă aşa aveau cheful.

Din ei erau alcătuite, la sfatul lui Lenin, tribunalele extraordinare care, ca şi tribunalele sanculote din timpul marii revoluţii franceze, semănau moarte pe unde treceau. La judecăţile lor „o învinuire, vreo două întrebări, condam­narea şi – la zid! – sub o rafală de mitralieră” (12, 127). Constituiau motive de condamnare la moarte nu numai aşa-zisa colaborare cu duşmanul, ci şi faptul că cei incriminaţi „au trăncănit ceva ce nu se cuvenea”, neexceptându-i nici măcar pe cei „învăţaţi să ţină coarnele plugului” (12, 156). Din momentul în care o revoluţie, fie ea iacobină sau bolşevică, execută „oameni de la coar­nele plugului” numai deoarece aceştia se află în tabăra cealaltă, se descalifică definitiv şi devine una criminală.

Victor Suvorov este la fel de categoric atunci când revoluţia zisă proletară reprimă proletariatul. Din momentul în care „primele picături de sânge munci­toresc au căzut pe caldarâmul de la Liteinaia, sistemul pe care îl cunoaştem deja de 80 de ani a luat o întorsătură totală şi definitivă” (13, 74), spre unul criminal, încă de la începuturile sale.

Cazacii, ţărani înstăriţi alcătuind o parte de elită a armatei ţariste, au perceput regimul bolşevic ca pe unul al plebei, al mujicilor, ce-şi doreau nivelarea socială. El era, după un personaj al romanului lui Şolohov, „o putere a satanei… (…) Păi, e cu putinţă să-i faci pe toţi o apă şi-un pământ? (…) Am muncit toată viaţa, mi-am încovoiat spinarea, m-am scăldat în sudoare şi, poftim! Să am traiul cu al aceluia care n-a mişcat nici măcar un deget ca să scape de nevoi! (…) Această putere taie avântul unui gospodar… (Ce pro­fetică viziune, n.n.). Azi agoniseşti, iar mâine vin dumnealor şi-ţi iau totul” (12, 123).

Personajul făcea aluzie la rechiziţiile forţate făcute de aşa-zisele detaşa­mente de aprovizionare ce „mătură toate, fără urmă”, cum recunoştea chiar un soldat dintr-o asemenea unitate (12, 681), aducând foametea la sate, pentru a salva oraşele, cum pretindea Lenin.

Unii ţărani s-au răsculat contra acestor samavolnicii, fiind catalogaţi imediat ca „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”, suferind represaliile unor unităţi ale Armatei Roşii, conduse de „legendarii” Tuhacevski ori Budionâi. Solohov recu­noaş­te că „populaţia locală îi simpatiza, …, îi informa despre mişcările unităţilor roşii şi-i adăpostea la nevoie” (12, 679). Contra lor, a poporului în fapt, a fost trimisă Armata Roşie, înzestrată de regim cu comisari politici, ce îndemna soldaţii „roşii” să fie necruţători, încât se părea că „Toţi psihopaţii, toţi sadicii şi ucigaşii s-au adunat sub flamurile roşii” (13, 327). La Poltava şi Kremenciug, toţi preoţii au fost traşi în ţeapă, la Tariţân (ulterior Stalingrad, n.n.), prizonierii au fost tăiaţi cu ferăstrăul, la Ekaterinburg au fost răstigniţi ori lapidaţi, iar la Odessa au fost aruncaţi în focarul navei, legaţi de scânduri (13, 126). „Bestialitatea comunistă roşie din războiul civil întrece tot ce a cunoscut omenirea privitor la cruzime şi sadism”, constată Victor Suvorov (13, 127), regretând că un şrapnel nu i-a nimicit pe Lenin şi Troţki în 1917 (13, 144).

7

Acelaşi autor crede că Stalin, ca şi Hitler, prin „noaptea cuţitelor lungi”, a fost nevoit să-i lichideze pe ultrarevoluţionarii (13, 39) de origine şi orientare plebeie.

Lichidarea troţkismului în partid şi a vechiului corp de comandă condus de Tuhacevski, excesiv de militarist şi belicos, ar fi reprezentat cele două feţe ale înlăturării anarhismului plebeian de care puterea politică şi armata s-ar fi molipsit încă de la revoluţia bolşevică. Că Troţki a fost creatorul Armatei Roşii este neîndoielnic, ca şi faptul plebeizării corpului de comandă şi punerea lui sub controlul comisarilor politici numiţi de partid.

Aceste două iniţiative au slăbit considerabil unitatea de comandă şi însăşi disciplina militară.

Suvorov crede că Stalin i-a imputat şefului M.St.M. Tuhacevski „militaris­mul roşu”, presiunea pentru creşterea cheltuielilor militare până când acestea au depăşit „posibilităţile statului”, creşterea excesivă a efectivelor în virtutea ideii că „puterea unei armate stă în număr” (13, 198), şi dorinţa de folosire a acesteia „pentru interesele proletariatului mondial” (13, 137), adică în aventuri externe.

După Suvorov, asemenea comandanţi „De dragul armamentului au ruinat ţara” (13, 150); Tuhacevski neputând fi convins „să înceteze aceste încercări” (13, 214), a fost nevoie să fie găsit pretextul trădării în favoarea Germaniei hitleriste pentru a fi lichidat. Mai înainte, pentru a controla armata, Stalin l-a numit ministru al apărării (comisar al poporului pentru apărare, după limbajul bolşevic) pe Voroşilov, un apropiat obedient ce a fost „întotdeauna descris ca un idiot dus cu pluta şi nimic altceva” (13, 251). „Episodul Tuhacevski”, în fapt decimarea corpu­lui de comandă al Armatei Roşii, pare să fi fost unul al luptei pentru putere în cercurile bolşevice, pentru câştigarea controlului asupra armatei, insuficient documentat şi lămurit. Stalin nu a permis „existenţa unor clanuri adversare… şi nesupuse în armata sa”, crede Suvorov, formate încă de la construirea ei din bande plebeie, cu comandanţi plebei, la începutul războiului civil.

În cele ce urmează, ne referim la antrenarea plebei în declanşarea şi desfăşurarea marii terori din anii 1936-1938, numită şi Ejovşcina.

Era „sfârşitul înfruntării dintre «birocraţia stalinistă termidoriană» şi «ve­chea gardă leninistă», credincioasă angajamentelor sale revoluţionare”, după Nicolas Werth (cf. 19, 175), care nu a făcut victime doar în eşaloanele „gărzii leniniste”, ci, mult mai multe, în rândurile tuturor categoriilor sociale.

Din totalul celor peste 680.000 de persoane executate, proporţia activiş­tilor comunişti a fost foarte mică, cele mai multe pierind în „asasinate de masă, …, îndreptate împotriva întregii societăţi” (19, 182).

Marile procese publice de la Moscova, îndelung şi atent regizate, au deschis cortina doar asupra celor 5 membri ai Biroului Politic, 98 ai Comi­tetului Central, 72 ai conducerii Comsomolului şi a unui număr de generali şi mareşali. La Kiev, după numirea lui Hruşciov în fruntea partidului comunist ucrainean, numai trei din cei 200 de membri ai CC a acestuia au supravieţuit.

„Spre deosebire de procesele cu uşile închise sau de şedinţele secrete ale troicilor, unde soarta unui acuzat se hotăra în câteva minute, procesele publice ale conducătorilor aveau o puternică tentă populistă şi îndeplineau o însemnată funcţie propagandistică. Scopul lor era întărirea alianţei dintre «populaţia de rând, (şi) activistul simplu, apărător al dreptăţii»”, a acestora cu Cârmaciul, punând „oamenii de rând în postura de «deţinători ai dreptăţii»” (19, 183).

Procesele publice de la Moscova şi din alte oraşe aveau ca obiect „complotul”, pentru care unica pedeapsă era execuţia şi ca instrumente „oameni din popor” de cea mai joasă extracție.

Încă de la procesul eserilor din 1922, „prima încercare de proces public chiar sub ochii Europei întregi şi prima încercare de «indignare a maselor»”, ara­tă Soljeniţin, această „indignare (a) maselor a fost deosebit de reuşită” (21, 305). În primul rând contra socialiştilor europeni ce au ţinut să participe la proces; „va­gonul socialiştilor a fost asaltat de manifestările mânioase ale muncitorilor, care le cereau să dea socoteală pentru intenţiile lor contrare­voluţionare”, unuia dintre ei dorind a-i „pune ştreangul de gât” (38, 306). În sala procesului, înţesată de cekişti în civil, „masele” „îi întrerupeau cu strigăte şi pe inculpaţi şi pe apărători”  (21, 307). Înaintea rostirii verdictului, autorităţile „Au adunat coloane muncitoreşti, …, cu flamuri şi pancarte - «Moarte inculpaţilor»”, în vreme ce sub ferestre „se agita mulţimea dezlănţuită” ce le adresa o „ploaie de insulte şi batjocuri”, care a năvălit apoi în sală şi „a cerut pedeapsa cu moartea” pentru inculpaţi (21, 307).

Această sinistră farsă judiciară trebuia să justifice procesul şi condamnă­rile în ochii străinătăţii şi ai opiniei publice interne, să dea impresia unităţii de sim­ţire între justiţie şi popor şi să asocieze masa de manevră a plebei la crimele regimului.

Procesul „partidului industrial” din 1930, ce a reunit „pe banca acuzaţilor… toată industria ţării, toate ramurile ei şi organele de planificare” (21, 317) şi la care acuzaţii bine „preparaţi” în anchetele judiciare recunoşteau „Sunt un duşman de clasă”, „sunt vândut” (21, 318), nu a dus lipsă nici el de revolta justificată a maselor. La sfârşitul depoziţiilor „se aude doar tropăitul manifes­tanţilor şi urletul de dincolo de fereastră: «Moarte! Moarte! Moarte!»” (21, 323). După acest proces, ce a dus la lichidarea unei mari părţi a mana­gerilor tehnici şi economici, cu grave consecinţe economice, „orice muncitor poate nu doar să nu îndeplinească dispoziţiile inginerului, dar poate chiar să-l lovească fără să fie pe­depsit (căci) ca reprezentant al clasei conducătoare, muncitorul va avea întot­deau­na dreptate” (21, 328).

La marile procese din 1936-1938, atât la Moscova, cât şi în alte oraşe, pre­zenţa „maselor indignate”  a fost nelipsită.

Arthur Koestler a imaginat, în romanul „Întuneric la amiază” un proces gene­ric al unui membru al „gărzii leniniste” din acei ani.

Procesul lui R. are loc „În prezenţa unui public agitat” (17, 131), ce a avut „repetate manifestări de indignare şi dispreţ” (17, 182). Într-un colectiv de muncă s-a citit şi iscălit o rezoluţie în care se cerea ca „trădătorii să fie exterminaţi fără milă”, cu înţelesul subliminal că „Cel ce arată milă este el însuşi un trădător ce trebuie demascat…” (17, 183). Acuzaţia standard ce i-a fost adusă lui R., de „asasinare premeditată a conducătorului Partidului, a stâr­nit valuri de indignare în public; s-au auzit în mod repetat strigăte: «Îm­puşcaţi-i pe câinii turbaţi!»” (17, 185). (R. era acuzat, alături de un alt „câine turbat”). Victimele marilor procese din 1936-1938 fiind membri ai vechii „gărzi leniniste”, era absurd să fie bănuiţi de răsturnarea regimului comunist, aşa cum suna un cap standard de acuzare, dar sub aceeaşi acuzaţie mincinoasă au distrus ei înşişi destinele a milioane de persoane. Koestler aprecia pe drept: „Erau prea prinşi în plasa propriului lor trecut, în plasa de păianjen pe care singuri şi-o ţesuseră” (17, 187). Era inutilă reflecţia victimei-călău „Re­gimul Numărului 1 mânjise idealul statului social aşa cum unii papi medievali mânjiseră idealul unui imperiu creştin” (17, 191).

8

În cele ce urmează vom analiza relaţiile dintre partidul nazist, respectiv regi­mul hitlerist cu plebea înainte şi după cucerirea puterii. Conducătorii nazişti făceau parte din ceea ce s-a numit „generaţia frontului”, care au văzut în război un instrument, o şansă, a unei noi ordini mondiale, ridicând cruzimea „la rangul unei virtuţi majore” (2, 412), după Hannah Arendt.

Liviu Rebreanu redă cu măiestrie expresia acestor convingeri prin glasul unui personaj din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, ofiţer în armata austro-ungară în tranşeele aceluiaşi război mondial: „o crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală (…) Şi atunci peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate de morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii îşi vor strânge mâinile şi, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează (şi) în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi” (15, 40). „Lumea nouă” dorită cu ar­doare de acest combatant s-a metamorfozat în totalitarism.

La o „lume nouă” visa şi Hitler, pentru care „întoarcerea la viaţa civilă, la înspăimântătoarea viaţă normală, de care el, omul fără patrie, fără profesie, fără familie, fără un scop în viaţă, nu putea avea parte” (14, 38). Hitler era un plebeu. Înainte de primul război mondial, „Refuza orice muncă fizică, orice slujbă care să-i dea posibilitatea să câştige o pâine” (14, 28), mâncând la azilurile populare (14, 30), cazarea la căminul de burlaci „reprezentând o promovare în ierarhia drojdiei societăţii” (14, 31).

S-a naturalizat în Germania la München, plecând din Austria înaintea izbucnirii primului război mondial, ducând o viaţă boemă dezordonată şi luptând apoi în armata germană pe frontul din Franţa. I-a plăcut războiul, primind mai multe decoraţii. Nu i-a plăcut pacea care a urmat, alături de mulţi alţii, ce nu-şi găseau locuri de muncă ori nici nu încercau, precum Hitler. „Ţara era populată de o mulţime de oameni dezrădăcinaţi, pe care războiul îi aruncase la marginea societăţii” (14, 29).

Această pauperizare sau plebeizare a societăţii, această drojdie socială răspândită în toată ţara a dospit aluatul dictaturii ce avea să vină. Nu a revenit lui Hitler întâietatea de a coagula aceste categorii dezrădăcinate într-o forţă politică. Me­canicul Drexler a creat, în 1919, partidul muncitoresc german. Doi aderenţi s-au remarcat, însă, până la a-l eclipsa pe fondator: Hitler, ca orator şi agitator şi Ernest Röhn, ca organizator al formaţiunilor paramilitare ale partidului numit S.A. Hitler repeta neîncetat aceleaşi teme, pe placul asistenţei, şi anume nedreptatea Tratatului de la Versailles şi problema evreiască, cu o vehemenţă şi cu o înfierbântare ce electriza ascultătorii. A obţinut, până la urmă, poziţia numărul 1 în partid, a cărui nume l-a schimbat, în 1921, în Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist german.

A dovedit „cunoaşterea profundă a metodelor psihologice de a domina masele” (14, 54). Conştient că ascensiunea politică nu depinde numai de sprijinul plebei şi folosirea forţei, a început să viziteze unele saloane, interesate de atitudi­nea sa declarat anticomunistă (14, 46), ajutat în acest sens de mai rafinatul într-ale politicii Herman Göering.

Joseph Göbbels, un intelectual  de dreapta, l-a ajutat şi el pe Hitler, dân­du-şi concursul la spectacolele discursurilor sale, creând o adevărată regie a mitin­gurilor. Se succedau defilarea drapelelor, marşurile ritmate, Heil-urile into­nate extatic, intrarea în scenă la lumina reflectoarelor, apoi cuvântarea într-o intensitate crescendo, până la isterie, ce l-au făcut cunoscut în lume după 1933 prin transmisiile radio. Punerea în scenă cu aceste ingrediente afective şi gre­gare urmărea „«Scoaterea din circuit a gândirii» (şi) crearea unei «stări receptive de devotament fanatic»” (19, 69).

Eficacitatea propagandei prin astfel de mitinguri a fost legată de utilizarea unor fraze simple, a unor lozinci repetate într-una, de formulări categorice şi fără echivocuri, cu un cuvânt de măiestrie demagogică.

Gustave Le Bon a intuit cu 3-4 decenii înainte eficacitatea unor asemenea procedee, pornind de la antemergătorii lui Hitler întru spectacol şi demagogie, pe care însă viitorul Führer i-a întrecut categoric. Le Bon afirmă că, sub influenţa unor manipulatori, masele suferă de sugestibilitate ca cel hipnotizat din partea unei persoane ce îl apără de îndoieli şi incertitudini. Le transformă bănuiala în certitudine, impunându-le să vadă lucrurile în bloc, în alb sau negru, fără nuanţe (9, 24-26).

Din cauza lipsei „oricărui spirit critic”, manipulatorii reuşesc să-şi planteze ideile „în sufletul mulţimilor”, transformându-le într-o „forţă invincibilă” (9, 34). (Este frapantă această constatare a lui Le Bon cu cea a lui Lenin, după care o idee devine o forţă materială atunci când cuprinde masele). Hitler era „oratorul mulţimilor”, capabil „să provoace o beţie colectivă” (14, 48) şi să fie privit ca „întruchiparea mântuitorului” (14, 50), ceea ce a ajuns să creadă el însuşi. Nu este, deci, de mirare că a ajuns la putere prin alegeri libere şi nu prin lovitură de stat, idee  ce îi repugna.

A ajuns la ruptura cu plebea, pe valul căreia s-a ridicat, din pricina lui Ernest Röhm, căruia Joachim Fest îi face următorul portret: acesta era „repre­zentantul tipic al acelei categorii de declasaţi care nu-şi aflaseră locul decât în armata brună a lui Hitler” (14, 190). Subordonaţii săi erau „o bandă de lichele” din generaţia frontului, suferind de „regretul după viaţa de chefuri şi beţivăneală de pe vremuri” (14; 191, 188).

Hitler a conceput S.A. doar ca pe o „grupare militară auxiliară cu ajutorul căreia, prin acte de terorism, să cucerească puterea politică” (14, 193), în vreme ce Röhm aspira el la puterea supremă. Înaintea cuceririi pute­rii, aceste „deta­şa­mente de asalt” au practicat o „teroare brutală şi sânge­roasă, manifestată prin pogromuri şi lupte de stradă” prin „arestări abuzive în zorii zilei”, urmate de „execuţii rapide cu pistolul sau cu ştreangul” (16, 25). Provenienţa majorităţii acestor detaşamente le recomanda pentru asemenea „misiuni”; era vorba de toţi declasaţii „a căror ură faţă de societate venea să întărească extraordinara agresivitate a aventurierilor care activau în rândurile lor” (14, 190). Într-o primă fază, ideologul partidului, Goebbels, considera că brutele S.A. erau utile, deoa­rece „ceea ce (nu) au în creier (au) în inimă şi, ceea ce este esenţial, au în pumni” (14, 120). Ulterior, după accederea la putere, avea să declare, în mar­tie 1933, că „guvernul are intenţia să nu mai lase poporul de capul său” (14, 126), un avertisment clar la adresa S.A.

Dictatura se „aşezase” şi avea nevoie de un lustru de respectabilitate, rene­gându-şi originile şi mentalităţile plebeie, opinia publică fiind sătulă de vio­lenţa şi anarhia provocate de S.A. Hotărâtoare era, însă, atitudinea lui Adolf Hitler. Acesta a hotărât să lichideze izvorul de anarhie reprezentat de S.A. I-a lichidat conducerea la 30 iunie 1934, în frunte cu Ernest Röhm, în ceea ce s-a numit  „noaptea cuţitelor lungi”. Fără a lichida  S.A., Hitler i-a redus substanţial atribuţiile şi efectivele, transformându-le în auxiliare ale poliţiei de stat şi punând pe primul plan S.S., condus de Himmler.

În discursul din 13 iulie 1934, Hitler s-a dezis de drojdia societăţii, în care colcăise el însuşi timp de 15 ani. I-a numit pe conducătorii S.A. ca „un grup de elemente distructive ce doreau să permanentizeze revoluţia, ce au aflat în ni­hilism o ultimă profesiune de credinţă… (fiind) plini de ură faţă de orice auto­ritate”.

9

După victoria revoluţiei bolşevice, orice ocazie favorabilă impunerii unor regimuri comuniste în lume a fost folosită prin livrarea de armament şi muniţii, şi prin trimiterea unor consilieri care să „direcţioneze” mişcările de stânga în sensul dorit de Moscova.

Un asemenea prilej a oferit războiul civil spaniol dintre anii 1936-1939, cunoscut de opinia publică şi datorită operelor literare ale lui Hemingway, Malraux şi Georg Orwell. Cei trei voluntari cu vederi de stânga s-au dumirit aici de adevărata faţă a exponenţilor „socialismului victorios” ce se comportau, după Kravcenko, în străinătate ca acasă şi acasă ca în străinătate. Unul din personajele romanului „Speranţa” a lui André Malraux „acţiona deja ca şi cum Spania ar fi fost o ţară satelită” (18, 38), un altul fiind convins că „vor fi împuşcaţi prizonierii”, ca în războiul civil din Rusia sovietică, sub presiunea consilierilor K.G.B. (18, II, 157). Voluntarul american Hemingway vede în Spania consiliată de sovietici scene care îl şochează.

Prizonierii erau împuşcaţi în ceafă (20, 157), patent sovietic impus republi­canilor, iar alţii erau căsăpiţi cu seceri, coase şi îmblăcii de extremiştii beţi. Aceeaşi paria ai societăţii alcătuiau grupările anarhiste, apărute în Spania încă în timpul lui Bakunin, un participant la acest carnagiu înfiorător, afirmând că aceştia ar fi trebuit „nimiciţi din capul locului” (20, 195). Dar nu numai anarhiştii îşi făceau de cap, ci însăşi unităţile republicane „consiliate” de trimişii Moscovei. Heming­way aminteşte de actele banditeşti comise de divizia a 11-a republicană condusă de generalul Lister contra civililor nevinovaţi.

„Mai bine condamnăm o sută de nevinovaţi decât să scăpăm un singur vinovat”, se exprima într-un veritabil stil leninist Dolores Ibarruri, cea supranumită Passionaria, ajunsă apoi preşedinte al Partidului Comunist Spaniol.

10

Un alt prilej de „ajutor internaţionalist” al Moscovei l-a reprezentat anar­hia de care a fost cuprinsă China la sfârşitul primului război mondial. Din 1912 China era o republică, condusă de doctorul Sun Yan Len, ca urmare a înlătu­rării ultimului împărat printr-o revoluţie. Era necesară însă centralizarea statului, posibilă numai prin anihilarea camarilelor provinciale, bazate pe capi­talişti străini ce împărţiseră China în zone de influenţă încă de la sfârşitul secolului XIX.

În iulie 1921 s-a creat Partidul Comunist Chinez, sub tutela Comin­ternului. Încrezându-se în intenţiile afişate de guvernul sovietic de a ajuta poporul chinez contra capitaliştilor străini, Sun a permis intrarea comuniştilor în partidul naţio­nalist chinez numit Guomindang.

Cominternul a trimis în China un grup de consilieri condus de Borodin. La moartea lui Sun, conducerea ţării a fost preluată de ginerele acestuia, Cian Kai-Şek. Acesta şi-a dat repede seama că trimişii Moscovei, în frunte cu Borodin, urmăreau comunizarea Chinei şi aducerea ei sub hegemonie sovietică.

El nu a ezitat să o rupă brutal cu comuniştii şi să combată cu forţa armelor oştirea în formare a comuniştilor lui Mao Tze Dun. Nucleul ei a fost datorat mafioţilor ce formau Banda Verde de la Shanghai, botezată apoi Garda Roşie, alcătuită din „ucigaşi fanatizaţi” (19, 246), banda adversă devenind aliata ciankaişiştilor. Între cele două grupări plebee şi interlope s-au desfăşurat lupte sângeroase, însoţite de „teroare contra teroare, ambuscadă contra ambuscadă” (19, 264). Această confruntare atipică, generată de proporţiile uriaşe ale plebei chinezeşti şi lumii interlope, este prezentată de André Malraux în romanul „Cuceritorii”, o altă mare frescă socială.

Tânărul partid comunist chinez nu era lipsit nici el de fracţiuni. Una din ele nu agrea supunerea partidului faţă de Moscova şi trimişii ei, ceea ce i-a impus şi permis lui Borodin să aplice în China „nepreţuita” experienţă bolşevică în comba­terea fracţionismului, a cărei singură soluţie era împuşcarea. Borodin nu s-a sfiit să alcătuiască liste de opozanţi ce trebuiau executaţi „pentru a-i cuminţi pe ceilalţi” (19, 264) prin intermediul interlopilor şi plebeilor cu care s-a asociat.

Malraux imaginează o confruntare verbală a lui Mao cu unii din adversarii săi într-o adunare publică. Îl califică ca „orator celebru”, disputându-şi influenţa asupra plebei orăşeneşti cu adversarii săi. Identificând în mulţime câţiva agenţi provocatori ai acestora, Mao direcţionează furia mulţimii contra lor printr-o acuză tranşantă şi neverificabilă: „trăiesc din banii englezilor, în timp ce greviştii noştri mor de foame” (22, 119), după ce unul dintre ei îl interpelase public: „Oare şefii lui Tai Ping aveau consilieri ruşi?” (22, 118). Nestatornicia mulţimii în cazul unor asemenea dueluri verbale, intuită de Le Bon, se confirmă pe deplin. Mao îl înfierează pe oponentul său cu epitetele „Câine! Vândut! Trădător!”, determinând pe cei prezenţi să strige „La moarte cu cei ce insultă poporul”, strigătele lor semănând cu „urletul unei haite” (22, 119-120).

Deturnarea primului impuls vindicativ în direcţie inversă îl salvează de la linşaj. Reprezentantul Cominternului ordonă „împuşcaţi ofiţerii” (22, 90), referin­du-se la prizonierii din rândurile naţionaliştilor ciankaişişti, în vreme ce un general din rândurile acestora notează pe marginea unei liste de prizonieri maoişti; cominterniştii: „Să fie executaţi primii” (22, 66). Logica războiului civil era necruţătoare.

11

În cei 27 de ani cât a fost „cârmaci” al Chinei comuniste (1949-1976), Mao a fost un adept fidel al lui Stalin, pe care l-a inclus în panteonul „clasicilor marxism - leninismului”, în care a binevoit el însuşi să se înscrie. Atunci când Stalin a fost condamnat post-mortem de către Hruşciov în 1956, el a dezavuat tacit, iar apoi făţiş, acest act, ca pe o abdicare de la fermitatea revoluţionară şi principiile socialismului.

Mao i-a învrednicit pe noii conducători de la Moscova cu epitetele de „revizionişti” şi „social-imperialişti”, cel dintâi pentru relaxarea dictaturii, iar cel de-al doilea pentru politica expansionistă.

A agreat deschis teroarea revoluţionară stalinistă, inventarea a tot soiul de deviaţionisme, în numele cărora a înfăptuit acţiuni lichidatoriste necru­ţă­toare. Mâna sa dreaptă a devenit succesorul comandantului „Gărzilor Roşii”, evadat la naţionalişti.

Acesta a fost considerat ca unul din principalii călăi ai poporului chinez după instaurarea regimului comunist, la 1 octombrie 1949 (19, 265). Deoarece acest regim a acaparat puterea printr-un „război revoluţionar” îndelungat, Armata Populară de Eliberare a constituit aici „scutul şi spada revoluţiei” în mai mare măsură decât poliţia politică, spre deosebire de celelalte state comuniste, cu excepţia Iugoslaviei.

Ca şi Stalin în perioada marilor procese a extins suspiciunea asupra întregului aparat de partid, motivând-o prin combaterea tendinţelor de îmbur­ghe­zire a membrilor acestuia.

Motivaţia maoistă a epurărilor şi trimiterii la „munca de jos” a indus în eroare atât opinia publică chineză, cât şi pe cea internaţională prin insolitul ei. Părea că Secretarul General (Preşedintele partidului, la chinezi) luptă curajos cu „hidra nomenclaturii” a „noii clase”, a „burgheziei roşii”. Era în fapt o ordinară te­roare contra intelectualităţii, ca în Rusia sovietică în primele două decenii de comunism, dar de o amploare şi mai mare şi cu metode şi mai dure, ce i-au uimit până şi pe kaghebiştii de la ambasada sovietică. Teroarea a fost numită, fără nici o legătură cu obiectul ei, revoluţie culturală, iar instrumentul prin care a fost realizată au fost aşa-zisele „gărzi roşii”, amintind de grupurile mafiote şi interlope de care s-a slujit Mao în anii 1920-1930.

Noile „gărzi roşii” erau unităţi paramilitare formate din elevi radicali, ce au acţionat discreţionar în întreaga ţară între anii 1966-1968, cu apogeul în 1966-1967. S-a mizat pe cruzimea unor indivizi imaturi, cărora li s-a acordat dreptul de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor, cu excepţia, desigur, a unei părţi bine cunoscute şi delimitate a nomenclaturii.

„Revoluţia culturală” trebuia să „reînsufleţească” spiritul revoluţionar al P.C. Chinez şi să lichideze cultura anterioară comunismului, ultimul obiectiv ree­ditând proletcultismul de după revoluţia bolşevică. Argumentând că actul cuceririi puterii de către proletariat constituie doar primul pas spre construirea comu­nismului, Mao a plagiat fără complexe ideea revoluţiei permanente a lui Troţki, pe care îl detesta, primul pas trebuind urmat de altele, prin înlocuirea periodică a unei conduceri cu alta, pentru a salva societatea de revenirea la societatea capitalistă, la care aceasta o împinge prin propria sa îmburghezire. Mao se exclu­dea pe sine de la ciclul acestor epurări şi succesiuni, el fiind „Cârmaciul”.

Socialismul ştiinţific şi sociologia au fost rezumate de Mao în aşa-zisa „Cărticică roşie”, o colecţie de idei sentenţioase ce frizau, adesea, ridicolul, „Cârmaciul” dorindu-se un nou Confucius al chinezilor. Aceasta trebuia să devină „Biblia” întregului popor şi un îndreptar pentru orice situaţie. Sub acoperirea primenirii continue a elitei politice se ascundea atât lupta pentru putere, cât şi represiunea la adresa intelectualităţii, nomenclaturiştii şi intelectualii fiind smulşi de la locurile lor de muncă şi deportaţi în mod forţat la sate şi în zone îndepărtate pentru a fi „reeducaţi” la „munca de jos” de către ţărani şi muncitori.

Milioane de oameni au fost aruncaţi pradă plebei, asupra lor fiind aruncată vina foametei ce a cuprins ţara ca urmare a politicii economice falimentare a lui Mao, numită „marele salt înainte”.

„O violenţă paroxistică a cuprins China, având acum în fruntea ei un Mao îmbătrânit şi tot mai decrepit, care îşi instiga subalternii la anihilare reciprocă, într-un proces de aşa-zisă reînnoire revoluţionară”, arată Brzezinski (23, 153).

Sute de mii de cadre de partid şi militare au căzut şi ele pradă acestei demenţe. Arestările şi deportările se făceau pe baza unei proceduri originale, ce i-a uimit până şi pe căliţii kaghebişti sovietici. În locul delaţiunilor personalizate şi confidenţiale, gardiştii roşii le luau de-a dreptul de pe pereţii clădirilor din oraşe, deveniţi neîncăpători (36, 60). Cei turnaţi pe această cale erau trimişi la moarte sau, în cel mai bun caz, în „lagărele de reeducare” din colectivele agricole, nu înainte de a fi supuşi oprobriului public: „desculţi, cu pancarte insultătoare agă­ţate în jurul gâtului şi mânaţi în faţa unei gloate dezlănţuite, gata să-i lapideze sau să-i sfârtece de vii” (24, 60).

Cine erau aceşti proscrişi supuşi pornirilor criminale ale plebei? Erau profesori universitari sau de liceu, creatori din domeniul literaturii, ai artelor, întrucât Cârmaciul a edictat că „nu mai este nevoie de ştiinţă de carte”. Toate instituţiile de învăţământ, de la grădiniţă la universitate au fost închise (36, 60). Erau inginerii şi maiştrii din întreprinderi pentru că „«Mâncau degeaba (şi) trăiau pe spinarea muncitorilor, nu erau decât nişte exploatatori şi profitori»” (24, 62). Erau foşti potentaţi şi demnitari, membri ai administraţiei, căzuţi în dizgraţie şi turnaţi de veleitarii ce le vânau posturile.

Era o anarhie aparentă. „Dezordine, anarhie? Nu, ci o teroare inflexibilă care jongla simultan cu pornirile destructive ale gloatei aţâţate şi cu instinctele de supunere ale individului dresat să trăiască încătuşat” (24, 60).

În armată exista o atmosferă nemaiîntâlnită în nici o armată din lume. După apelul de dimineaţă, militarii se prosternau în faţa tabloului lui Mao, în timp ce se citea un pasaj din Cărticica roşie a acestuia. Militarii participau apoi la trageri la ţinte reprezentând tablouri ale conducătorilor statelor „imperialiste” şi ale revizioniştilor sovietici, strigând lozinci maoiste contra lor.

Cei care au comis acte de subordonare cât de mică erau obligaţi la o au­to­critică obligatorie, purtând pe spate o scândură cu un citat din Cărticica roşie cu care alergau ore întregi rostind în gura mare „binecuvântarea izbăvitoare” (24, 59).

În această perioadă, dar şi înainte şi după, într-o măsură mai mică, chinezii au trăit „într-un fel de transă mistică”. Autoarea acestor constatări este şocată: „N-am văzut niciodată manifestări similare de bigotism şi de autoflagelare colectivă”, cum ar fi un gen de rugăciune spre portretul lui Mao, urmată de citirea în cor din Cărticica roşie a „Cârmaciului”.

Căderea ţării în haos ca urmare a revoluţiei culturale ar fi ajuns „până la pierzanie” (36, 60), dacă Deng Xiao Ping, unul din victimele ei, din eşalonul superior al partidului, nu ar fi luat frâiele în mână în ultimii ani ai lui Mao.

„Chiar şi cei care instigaseră la linşaj mulţimile isterizate îşi dădeau seama că eroismul de a asasina oameni lipsiţi de apărare” nu mai putea continua (24, 58).

Huliganilor din Gărzile Roşii li s-au pus frâu, iar apoi acestea au fost desfiinţate. Dar folosirea maselor contra unor lideri locali a rămas folosită până azi de conducerea centrală. Când aceştia depăşesc măsura în jec­mănirea populaţiei şi pot pune regimul în pericol, „Beijingul încurajează os­tentativ mânia populară şi o autorizează să-şi dezlănţuie pornirile vindicative împotriva celui prezentat de mass media drept singurul vinovat pentru toate relele din China, cadrul local” (24, 64).

Marile cazuri de corupţie, având în vedere că înalţi funcţionari sunt recru­taţi doar dintre membrii de partid, sunt examinate mai întâi în organizaţiile de partid şi nu în tribunale. Dacă organizaţia de partid, urmând indicaţiile superioare, hotărăşte să ia mâna de pe cel vinovat, acesta compare în faţa instanţei de judecată. Cel în cauză ajunge „să fie împuşcat” după un «proces» public de doar câteva minute” (24, 64), atât pentru a da satisfacţie localnicilor, disculpând puterea centrală, cât şi pentru a băga frica în cei tentaţi de corupţie. Execuţiile publice pe stadioane fac parte din viaţa cotidiană a Chinei.

12

Pentru a explica monstruoasele excese ale Khmerilor roşii (nume dat comuniştilor din Cambodgia) dintre anii 1975-1978, Tom Nair a apelat la Eric Wolf, cu al său studiu, „Peasants”. Preocupat de antropologia ţărănească, Wolf a ajuns la concluzia că „istoria ţărănească a fost marcată de o serie de răscoale de mare cruzime… în cursul cărora «hoardele de ţărani trec cu tăvălugul prin ţară, ca un cutremur de pământ», încercând literalmente să-i înece pe asupritorii lor în propriul sânge” (25, 10).

Recrutarea torţionarilor şi călăilor din masa ţăranilor săraci, îndeosebi, a fost un fapt constatat în istorie în majoritatea ţărilor unde s-au impus dic­taturi revoluţionare, concluzie ce nu place celor care văd în ţărănime doar depozitarul virtuţilor etnice.

Instaurarea puterii comuniste în Cambodgia (Kamppuchia) a oferit un asemenea exemplu. Liderii comunişti cambodgieni au făcut o „recrutare masivă în rândurile populaţiei rurale” (19, 553), sărace îndeosebi, pentru că doar aceasta accepta să terorizeze restul ţărănimii (19, 557). Din rândurile ei şi-a creat armata revoluţionară zisă a Khmerilor roşii. Or, aceşti ţărani au fost elementul criminal distructiv şi în Rusia sovietică a războiului civil, şi în China maoistă etc. „Origina­litatea” revoluţiei comuniste cambodgiene a constat în identificarea ţăranilor săraci cu „proletarii patrioţi”, iar a orăşenilor cu „capitaliştii – lachei ai impe­rialiştilor”.

O altă probă de originalitate, dar numai în privinţa proporţiilor, a fost eva­cuarea forţată a „capitaliştilor – lachei ai imperialiştilor” la sate pentru reedu­care prin muncă. Scopul urmărit era „reconstrucţia unei vieţi rurale aproape de natură – a acelei comunităţi paradisiace, despre care se crede că a existat înaintea epocii oraşelor” (25, 8). O societate aproape exclusiv rurală şi trăind aproape numai din agricultură, dar una colectivizată, controlată de stat.

Pol Pot a hotărât ca, „în loc să aducă… ţărani(i) la oraş”, cum au făcut ceilalţi comunişti, ca să înfăptuiască industrializarea, „să deşerte oraşele… în câmpuri” (25, 10), într-un mod mult mai amplu decât a făcut-o Mao între 1966-1968. Cei ce s-au opus colectivizării au fost lichidaţi, ca şi toţi combatanţii arma­tei republicane a lui Lon Nol ce nu au fugit în străinătate, precum şi o mare parte a orăşenilor ruralizaţi forţat. „Revoluţia devenea o adevărată nebunie şi amenin­ţa… să înghită ultimul cambodgian” (19, 560).

Nu este de mirare că intervenţia de la începutul anului 1979 a armatei viet­na­meze contra guvernului Khmerilor roşii a fost privită de poporul cambod­gian ca o eliberare. Nici o categoria socială n-a fost ferită de represalii (19, 561), cifra victimelor oscilând între 1 şi 3 milioane de locuitori (19, 562), ceea ce, raportat la populaţia ţării, dă un procent nemaiîntâlnit în vreo revoluţie în istorie în numai 3 ani. Chiar şi faţă de comunismul sovietic ori cel chinez, regimul Khme­rilor roşii a fost „un caz extrem, marginal şi aberant” (19, 551), concluzionează Courtois.

13

Implicarea lumpenproletariatului, inclusiv a lumii interlope, în unele mişcări sociale, nu putea să nu preocupe pe teoreticienii comunişti, obligaţi să ia atitudine faţă de acţiunile unor grupuri ce se considerau de stânga, precum Brigăzile Roşii din Italia ori Bader-Meinhof în R.F. a Germaniei. Unul dintre ei, Ernest Henry, constată că lumpenproletariatul a fost recrutat atât de dreapta, cât şi de stânga, ceea ce am constatat şi noi în succinta prezentare istorică. Articolul lui Henry a apărut în publicaţia „mişcării comuniste şi munci­toreşti internaţionale” „Problemele păcii şi socialismului”, intitulându-se „Lumpen­proletariatul actual şi revizionismul”. Într-un alt studiu, „Acceleratori ai istoriei? Nu, asasini ordinari”, acelaşi autor îi califică pe aceşti extremişti de stânga cu epitetul din titlu. Îi acuză că sunt nişte criminali ce condamnă clasa muncitoare pentru atitudinea ei pasivă faţă de exploatare şi consideră că principala forţă revoluţionară o constituie lumpenproletariatul şi elementele declasate (cf. 27, 120-121).

Aceste aprecieri sunt importante, având în vedere publicaţia în care au apărut, deoarece reprezenta punctul de vedere al Moscovei, ce a înţeles, la un moment dat, să se delimiteze de „acţiunile criminale ale acestora” (27, 118), după propria exprimare. Dar oare până atunci în Spania republicană ori în China premaoistă, iar apoi maoistă, nu a îndemnat Moscova la asemenea „acţiuni criminale”? Maoismul a continuat să le considere ca acţiuni revolu­ţionare, ceea ce explică de ce aceste grupări plebee teroriste îşi zic maoiste.

Noua orientare a Moscovei, vinovată de folosirea plebei lumpen­proletare în deceniile trecute în o serie de ţări, sub oblăduirea Cominternului, explică de ce comuniştii bolivieni au privit mişcarea condusă de Che Guevara ca pe o aventură şi nu au sprijinit-o.

13

Plebeianismul a căpătat proporţii uriaşe în unele state foste colonii (India, Pakistan, Bangladesh, Egipt şi alte state africane), dar şi în spaţiul latino-american, sufocat de suprapopulaţie (Mexic, Columbia, statele andine). Unele din ele au adevărate „pungi” de mizerie şi sărăcie, de dimensiuni nemaiîntâlnite până acum, constând din oraşe ori mari cartiere predominant plebeie.

Mizeriile şi frustrările se metamorfozează într-o ură feroce între grupările în care se polarizează populaţia lor, după considerente sociale, religioase, etnice etc. În Bombay, de pildă, se duce un permanent război subteran, metropola fiind teatrul unui „război împotriva ei însăşi” (28, 53). Ceea ce se întâmplă în Bombay are loc în fiecare mare oraş din India, ba am zice că în orice mare centru urban al unei ţări subdezvoltate. Majoritatea mexicanilor trăiesc „buluciţi în cartierele lor mizere, ultrapopulate şi tăvălindu-se în gunoaie, scăldându-se în violenţă” (29, 23). Aici, „chiar şi fără droguri criminalitatea de «categorie grea» - asasinate, răpiri, acte de violenţă publică – cunoaşte o recrudescenţă fără precedent, absolut îngrijorătoare” (29, 19). Se poate spune că însuşi Mexicul „stă pe un adevărat butoi cu pulbere – atâtea probleme are ţara, de prea multă vreme” (29, 19), dar constatarea lui Stage este valabilă, din păcate, pentru multe alte ţări.

În multe state au loc, după Eric Kobsbawn, „războaie subterane”, dato­rate unor „clase periculoase” (Michael Ignatief), alcătuite din „tineri dezră­dăcinaţi aflaţi între vârsta pubertăţii şi (cea) a căsătoriei, pentru care nu mai există reguli acceptate şi limite de comportament, nici cel puţin regulile violen­ţei, acceptate într-o societate tradiţională de masculi luptători” (30, 58).

14

Aceste „clase periculoase” pot să apară nu numai în ţări subdez­voltate, ci şi în state cu un standard de viaţă mediu ridicat.

Dacă în 1949, o anchetă a autorităţilor capitalei americane constata că nu departe de clădirea Congresului „străzile şi curţile sunt pline de şiruri de private şubrede, cu uşi care nu se închid… curţi pline de grămezi de murdărie, împrăş­tiind un miros îngrozitor” (31, 542), o jumătate de secol mai târziu, o româncă, vizitând Washingtonul, observa că de „pe colina Congresului” începe „un cartier cu mari probleme de violenţă, sărăcie, drog, în care pot fi crime noapte de noapte şi nici ziua nu te simţi în siguranţă” (32, 88).

Cum majoritatea populaţiei Washingtonului este formată din negri, putem bănui că şi acel cartier era compus din oameni de culoare.

Ei constituie, alături de mexicanii din statele sudice, grosul plebei ameri­cane, mai numeroase acolo unde aceştia alcătuiesc un procent însemnat. În cartierele locuite de negri, densitatea locuitorilor este de 4 ori mai mare decât în cele locuite de albi, ceea ce înseamnă o „îngrămădire înfiorătoare”, „în ghetouri murdare şi dărăpănate” (31, 542), precum Black Balt din Chicago.

În aceste cartiere, frecvenţa hoţiilor, tâlhăriilor, violurilor şi crimelor este mult mai ridicată decât în cele ale albilor, care nu îndrăznesc să le traverseze ori frecventeze. Lupta negrilor pentru drepturi civice şi abolirea discriminărilor, ce a obligat Congresul să dea, în 1957, Legea drepturilor civice, ce le acorda şi dreptul de vot, a cunoscut o recrudescenţă între 1964-1968 din cauza opoziţiei rasiştilor albi la aplicarea ei. În august 1965, în incidentele de la Los Angeles au fost ucişi 34 de oameni, în 1966 au avut loc grave incidente rasiale la Chicago, apoi la San Francisco, soldate şi ele cu zeci de morţi.

În 1967, oraşul Newark din statul New Jersey şi Chicago au fost scena ciocnirilor dintre negri şi albi, încheiate cu 39 de morţi, pentru ca acestea să culmineze, în 1968, în 125 de oraşe, cu 45 de oameni ucişi şi asasinarea pasto­rului Martin Luther King, conducătorul luptei de emancipare civică a negrilor.

Acest asasinat şi reacţiile care au urmat au determinat abia acum deza­gre­garea deplină a populaţiei de culoare, cazurile de incidente rasiale devenind rare şi individuale. Asasinate izolate, de obicei făcute de către indivizi rămaşi „necunoscuţi” se constată din ambele părţi, ce răspund la violenţă prin violenţă (33, 413).

Se constată, în unele cazuri, şi un rasism invers în cartierele locuite pre­pon­derent de negri, ce şi-au creat organizaţia „Panterele negre”, o replică târzie şi asimetrică a Ku-Klux-Klanului.

Statele europene occidentale, foste metropole, nu au avut o problemă rasistă până la primul război mondial. După aceea Anglia şi Franţa au început să admită naturalizarea unor supuşi de rând din colonii, aşezaţi în majoritatea lor în marile oraşe. După 1945, acest proces a luat amploare ca urmare a nevoii de braţe de muncă determinate de natalitatea redusă. R.F. a Germaniei a permis şi ea naturalizarea unui mare număr de turci, iar Portugalia, Olanda şi Belgia şi-au deschis şi ele piaţa forţei de muncă pentru locuitorii fostelor lor hinterlanduri.

În Anglia, „Reacţia populaţiei albe… (de) a domina pe imigranţi” a provo­cat în rândurile lor „reacţii defensive şi agresive” (34, 334), generate şi de „suprapopularea locuinţelor” din aşa-zisele cartiere „crepusculare” (34, 335). Ei sunt „ţapii ispăşitori dinainte desemnaţi ai tuturor relelor şi neajunsurilor” (34, 338), mai ales că generează „fenomene negative, cele mai grave fiind prostituţia şi actele de violenţă” (34, 335). S-a vorbit mult de aşa-zisul multiculturalism, de tolerarea reciprocă a unor modele culturale diferite şi chiar de asimilarea imigranţilor la modelul cultural al ţării gazdă.

În 2005 s-a produs, la periferiile Parisului, o adevărată răscoală a sute de mii de maghrebieni, extinsă şi în alte oraşe, aceştia motivându-şi revolta prin marginalizarea socială şi şomajul foarte ridicat.

În vara lui 2011, revolte violente au avut loc la Londra şi în alte oraşe britanice, cu participarea a mii de tineri din cartierele sărace. Teoreticienii din Europa occidentală recunosc eşecul multiculturalismului, dar este deja târziu. Ei şi-au pus speranţe deşarte într-o „repatriere (a) imigranţilor de culoare”, „proce­dând cu umanism şi în mod ordonat” în acest sens (34, 338). Nu numai că această politică poate fi acuzată de expulzare deghizată, dar tendinţa de mobilitate a populaţiei este tot dinspre ţările sărace spre cele bogate căci, vorba latinului, „Ubi bene, ibi patria” („Unde e bine, acolo e patria”). Eşecul politicii de integrare a musulmanilor în spaţiul european occidental este determinat şi de accentuarea militantismului islamic, tot mai anticreştin.

BIBLIOGRAFIE

1. Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Editura Litera Interna­ţio­nal, Bucureşti – Chişinău, 2007.

2. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2007.

3. Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană la Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

4. Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enci­clo­pedică, 1987.

5. Tacitus, Opere, III, Anale, Editura Ştiinţifică, 1964.

6. Jack London, Opere alese, vol. II (studiul „Revoluţia” şi romanul „Călcâiul de fier”), Editura pentru Literatura Universală, 1966.

7. Victor Hugo, Notre Dame de Paris, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972.

8. Friedrich Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, Editura de stat pentru literatura politică, 1953.

9. Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990.

10. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, Editura Politică, 1976.

11. Jacques de Launay, Marea prăbuşire, 1944-1945, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

12. Mihail Şolohov, Donul liniştit, vol. II (roman), Editura de stat pentru Literatură Cartea rusă, 1960.

13. Victor Suvorov, Epurarea, De ce a decapitat Stalin armata, Editura Polirom, Iaşi, 2011.

14. Joachim Fest, Stăpânii celui de-al III-lea Reich, Editura Politică, 1969.

15. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor (roman), Editura Eminescu, 1983.

16. Jacques Delarue, Istoria Gestapoului, Editura Politică, 1966.

17. Arthur Koestler, Întuneric la amiază (roman), Editura Albatros, 1991.

18. André Malraux, Speranţa (roman), vol. I-II, Editura Minerva, 1972.

19. Stephane Courtois, ş.a., Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, 1998.

20. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele (roman), Editura Minerva, 1971.

21. Alexandr Soljenițin, Arhipelagul Gulag (roman), Editura Univers, 2008.

22. André Malraux, Cuceritorii (roman), Editura Minerva, 1978.

23. Zbigniew Brzezinski, Marele eşec, Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

24. Felicia Antip, China cunoscută şi necunoscută, în Lettre International nr. 31/1999.

25. Tom Nair, Cambodgia și Khmerii roşii: o revoluţie înapoi spre epoca de piatră, în Lettre International, nr. 22/1997.

26. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

27. Filiere ale neofascismului şi violenţei (volum de studii), Editura Politică, 1986.

28. Suketu Mehta, O metropolă în război cu ea însăşi, în Lettre International, nr. 27/1988.

29. Jan Stage, „Să ari apa mării”, zapatiştii, gringo şi revoluţionari institu­ţio­nali, în Lettre International, nr. 30/1999.

30. Eric Hobsbawn, Barbaria; ghid pentru consumator, în Lettre International, nr. 13/1995.

31. William Z. Foster, Schiţă a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatura politică, Bucureşti, 1954.

32. Ioana Ieronim, Washington, mon amour, în în Lettre International, nr. 25/iarna 1997-1998.

33. Alexandru Vianu, Istoria SUA, Editura Ştiinţifică, 1973.

34. John Rex, Rasismul şi criza urbană, în volumul: Rasismul în faţa ştiinţei, Editura Politică, 1982.

Geneza şi întreţinerea credinţei au fost strâns legate de prezenţa şi acţiunile unor persoane înzestrate cu puteri psihice suprafireşti, numite generic para­normale. Pornind de la vracii preistorici la magii caldeeni, prezicătoarele delfice şi druizii celtici, continuând cu sfinţii creştini, yoghinii indieni şi călugării lamaişti şi încheind cu hipnotizatorii şi fachirii de azi, vom constata o strânsă relaţie cauzală între minunile lor şi întărirea credinţelor religioase.

Vindecarea unor boli ori ameliorarea unor handicapuri au reprezentat dintotdeauna substitutele unei medicini empirice, devenite ştiinţifice doar de câteva secole, dar şi premise ale credinţei şi religiozităţii. Terorizate de epidemii periodice, societăţile premoderne şi-au legat speranţele de nativii paranormali, de condiţie adesea foarte modestă.

Scriitorul sovietic (rus) de literatură SF, Ivan Efremov, având ca hobby neuro­­fiziologia şi parapsihologia, nu ezita să constate că „Babele de la ţară săvârşesc uneori reale însănătoşiri prin metoda sugestiei”, cel mai adesea „fără să-şi dea seama că au această capacitate”, conştientizând doar „influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi” (1, 350).

Dacă divinitatea s-ar sluji de aceşti indivizi benefici prin ceea ce se numeşte magia albă, există şi o „magie neagră (…) (ce) are o bază reală”, provenind de la o „personalitate puternică a unui ins rău, care dacă mai are şi harul hipnozei, devine cu drept cuvânt o întruchipare a diavolului” (1, 349). Efremov constată că „există oameni deosebiţi, înzestraţi cu un dar de la natură, amplificat şi perfecţionat printr-o asiduă exersare” (1, 350), precum în cazul yoghinilor indieni ori tibetani sau într-un cadru instituţionalizat, confidenţial sau chiar secret. Încă înaintea revoluţiei bolşevice a funcţionat, la Moscova, o şcoală de hipnotizatori, frecventată şi de celebrul geniu al răului, Rasputin.

Imediat după revoluţia bolşevică, fiica şefului K.G.B.Dzerjinski, a preluat „moşte­nirea”, noul regim începând recrutarea tuturor celor cunoscuţi ca vinde­că­tori, hipnotizatori, vraci ori vrăjitori. În ciuda violentului caracter ateu al propa­gandei, regimul bolşevic a fost suficient de pragmatic pentru a valorifica capaci­tăţile malefice ale unor indivizi în propriul interes.

D.N. Fonaref, parapsiholog în cadrul unui serviciu specializat al K.G.B., dezvăluie un adevărat sistem de recrutare, pregătire şi utilizare a celor depistaţi ca având capacităţi psihice suprafireşti, pe toată durata regimului comunist.

Au existat mai multe „şcoli” concurente, cu lideri cunoscuţi, specializate pe diferite aspecte, toate oculte şi toate în slujba întăririi dictaturii şi puterii nomen­claturii.

Şi regimul hitlerist a acordat o mare atenţie acestor cercetări şi practici oculte, dictatorii totalitari suferind de o adevărată psihoză a afacerilor oculte. În fosta Uniune Sovietică, agenţii ale căror capacităţi paranormale au fost „cultivate” special erau numiţi maeştrii extrasens, adică înzestraţi cu capacităţi extrasen­zoriale, în cadrul a ceea ce a fost numit „metacontact”, adică „un contact în afara lumii fizice” (2, 48).

În vreme ce în statele totalitare lumea medicală a fost văduvită de cerce­tarea fenomenelor paranormale, devenită o preocupare a poliţiei politice, în ţările democratice, după o atitudine de bunăvoinţă îngăduitoare, a urmat una de tot mai puternică desconsiderare. Asocierea dintre paranormalitate şi unele manifes­tări „necurate”, frizând superstiţiile, nu a făcut decât să întărească prudenţa şi neîncrederea lumii ştiinţifice.

Acestea sunt sporite şi de nivelul cultural scăzut al unor paranormali, în­zestraţi cu o capacitate slabă de autoanaliză şi „recrutaţi” parcă anume dintre cei neinstruiţi. Ei nu sunt capabili să-şi explice capacităţile native neobişnuite într-un mod raţional. În sfârşit, forţele de care dispun se pot cu greu încadra între energiile cunoscute de ştiinţă sau au alte caracteristici decât acestea, aparatura de măsură clasică putându-le greu detecta.

„Dacă la început majoritatea oame­nilor de ştiinţă erau solidari în abor­darea, studiul şi atitudinea faţă de fenomenele paranormale – propunându-şi în fapt să elucideze cu mijloace ştiinţifice manifestările extrasenzoriale şi meta­psihice – îndată ce a eşuat încercarea de integrare a acestora unei realităţi fizice obiective, normate de legi general admise în lumea ştiinţifică, gruparea acestora s-a scindat în adepţi şi apărători fervenţi ai universului P.S.I. şi, …, în adversari nu mai puţin redutabili ai acestuia”, arată Vasile Avram (3, 176). Cei ce le resping s-au asociat, în 1976, într-un Comitet pentru investigarea ştiinţifică a pretenţiilor paranormalului, cu sediul la Buffalo şi cu secţii în 17 ţări.

Scopul său declarat este de a dovedi că fenomenele paranormale nu pot fi descrise ştiinţific, fizic şi biologic, nu pot fi integrate unei metodologii de cercetare şi clasificare teoretică, nu se supun recurenţei experimentale şi nu au o frecvenţă şi o intensitate suficient de convingătoare (3, 176), deci obiectiv… nu există! Con­cluzia este absurdă, ca şi aceea că, întrucât au premise empirice şi opere­a­ză cu mărimi fizice neutilizate în alte experimente nu au un caracter ştiinţific!

Dar cine ar trebui să depăşească empirismul acestor fenomene? Nu oamenii de ştiinţă, ce preferă fie să le ignore, fie să le declare inexistente ori şarlatanii? Nu toţi oamenii de ştiinţă gândesc la fel. Fenomenele P.S.I. au început să fie studiate sistematic din 1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetări psihice.

Ulterior, după modelul britanic, au fost create societăţi cu acest profil în Germania, Olanda, Austria, fosta U.R.S.S., unde funcţiona, la Leningrad, Institu­tul creierului. În 1918 a fost înfiinţat Institutul metapsihic european. În 1927, la Universitatea americană Duke din Durham - Carolina de Nord, au fost efectuate primele cercetări experimentale asupra fenomenelor paranormale.

Pentru a se asigura că unii paranormali nu uzează de trucuri, oamenii de ştiinţă le-au pretins să se supună rigorilor experimentului ştiinţific, în faţa unei asistenţe calificate şi sub controlul unei aparaturi sofisticate. În anii şi deceniile următoare, la Universitatea Duke şi în alte locaţii, paranormali celebri au evoluat în faţa unor specialişti ce nu puteau fi bănuiţi de complicităţi interesate, au acceptat să fie înregistraţi audio şi video.

S-a dovedit, treptat, că aceste fenomene pot face obiectul experienţei prin detecţie, cu o aparatură special adaptată şi concepută şi că acestea sunt „colportate” de energii din categoria celor cunoscute ori compatibile cu acestea. Paranormalii, numiţi şi extrasenzoriali, au reuşit să convingă succesivele asisten­ţe că nu sunt „vânzători de iluzii”, lăsând însă pe seama oamenilor de ştiinţă să explice sursele puterilor lor suprafireşti, lor înşile necunoscute.


2


Spre sfârşitul perioadei interbelice, interesul manifestat de armată şi serviciile secrete faţă de aceste fenomene au generat interdicţii mereu mai mari faţă de cercetările „civile”.

După Gabriel Constantinescu, „parapsihologia a fost invadată de militari şi sechestrată în laboratoarele sale”  (4, 78). Laboratoarele Universităţii Duke au rea­lizat permanent programe de cercetare pentru armata americană (5, 67). Fenomenele P.S.I. au devenit o componentă a secretelor de stat apărate  strict de serviciile de contraspionaj în cadrul aprigului război subteran, parte a „războiului rece”. Fizicianul american Bearden avea obsesia unui complot sovietic de a subjuga America prin armele psihotronice, dar şi suspiciunea în privinţa activităţii ultrasecrete a guvernului S.U.A. de a „ascunde, discredita şi ameninţa munca şi vieţile celor implicaţi în cercetări deschise asupra O.Z.N., energiei libere şi fenomenelor paranormale” (13, 95). Dar exemplul cel mai edifi­cator al „sechestrării” parapsihologiei de către stat l-a constituit fosta U.R.S.S.

Parapsihologia se află la limita misticului şi iraţionalului cu ştiinţa. Dar atunci când Armata Roşie şi K.G.B. şi-au dat seama că ar putea folosi fenome­nele P.S.I. în propriul lor interes, parapsihologia a fost scoasă de pe lista „ştiinţelor reacţionare”, cu atât mai mult cu cât armata americană le-a arătat acelaşi interes. Or, armata nu se ocupă nicăieri în lume cu treburi inutile ori care nu-i servesc întăririi puterii şi influenţei sale.

K.G.B. şi Armata Roşie au avut propriile reţele de cercetări P.S.I., a căror „produşi” finali erau amintiţii maeştri extrasens. În U.R.S.S. exista o cercetare despre care se vorbea şi una care era secretă, cea dintâi nedepăşind 10% din do­meniu. Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. a recunoscut că „fenomenele de­monstrate de senzitivii menţionaţi sunt manifestarea capacităţilor neobişnuite ale omului” (18, 27). Cercetările cu adevărat „pragmatice” aveau lor în „laboratoare(le) secrete şi publicate în reviste destinate doar… înalţilor demnitari”, deci „Rezul­tatele acestor cercetări sunt top secret şi nu transpiră nimic” (18, 28).

Încă în anii ’20, K.G.B. avea agenţi ce-şi exacerbaseră capabilitatea de  detaşare a conştiinţei de propriul trup şi de „vedere la distanţă” a „obiectivului”. Fonaref relatează uimitoarea „vizionare” a unei aventuri galante a şefului K.G.B., Iagoda, de către un agent având în faţă doar fotografia sa, atunci când Stalin strângea probe pentru lichidarea lui.

La Universitatea Duke s-au desfăşurat, între 1930-1934 experienţe asupra a 8 subiecţi diagnosticaţi cu capacităţi de telepatie şi precogniţie, pe baza cărora profesorul Rhine a publicat, în 1934, cartea „Percepţia extrasenzorială”. În ea se demonstra veridicitatea absolută a capacităţilor subiecţilor, faptul că o persoană din cinci aveau asemenea abilităţi, dar şi că o preselecţie era necesară înaintea selecţiei pentru a spori „randamentul” experimentului (6, 193).

În 1940, o altă carte prezenta cazuri de precogniţie prin „achiziţie de informaţie prin bariera temporală” (6, 194). Cercetări de acest fel s-au mai făcut la uni­ver­sităţile Colorado, Cambridge, Londra ş.a. După 1945, universităţile Stan­ford din California şi Princeton din New Jersey au manifestat şi ele interes faţă de fenomenele P.S.I. S-a ajuns la concluzia că nu există vreo legătură între rezultate şi coeficientul de inteligenţă al subiectului (6, 203), dar şi că fenomenele P.S.I. sunt o proprietate generală a fiinţei umane, dar cu grade diferite de inten­sitate. S-a dovedit că intensitatea comunicaţiilor P.S.I. nu depinde de distanţă. La unul din experimente au fost prezenţi 23 de profesori universitari, ce au trebuit să accepte posibilitatea de telepatie, clarviziune şi precogniţie a unor indivizi. La acele universităţi amintite anterior s-a experimentat şi vederea la distanţă, cu descrierea unor ţinte necunoscute subiectului către un altul, aflat la faţa locului, dar şi descrierea unor imagini în mişcare înaintea proiectării lor (6; 205, 207). Capabilitatea vederii la distanţă era identică cu cea a detaşării conştiinţei de individ şi a „spionării” obiectivului de către acest „spirit nevăzut”, prezentată şi de Fonaref, pe când cea de-a doua era una de precogniţie. Cele două capabilităţi nu au putut fi explicate, ipotezele de lucru oscilând între propagarea informaţiilor P.S.I. prin unde electromagnetice, prin neutrini ori prin tehionii superluminici. Asupra altor fenomene P.S.I. vom reveni.


3


Descoperirea neuronilor, „aceşti fluturi ai sufletului, ai căror bătăi de aripi creea­ză gândirea” (7, 666), de către Ramon Y Cajal şi Golgi, la sfârşitul seco­lului XIX, a fost urmată de studierea reţelelor nervoase, a celulelor nevralgice şi a influxurilor nervoase ca fenomene bioelectrice.

În 1923, H. Berger a descoperit undele cerebrale, iar în anul următor a construit primul electrocefalograf, realizând primele electroencefalograme. În 1929, el a preconizat folosirea E.E.G. în diagnosticele neurologice.

Cercetările de fiziologie a sistemului nervos au pus în evidenţă că lungi­mea reţelei nervoase la om este de 5 milioane km, că formaţia reticulată este centrul energetic al creierului şi că undele cerebrale se împart, după frecvenţă, în şase categorii (8; 93, 72). Undele α sunt cele caracteristice stării de veghe, calme, având o frecvenţă între 9-13 Hz, undele β fiind proprii activităţii cerebrale normale, cu o frecvenţă cuprinsă între 15-30 Hz, undele γ se regăsesc în starea activă şi au o  frecvenţă între 30-50 Hz. Mai există undele teta şi sigma, iar razele Δ au o frecvenţă între 0,5-4 Hz.

Electroencefalograma redă în imagine grafică numai fenomenele electrice de joasă frecvenţă şi cu o durată de la 10 milisecunde la 10 minute, potenţialele mai rapide nefiind semnalate (8, 97). Dacă frecvenţa delimitează stările psihice de veghe, activă şi obişnuită, tensiunea şi intensitatea biocurenţilor caracterizează alte caracteristici ale activităţii psihice. Intensitatea diferenţiază nivelul trăirilor psihice sau, ca să ne exprimăm tautologic, intensitatea acestor trăiri, mai mare la temperamentele puternice.

Unii indivizi obosesc repede din punct de vedere nervos, chiar în cazul unei „dotări” fizice superioare, în vreme ce alţii au o mare rezistenţă psihică, chiar în cazul unei debilităţi fizice. Diferenţa între ei se datorează unui alt factor, pe care îl putem numi durabilitate. Aceasta se exprimă în capacitatea de a genera biocurenţi suficient de intenşi un răstimp mai lung sau mai scurt.

Paranormalitatea unor persoane se leagă de cele două caracteristici amintite, intensitatea biocurenţilor şi durabilitatea ei în timp. Biocurenţii nu sunt produşi numai la nivelul formaţiei reticulate, fiecare neuron producând biocurenţi cu o tensiune de 70 de milivolţi, ce completează pierderile de pe „reţea”, foarte mari din cauza rezistenţei electrice ridicate a „conductorilor” biologici (axonii). Prin biocurenţii circulând de la organele de simţ la creier se transmit informaţii codate privind mediul exteriori (senzaţii), în timp ce biocurenţii, ce pornesc de la creier la organele efectoare, transmit „ordinele de executare”.

Biocurenţii nu se reduc la acest dublu flux informaţional, folosind sistemul nervos (neuronal), însăşi gândirea avându-şi suportul neurofiziologic în acţiunea lor.

Cercetătorii orientali pretind că, pe lângă biocurenţii circulând prin reţeaua neuronală pusă în evidenţă de anatomia şi fiziologia sistemului nervos, general acceptată, mai există o reţea energetică prin care trec fluxuri de energie diferite de biocurenţii neuronali.

Ei nu indică nici sursa acestora, şi nici „canalele” prin care circulă, ci doar vagi trasee, alcătuind o reţea distinctă.

După Dumitru Constantin, în corpul uman există 12 trasee principale, nu­mite meridiane, pe care sunt situate 365 de puncte de acupunctură la nivelul tegumentului pielii, prin care se face un „schimb de informaţii şi energie cu mediul ambiant şi cel cosmic” (27, 25). Punctele şi meridianele au un substrat bioelectric. „Diferitele energii cosmice şi ambientale acţionează asupra unor zone din organism bine codificate şi activează funcţii cu destinaţie precisă”, întrucât organismul funcţionează „în rezonanţă cu universul” (27, 25).

În acestea ar rezida majoritatea capaci­tăţilor de vindecare, levitaţie, psihokinezice etc. Din pricină că biocurenţii folosind reţeaua neuronală nu epuizează energiile psihice, constituind doar secvenţa lor strict verificabilă, se foloseşte termenul de bioenergie.

La unii oameni, acesta emană din degete ori chiar din ochi. Eugen Celan arată că s-a dovedit experimental „Capacitatea encefalului de a produce, prin intermediul ochilor, o localizare energetică, urmată de un transfer de energie” (5, 79), ce explică sugestia şi hipnoza. Biocurenţii sau energia izvorâtă din degete ar explica vindecările miraculoase de care este plină istoria, de la Hristos până în zilele noastre.

Psihosomatica are ca obiect de studiu tocmai relaţia dintre „trup şi suflet”, ocupându-se cu interacţiunea „dintre fenomenele psihice şi cele somatice în apariţia, menţinerea, dar şi vindecarea unor maladii”, după cum hipnoza şi sugestia hipnotică pot influenţa benefic mersul „funcţiilor neurovegetative ale organismului” (9, 11). Vom reveni.

Slabii biocurenţi neuronali, ori mai puternica bioenergie implicată în sugestie, hipnoză sau vindecări, nu pot explica unele fenomene  paranormale precum levitaţia, plutirea la suprafaţa pământului, distorsionarea ori deplasarea obiectelor, aura ori haloul etc., ce necesită forţe mult mai mari. De aceea, s-au propus alte surse decât cele prezentate anterior, asupra cărora zăbovim acum.

După Kobozev şi Sergheev (cf. 5, 77-78), bioenergia este suplimentată uneori prin pompajul energiei nervoase de către neutroni, prin captarea fondului de radiaţie cosmică transportate de această particulă. Câmpul informaţional – ener­getic cu care conştiinţa umană ar fi conectată, la nivelul cuantic şi sub­cuan­tic al materiei cerebrale, cu Raţiunea Superioară, după Fonaref (2, 134), ar explica atât transferul de informaţii, cât şi cel de energie.

Măsurătorile electromagnetice au pus în evidenţă faptul că în jurul corpului uman apar câmpuri „de sute de ori mai intense decât cele create de genera­toa­rele lui chimice interne” (29, 28). Sursa acestor „câmpuri cvasistatice în jurul omului” este „curentul triboelectric ce se produce datorită frecărilor în straturile superioare ale pielii” (29, 29). Înregistrarea acestor semne a dovedit că omul se întinde „şi dincolo de limitele pielii sale sub forma câmpurilor fizice, cele selectate pentru cercetare fiind şapte la număr, la graniţa dintre fizică, biologie, medicină şi radioelectronică”, arată cercetările făcute în U.R.S.S. (29, 30).

Eugen Celan preia ideea că hipertermia dovedită de practica tumo a unor călugări tibetani, numiţi respi, ce reuşesc să usuce mai multe rânduri de cearşafuri ude înfăşurate în jurul corpului gol, aşezaţi pe blocuri de gheaţă pe malul unui râu sau lac, se datorează aşa-numitei transmutaţii atomice de joasă energie. Numită şi efectul Kerwran, după numele descoperitorului ei (1962), aceasta probează că organismele biologice sunt capabile să producă transmu­taţii atomice neradiative de joasă energie. Prin adiţia unui atom de hidrogen, un atom Kaliu se transformă într-unul de calciu, reacţia de fuziune fiind însoţită de energie termică, provenite din energia de legătură nucleară (cf. 5, 22). Acest gen de procese intervin între izotropi stabili, adiţia sau substracţia nefiind posibile decât în condiţiile unui ciclu neradioactiv. Dulcan numeşte această reacţie nucleară neradiativă proces de termoliză şi notează că acesta apare rar, doar la indivizi aleşi, predestinaţi, sau căutători asidui ai divinităţii.

Levitaţia nu se încadrează în limitele legilor cunoscute, întrucât nu a fost explicată nici măcar geneza gravitaţiei, şi cu atât mai puţin cea a antigravitaţiei. Sigur este doar că o forţă de sens contrar gravitaţiei şi ceva mai puternică decât aceasta îl  ridică pe cel ce o posedă. Plutirea poate ajunge de la câţiva centimetri la câţiva metri înălţime şi de la câteva minute la câteva ore, ca durată. Pentru explicarea ei au fost propuse teoria biogravitaţiei, după care sistemele vii pot produce şi controla câmpuri gravitaţionale, iar prin distorsiuni spaţio-temporale pot controla gravitaţia, ipoteza ecranării gravitaţionale, conform căreia subiectul, înconjurat de o plasmă psi poate reduce valoarea constantei gravitaţionale ş.a. (10, 335). După o altă opinie, undele cerebrale umane pot distorsiona structurile spaţio-temporale, permiţând eliberarea aşa-zisei energii libere, având sens contrar cele gravitaţionale (13, 94).

Fenomenul teleportării, unul dintre cele mai stranii, dar atestat în istoria religiilor, este şi mai greu de explicat.

El nu îşi are un corespondent „laic” decât în Experimentul Philadelphia, reali­zat în portul american cu acelaşi nume, în 1943, sub supravegherea savan­tului Nicola Tesla. Un grup de nave de război trebuiau să devină, conform premi­selor teoretice ale experimentului, invizibile. Pe alte nave erau montate mari bobine electromagnetice ce trebuiau să învăluie navele de război în câmpuri foarte dense, obţinute prin curenţi de înaltă frecvenţă. Ipoteza lui Tesla era că aceste câmpuri vor produce distorsionări ale spaţiului şi timpului şi trecerea în alte dimensiuni spaţio-temporale, ceea ce ar fi făcut navele de luptă invizibile.

Dar pe lângă confirmarea efectelor scontate, s-au produs şi fenomene neprevăzute, precum teleportarea unui distrugător în portul Norfolk, în două rânduri şi, mai ciudat, călătoria echipajelor în timp, cu revenirea în actualitate, marcate de puternice traume psihice! (11; 28, 39). După Ştefan şi Claudiu Sgandăr, în acest experiment, ca şi în toate cazurile de teleportări, „fenomenul… presupune două procese succesive, şi anume… cel de dematerializare, adică de desfacere a unor legături materiale ale unor corpuri şi… ce de materializare, adică de refacere a lor în altă parte” (12, 55), posibile şi prin „forţa psihică”, pro­babil.

În ceea ce priveşte capabilităţile de a îndoi, torsiona şi rupe obiecte mici, numite fenomene telekinezice, fizicianul Brian O’Leary, „excomunicat” de colegii săi de la Universitatea Princeton pentru că s-a „aplecat” asupra acestora, crede că se datorează interacţiunii directe a psihicului uman asupra lumii macro­scopice, dar şi a particulelor subatomice (13, 29). În fapt, „conştiinţa umană pare să acţioneze ca un câmp de energie-vibrator care interacţionează cu câmpurile obiectelor din sfera atenţiei sale” (13, 82).

Însuşi titlul cărţii lui O’Leary, „A doua întemeiere a ştiinţei” se justifică prin lansarea conceptului de parafizică „sub forma efectului observatorului” (vezi studiul subsemnatului „A fi sau a nu fi” între teoria cuantică şi filozofie, în nr. 46 / de­cembrie 2011 al prezentei reviste). „Esenţa fizicii «foarte noi» merge chiar şi mai departe: conştiinţa noastră nu numai că influenţează comportamentul particulelor mici, subtile; poate de asemenea să modifice proprietăţile fizice, chimice şi morfologice grosiere a tot ce intră în contact cu noi, fie că este un instrument, o altă persoană, o plantă, o lingură sau propriul nostru organism”, realitate pe care „mulţi dintre pionierii mecanicii cuantice o ştiu foarte bine”, după cum „orice tămăduitor prin mijloace energetice o ştie foarte bine” (13; 80-81).

Aceiaşi „pionieri” se declară dezarmaţi, constatând doar efectele, întrucât „mecanismele care cauzează influenţa conştiinţei noastre asupra mediului în­conjurător material nu sunt cunoscute” (13, 79).


4


Marii mistici au fost aproape fără excepţie paranormali; asupra acestui aspect vom mai reveni. În cele ce urmează, ne vom referi la fenomenele psihice paranormale susceptibile de inducerea şi întărirea credinţelor religioase. Cel mai cunoscut este hipnoza, cu deosebire hipnoza în masă. Pentru a induce trăiri mistice, preoţii trebuiau mai întâi să şi le autoprovoace.

Preoţii şi magicienii perşi, greci şi egipteni îşi induceau somnul hipnotic prin fixarea îndelungată a privirii asupra unei farfurii cu însemne religioase, în vreme ce călugării athoniţi ajungeau la starea de transă prin fixarea privirii asupra degetului uns cu ulei, ori asupra ombilicului (9, 31). Autosugestia hipnotică avea în ambele cazuri scopul de a ajunge în relaţie directă cu divinitatea. Ea era urmată de inducerea stării hipnotice maselor de credincioşi, cărora li se transmi­teau propriile viziuni extatice.

În timpul lor, în templele antice greceşti, se produceau procese sugestive cu caracter ritual şi terapeutic, prin care se realizau vindecări ori vizualizări virtuale ale divinului. Erau în fapt halucinaţii hipnotice induse, având în vedere că subiectul operează mai curând cu imagini decât cu idei, de genul celor trăite de sihaştrii ce se supuneau voluntar la izolare (9; 15, 136, 138).

Gheorghiu evocă manifestări convulsive şi vorbirea în limbi necunoscute în hipnoza colectivă (9, 65), ceea ce ne duce cu gândul la epilepsia lui Mahomed, dar şi la „vorbirea în limbi” a primilor creştini după coborârea Sfântului Duh.

După V.A. Gheorghiu, prin inducerea halucinaţiei hipnotice, „lumea ima­ginată, structurată cu ajutorul verbului infiltrat persuasiv, se instaurează în locul realităţii, devine realitatea însăşi. Subiectul percepe ceea ce se doreşte să perceapă, ceea ce este programat să vadă, să audă, ideea despre obiectul pe care-l caută cu ochii minţii potenţează reprezentările sale până la acel grad în care graniţa dintre închipuit şi real se estompează mult sau dispare. Imaginaţia joacă… un rol important  în apariţia şi întreţinerea halucinaţiilor hipnotice” (9, 135). Şi Efremov consideră că „Încercatele metode de autohipnoză în masă au venit întotdeauna în ajutorul religiei” (1, 437).

Hipnoza colectivă poate fi bănuită cel mai justificat de inducerea sau întărirea credinţei într-o divinitate. Un sacerdot capabil să realizeze o hipnoză  colectivă are posibilitatea să inoculeze în conştiinţa subiecţilor săi propria viziune şi trăire mistică, ajutat uneori şi de ingestia unor substanţe halucinogene. El poate fi şi la originea unor „transe provocate graţie unor mijloace fizice şi senzoriale ca fixarea unui obiect strălucitor (cristalomania) sau fixarea suprafeţei apei (hidromancia)” (14, 235).

Inducţia hipnotică poate să fie şi individuală. În acest caz, inducerea sugestiei ar fi atât de ascunsă încât „Subiectul are impresia că este vorba de o idee care i-a venit chiar lui”, încât „nu se poate sustrage tendinţei de a-i da curs” (9, 146). Fonaref prezintă un caz pe cât de frapant, pe atât de odios, prilejuit de intervenţia sovietică în Afganistan, dintre anii 1979-1989. Un soldat sovietic luat prizonier a fost „prelucrat” hipnotic prin inducerea unor sugestii a căror înfăptuire necesitau mai mulţi „timpi”. El a trecut clandestin graniţa sovieto-afgană, a strâns date secrete  despre transporturile feroviare strategice de armament nuclear în Asia Centrală şi sudul Uralilor, le-a transmis americanilor, după care a încercat să se sinucidă.

Prin regresiunea hipnotică (hipnoză în sens invers), maeştrii extrasens ruşi l-au salvat de acuzaţia de trădare şi spionaj, ajungând la sursa acţiunilor sale, ce păreau asumate conştient şi voluntar.

Sugestia hipnotică poate fi indusă şi de la distanţă. Printr-o asemenea acţiune ar putea fi explicată şi radicala schimbare de atitudine a lui Saul (Pavel) faţă de Hristos. Înaintea misterioasei sale convertiri, el „a prigonit până la moarte” pe creştini (Faptele apostolilor, 22, 4). Dar pe drumul Damascului, el a primit admonestarea divinităţii printr-o „lumină puternică din cer” şi printr-o voce care i-a spus „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Faptele, 22, 6, 7).

Minunea redării vederii, după ce Hristos i-a luat-o ca pedeapsă, l-a deter­minat să devină „martor… (al) Lui (Hristos) în faţa tuturor oamenilor” (Faptele…, 22, 15).

Recunoaşterea sa de către apostolii christici dovedeşte că ei cunoşteau originea acestei convertiri, ceea ce i-a permis să devină interpretul cel mai respectat şi autorizat al învăţăturilor lui Hristos. Sugestia hipnotică de la distanţă este resortul unor „specialişti odioşi în domeniul atacurilor mentale”, după păre­rea autorizată a lui Fonaref (2, 190). Înalţii demnitari sovietici aveau printre bodyguarzi maeştrii extrasens capabili să-i apere de asemenea atacuri, zise psihotronice, ori să-i vindea prin regresiunea hipnotică în cazul unei inducţii hipnotice neaşteptate ce le-ar fi alterat personalitatea.


5


Telepatia constituie şi ea o formă de manifestare a bioenergiei, de regulă pe o singură direcţie. Ea dovedeşte existenţa unor unde cerebrale, emanând de la creier ca de la o antenă de emisie şi captarea lor de către creierul altui subiect, dispunând de un gen de „antenă de recepţie”. Robert Wiener, creatorul ciber­ne­ticii, este de părere că undele implicate în transmiterea gândirii la distanţă sunt undele alfa cu o frecvenţă de 10 Hz, caracteristice stării de veghe (calme), după cum am arătat anterior. Că undele cerebrale sunt altceva decât undele radio obişnuite, este probat de capacitatea lor de a trece prin apă şi prin pereţi, ce ecranează undele radio (În cazul pereţilor ecrane opace la unde sunt doar ecranul opac lucios şi ecranul opac negru) (16, 457).

Datorită acestor caracteristici s-a reuşit transmiterea de mesaje telepatice atât în aer, cât şi în apă, de la creier la creier, circa 75% din legăturile telepatice rea­lizate de ruşi şi americani pentru secretizarea totală a unor mesaje fiind reu­şite (5, 46). Datorită acestor atu-uri, mesajele telepatice între submarine şi bazele lor, presupunând indivizi cu capacităţi telepatice atât la bazele lor navale, cât şi la bord, au devenit uzuale, deoarece altfel submarinele pot fi detectate dacă ies la suprafaţă, iar folosirea balizelor radio le trădează, de asemenea, prezenţa într-un loc.

Încă din 1959, de la bordul submarinului nuclear Nautilius, s-a realizat o legătură telepatică bilaterală la 2000 km distanţă de Centrul de cercetări speciale de la Klestinghouse – Maryland (17, 45). Gândirea umană a fost transmisă de la creier la creier fără intermediar material. Sunt posibile şi chiar mai uşoare legătu­rile telepatice între Terra şi Cosmos, astronautul Mitchel comunicând pe această cale cu baza, de la bordul navei Apollo (18, 27).

Florin Gheorghiţă aminteşte şi el de experienţa cosmică de telepatie a lui Mitchel, precizând că acesta a manifestat capacităţi telepatice în cursul celui de-al doilea război mondial (30, 25).

În ceea ce priveşte transmisiile prin atmosferă, doctorul Leonid Vasiliev, de la Institutul creierului din Leningrad (Sankt Petersburg) a realizat legături telepatice încă  din deceniul trei al secolului XX, între acest oraş şi Odessa, cale de mai mult de o mie de mile (5, 54-55). Specialiştii sunt de acord că a avut loc o scă­dere a capacităţilor telepatice ale omului, ca urmare a apariţiei graiului articulat substituent.

În februarie 1968 a avut loc, la Moscova, un congres ştiinţific privind tele­patia, la care s-a vehiculat ideea că undele telepatice pot depăşi viteza luminii (30, 25), ceea ce-ar explica folosirea lor de către extratereştri pentru legătura lor cu bazele de plecare.

Ludvik Soucek, de acord cu această idee, afirmă că „popoarele apropiate de natură şi trăind o viaţă simplă consideră legăturile telepatice de la sine înţe­lese (şi) nu le atribuie un sens ocult”. Tibetanii, în general, şi preoţii lama, în special, îşi cultivă capacităţi telepatice prin exerciţii de concentrare şi nu le consideră ca ceva supranatural şi dumnezeiesc” (19; 175, 177, 176).

Biblia şi Coranul prezintă „legături speciale” între Dumnezeu şi profeţi, respectiv Mahomed. Una din ele a fost cea dintre Iehova şi Avraam: „fost-au cuvântul Domnului noaptea în vis” (Geneza, 15,1) atunci când îl încredinţează că îi va da ajutor contra duşmanului. De o telepatie în somn, un gen de telepatie hipnotică, aminteşte şi informaţia dată aceluiaşi patriarh că evreii vor sta patru sute de ani în robie, când „La asfinţitul soarelui, a căzut peste Avram un somn greu” (Geneza, 15, 12).

Pe regele Abimelec, Iehova l-a avertizat „noaptea în vis” (Geneza, 20; 3). Somnul hipnotic cu care poate fi identificat visul lui Avram şi cel al lui Abimelec putea fi propice inducerii unor sugestii post-hipnotice în virtutea cărora ei au acţionat după cum li s-a sugerat. Capacităţile telepatice sunt prezente la toate mamiferele şi nu numai la om. S-a constatat că „şoarecii în stare de stres sunt capabili să inducă la distanţă, unor alţi şoareci, stările pe care le traversează în acele momente”. Atunci când într-un laborator a fost sacrificat un lot de şoareci, într-un alt laborator, situat la distanţă, au fost observate modificări morfopa­tologice asemănătoare la un alt lot de şoareci. Când puii unei iepuroaice au fost ucişi la bordul unui submarin în imersiune, aceasta a avut o oscilaţie bruscă a electroencefalogramei, cu toate că se găsea departe de aceştia” (15, 95). Aceste experienţe sunt tulburător de asemănătoare cu cea a şocului matern uman, resimţit uneori în cazul morţii copilului, aflat la mare distanţă.


6


Halourile şi aurele. Ca orice câmp electric, şi ce al biocurenţilor se asociază unui câmp magnetic propriu, formând un câmp biolelectromagnetic (B.E.M.). Acesta trangresează corpul uman până la o distanţă proporţională cu intensitatea biocurenţilor, de la câteva zeci de centimetri până la câţiva metri. El poate deveni luminos în timpul nopţii, sub forma unei emanaţii în jurul corpului (haloul), ori a capului (aura), dar alteori poate fi detectat doar cu ajutorul unor aparate. În 1939, soţii Kirlian din U.R.S.S. au realizat primele fotografii ale unor halouri cu un aparat special. Acestea au fost numite „fotografii ale spiritelor”, ce apar ca nişte halouri albe în vecinătatea unei persoane aflate în transă sau în somn hipnotic, stări ce potenţează proprietatea de a emite plasmă biologică (19, 193).

Eugen Celan asociază cele două manifestări câmpului B.E.M. sus-amintit, întrucât „Undele cerebrale electromagnetice de joasă frecvenţă ale indivizilor în stare de excitaţie, produse în procesul de disipare a materiei nervoase, modifică rezistenţa electrică a spaţiului atmosferic înconjurător” (5, 76). Mânecuţă asociază corpului fizic (biologic) al omului corpul eteric, emiţând un câmp B.E.M. sub forma unor fâşii de lumină de diferite culori. Corpul eteric ar depăşi limitele corpului fizic cu 6 mm – 5 cm, pulsând cu 15-20 de cicluri pe minut, în continuare fiinţând corpul  emoţional, până la 7,5 cm, de la care ar urma câmpul mintal, până la 20 cm, cel astral până la 45 cm şi alte trei corpuri succesive, până la 90 cm (19, 69 şi urm.).

Pătruţ numeşte acest halou compus din straturi succesive în jurul corpului fizic – bioplasmă şi afirmă că ar fi dirijată de inconştientul subiectului. Conden­sările vizibile ale bioplasmei ar fi rare, celelalte putând fi însă fotografiate cu aparatul Kirlian. Generarea plasmei s-ar face printr-un proces reversibil din subs­tanţa corpului fizic, ceea ce explică reducerea, uneori considerabilă, a greu­tăţii subiectului. Bioplasma poate ieşi din orice zonă a corpului, prelungindu-se până la corpul asupra căruia vrea să acţioneze (6, 256 şi urm.). În interacţiunea bioplasmelor a doi subiecţi s-ar produce o telepatie, prin care „se transmit adesea impresii senzoriale, stări afective, vindecări (53-54), prevestiri (55-60) sau chiar afecţiuni simple (6, 238). Pătruţ evocă şi aşa-zisa excursie senzorială, cons­tând din deplasarea simţurilor subiectului la distanţă de corpul său fizic, pentru a obţine senzaţii despre un anumit lucru (clarviziune călătoare), despre evenimente din trecut (retrocogniţie) ori viitor (precogniţie), ultimele două presupunând „să străbată bariera temporală” (6; 233, 240). Excursia senzorială nu este altceva de­cât „vederea la distanţă” studiată la Universităţile americane Stanford şi Prince­ton (vezi 6, 205).


7


Radiaţia de căldură şi energiile nebiologice. După cum am arătat anterior, călugării lamaişti ajunşi la rangul de vespi câştigă prin exerciţii îndelungate capacitatea de a emana căldură, zisă hipertermie, numită în graiul local tumo. Am prezentat şi o ipoteză asupra originii ei. Efremov şi Soucek prezintă nişte sce­ne aproape similare ale unor asemenea practici. După exerciţii pregătitoare supravegheate de un guru, „candidatul” se concentrează asupra ombilicului (ca şi călugării athoniţi). Prin respiraţii profunde „aprinde focul” în jurul ombilicului şi îl împrăştie prin cele trei vene mistice, până când corpul ajunge ca un cuptor. În această stare poate da examenul tumo.

„Pe o noapte geroasă şi viforniţă se duc întovărăşiţi de profesorul lor la un râu sau la un iaz, dacă este cazul sparg gheaţa, se aşază complet goi pe zăpadă şi se înfăşoară în cearşafuri ude, care îngheaţă bocnă. Când pânza s-a uscat, o schimbă cu alta. În timpul unei nopţi trebuie să usuce cel puţin trei cearşafuri ude”, pentru a primi titlul râvnit” (19, 188), arată Soucek.

Despre capacitatea călugărilor vespi de a rezista la ger şi de a emana căldură, Ivan Efremov descrie următoarea scenă „pe o limbă triunghiulară de piatră, acoperită cu zăpadă proaspătă care înainta în râu, stăteau în picioare patru oameni cu desăvârşire goi. Stropiţi de apă şi biciuiţi de zăpadă, cei patru stăteau, …, imobili. Să nu fi fost aburul răsuflării lor, risipit de vânt, ai fi putut crede că sunt statui de piatră…, dar nu, iată că unul din ei s-a aplecat, a udat o bucată de pânză albă cu care şi-a acoperit spinarea supusă vântului îngheţat”. Exerciţiul la care participă eroul romanului face parte din „obiceiul practicat din timpuri străvechi în Tibet, de a alege oamenii cei mai căliţi pentru a face din ei sfinţi insensibili la frig” (1, 433).

„Potrivit învăţăturilor misticilor tibetani, la astfel de oameni lua naştere din propria lor sămânţă o energie numită tumo (aceeaşi amintită de Soucek), care se răspândea prin nenumărate canale (la Soucek, trei) ale corpului încălzindu-l. Actualmente, acest sistem de minuscule canale a fost din nou descoperit de nişte biologi coreeni” (1, 434). Urmează o descriere frapant de asemănătoare cu cea a lui Soucek, dovedind o inspiraţie oarecare!

Pe lângă aceşti „atestaţi”, în Tibet mai trăiau o mulţime de pustnici goi sau aproape goi, ce se izolau la mari înălţimi, inclusiv pe timpul iernii, consumând o hrană foarte modestă şi fără a face foc.

Dar asemenea capacităţi s-au constatat şi în afara Tibetului. Un medic francez prizonier într-un lagăr hitlerist, fiind pedepsit să stea în ger 24 de ore, în timp ce era udat cu apă, a scăpat cu viaţă prin autoinducerea sugestiei că se află pe plaja Rivierei! (1, 434). O pricină de uimire au constituit-o marii mistici supra­vieţuitori ai unor posturi îndelungate, vecine cu inaniţia.

Termoliza, despre care am scris anterior, pare a fi şi la originea energiei substituite celei obţinute prin „arderea” alimentelor la nivelul stomacului (Dulcan). Mânecuţă crede în capacitatea celor ce se supun la posturi aspre şi lungi de a absorbi „particule materiale direct din mediu” pentru a-şi asigura „masa organică necesară corpului fizic” sau, după Pătruţ, „aceştia se hrănesc transfizic” (10, 299).

După Paola Giovetti, „Dintre fenomenele cele mai impresionante prezen­tate de mistici, este postul prelungit de mâncare şi băutură. Mâncatul şi băutul sunt o cerinţă indispensabilă, căreia îi suntem cu toţii supuşi; nu la fel se petrec lucrurile cu personalităţile mistice, care în multe cazuri pot face excepţie. Deja în Sfânta Scriptură este deseori citată abstinenţa de la hrană şi băutură dincolo de limitele umane. Moise a postit 40 de zile pe munte, iar Ilie a mers 40 de zile şi 40 de nopţi după ce a mâncat pâinea misterioasă adusă de înger. Iisus a rămas 40 de zile în deşert, fără să mănânce şi să bea, şi e cunoscut faptul că unii sfinţi obişnuiesc să postească pe toată perioada postului mare” (18, 135).

În Vieţile Sfinţilor sunt semnalate „meniurile” cu totul inedite ale pustnicilor din pustia Egiptului (Sfântul Anton), din peninsula Sinai şi din alte locuri aride şi izolate, printre care rădăcinile şi lăcustele. Chipurile palide şi slăbite la extrem ale sfinţilor din picturile bizantine probează valoarea nutritivă a acestor „meniuri”. Ele nu puteau asigura caloriile necesare supravieţuirii şi, fără o sursă suplimentară de energie calorică, aceşti abstinenţi ar fi murit. Înzestrarea lor cu un izvor „atomic” de energie (Kervran), ori cu „hrană transfizică” (Pătruţ) ar constitui rare privilegii acordate de divinitate aleşilor săi.


8


Capacităţi paranormale deosebite se pot obţine prin recluziune (izolare voluntară) şi prin exerciţii fizice şi psihice speciale.

Se ştie din scrierile lui Herodot de claustrarea timp de 4 ani a lui Zamolxis în muntele Cogaion. La geto-daci sunt amintite ordine ale ctiştilor şi capno­ban­ţilor, care duceau o viaţă de pustnici în creierii munţilor, a căror reminiscenţe ar fi fost, după Traian Herseni, solomonarii, ce coborau periodic pentru a propovădui doctrina lui Zamolxis (20, 113).

Cea mai celebră şcoală de claustrare pentru obţinerea de capacităţi paranormale este cea yoghină indiană budistă şi, mai ales, varianta sa lamaistă tibetană. Giovetti afirmă despre yoghini şi fachiri că „dobândesc un control com­plet asupra propriului trup”, în fapt „un control complet asupra propriilor funcţii fiziologice” (18, 187).

În 1955, Hruşciov a făcut o vizită în India şi a văzut ce capacităţi aveau yoghinii. A hotărât că „şi Rusia trebuie să-şi aibă yoghinii săi. Din acest moment, au fost create mai multe laboratoare, unde cercetările erau urmărite în mod susţinut” (18, 27).

În acest context şi-a manifestat şi Efremov hobby-urile sale, vizitând India şi relatând în cartea amintită experienţele personale, şi despre Institutul de parapsihologie din Ganganagar „unde se cercetau tot soiul de fenomene psihice, inexplicabile, condus de profesorul Banerji, plecat la Moscova” (1, 477).

După Lucian Blaga, „Ceea ce doctrina yoga ne-a descoperit cu privire la… asceză, la retragerea simţurilor de la obiecte, la fixarea, meditaţia şi cufundarea în supremul adevăr, depăşeşte enorm orice obişnuinţă psihologică a unui european”. „Datorită experienţelor yoghine, India are privilegiul de-a cunoaşte aspecte, stări şi procese psihice şi spirituale de care europeanul este inapt sau cu totul străin” (21, 375).

Ivan Efremov imaginează o asemenea experienţă chiar în Tibet. „Cei supuşi acestei încercări erau zidiţi în interior ani de zile şi astfel izolaţi atingeau cel mai înalt grad de perfecţiune”. Erau puţini cei ce supuneau la „a se autoînălţa pe o cale atât de înfricoşătoare”. Recluziunea începea cu „halucinaţii auditive”, cu o „stare de semiconştientă”, în care „candidatul” auzea glasuri şi muzică, ur­ma­tă de percepţia că „timpul îşi continuă în neştire curgerea”, apoi că „timpul s-a oprit”. În următoarea secvenţă i se pare că „e chiar la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă”, corespunzând cu „purificarea de prejudecăţile vieţii”, pentru ca apoi „să poată reflecta întreaga adâncime a cosmosului” (1; 438, 440, 441). Pe măsură ce „spa­imele, halucinaţiile auditive şi senzaţiile fizice i se potoleau, vederea lăun­tri­că îi devenea mai acută şi odată cu ea,… renăşteau vechile lui nelinişti sau nădejdi”. Atunci când aceasta îi apărea „sub forma divinităţii desprinse de ea în­săşi” ajungea „pe făgaşul care duce la victoria asupra lui însuşi” (1; 442, 443, 447).

O profesoară de la Universitatea din Haga, care a stat o vreme între călugării lamaişti  din Tibet pentru a studia aceste practici, arată că „după reclu­ziu­nea totală în peşteră urmează exerciţii de respiraţie şi de gimnastică specială în chilii aflate în întuneric deplin timp de trei ani, trei luni şi trei zile” („perioada tibetană clasică pentru efectuarea diverselor tipuri de exerciţii spirituale”) (cf. Soucek, 19, 182).

Recluziunea voluntară este suportată în întregime de doar 10% din candidaţi. În etapele următoare, doar 10% ajung la imagini mistice integrate, ceea ce înseamnă că doar un candidat din 100 reuşeşte să ajungă să se cufunde „în supremul adevăr”, cum zicea Blaga. Şi călugării athoniţi făceau experienţe asemănătoare.

„Tehnica misticii ortodoxe – arată Blaga – a fost dezvoltată şi practicată … (şi) de călugării athoniţi, care descriu starea de uniune sau extazul ca o stare în care omul se simte pătruns de o lumină suprafirească, de un simţământ al desfiinţării personale şi a cufundării într-o lumină indescriptibilă”. Aceasta poate fi asemănată cu aura ce l-a înconjurat pe Hristos pe muntele Taborului în momentul Schimbării la faţă, numită „lumina divină” de către Dionisie Areopa­gitul, venită de sus (21, 434). Deşi lumea yoghină nu este, deci, unică, sub acest aspect, şi unii creştini încercând un contact cu divinitatea, cea dintâi îl practică pe o scară mult mai mare.

Performanţele yoghinilor fac dovada puterilor paranormale ale unor indivizi de excepţie, ce îşi cultivă perseverent aceste puteri. Unii dintre ei sunt fachiri, un gen de călugări călători, alţii sunt prestidigitatori şi îmblânzitori etc.

Pentru a ajunge la performanţele dorite, fachirul trăieşte o viaţă de medita­ţie şi ascetism dusă la extrem. El pretinde că a devenit stăpân pe forţe miste­rioase, ce îi dau o stăpânire absolută asupra propriului trup. Face în acest scop exerciţii de Hatha – yoga, de concentrare mintală. Are capacitatea de hipnoză, realizează hipnoze colective şi halucinaţii în masă (22, 145). Exerciţii prin care ui­meş­te auditoriul sunt cele de suportare a durerii şi frigului şi rigiditatea cata­leptică. Se aşază pe paturi de cuie fără să sângereze prin înţepenirea extremă  a muşchilor, realizată voluntar.

Călcarea pe un covor de jar fără a suferi arsuri şi dureri se explică prin „autoanestezie hipnotică” ori „transa autohipnotică”, după Sorin Stănescu (22, 146). Suportă în aceeaşi măsură şi gerul, inclusiv turnarea apei reci pe corp o noapte întreagă, în condiţii de îngheţ (vezi şi practica tumo).

Ceea ce stârneşte însă cel mai mult uimirea publicului este catalepsia profundă autoindusă, o veritabilă „moarte aparentă”. Fachirul în cauză „moare”, este introdus în sicriu şi îngropat, stând în „mormânt” mai multe zile. Apoi este deshumat după timpul convenit. Este reanimat intens şi prelungit. Fachirul „învie” şi îşi revine din moartea aparentă, vrând parcă să demistifice învierea pe care se bazează creştinismul!

Giovetti prezintă cazul yoghinului Ramananda, care în 1951 a fost îngro­pat în prezenţa unei asistente – martor şi a rămas în stare de catalepsie profundă timp de 28 de zile, după care a fost reanimat; şi pe cel al yoghinului Kumar, care a stat „sub pământ în condiţii de control stricte 30 de ore şi apoi 5 zile” (18, 186). Un fachir a fost incastrat într-un bloc de gheaţă, după care a fost scos şi înviat! (22, 146).

Ştiinţa explică primul „miracol” prin suficienţa aerului din sicriu timp de câteva zile, în condiţiile reducerii de sute de ori a capacităţilor vitale, realizată voluntar, inclusiv a respiraţiei şi bătăilor inimii, dar nu-l poate explica pe cel de-al doilea.

De unde aceste capacităţi de autocontrol asupra fiziologiei propriului organism la yoghini (fachiri)? Neurofiziologia precizează că există un sistem nervos vegetativ şi unul somatic, cel dintâi coordonând fiziologia întregului organism. El este situat în mai multe etaje ale sistemului nervos, fiecare etaj coordonând mai multe procese fiziologice interne, existând şi activităţi fiziologice „dirijate” de sistemul endocrin ori de cel enzimatic.

Măduva spinală coordonează reflexul rotulian, micţiunea, vasodilataţia şi vasoconstricţia etc., bulbul acţionează muşchii capului şi gâtului, laringelui, limbii, spatelui, reglează activitatea cardiovasculară, masticaţia, clipitul etc. (8, 70).

Alte activităţi fiziologice sunt coordonate de cerebel, altele de mezencefal (creierul mijlociu), altele de diencefal (creierul intermediar), unele de formaţia reticulată etc.

Datorită acestui sistem complex, activităţile fiziologice sunt trecute pe „pilot automat”, doctorul D.C. Dulcan numind această uriaşă acţiune inteligenţă bazală (de bază) ce asigură însăşi existenţa organismului. „Ar fi un dezastru – arată el – pentru lumea vie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de mi­liarde de celule ar trebuie să fie condusă conştient” (15, 54). Dar, „prin exerciţii speciale, omul ajunge să stăpânească şi să regleze voluntar fenomene vege­ta­tive” care, în mod obişnuit, nu sunt supuse voinţei”, arată Vasile Mare (8, 76), fără a preciza care sunt aceste „exerciţii speciale” şi cine le practică. Suntem îndreptăţiţi să le identificăm cu amintitele exerciţii yoga şi să vedem în practicanţii şi beneficiarii lor pe yoghini (inclusiv pe fachiri). O concentrare a atenţiei şi voinţei asupra unui „centru de comandă” vegetativ ori a unui organ efector generează, probabil, o funcţionalitate dirijată a acestora.


9


Levitaţia, sun forma plutirii sau înălţării, este atestată frecvent în istorie. Ovidiu ştia că Romulus s-a ridicat la cer la 37 de ani după întemeierea Romei (deci prin 716 î.Hr.), iar Apollodorus ne spune că Hercules a fost luat în cer de un nor. Profetul Ilie a fost ridicat la cer de un vârtej de vânt. Despre pa­triarhul Enoh, Vechiul Testament ne spune explicit că „a plăcut… lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Geneza, 5, 24). Trimis din nou pe Pământ cu un mesaj, Enoh a fost ridicat apoi definitiv în cer.

Într-un apocrif slav cu privire la profetul Isaia se relatează faptul că pro­fetul vizionar a fost ridicat la cer două ore pentru ca la întoarcere să constate că au trecut 32 de ani! (28, 15). Confirmarea teoriei relativităţii cu 3000 de ani înaintea lui Einstein!

Dar cea mai celebră înălţare a fost cea a lui Hristos. Acesta „i-a dus (pe apostoli, n.n.) până spre Betania şi, ridicând mâinile, i-a binecuvântat. S-a des­părţit de ei şi s-a înălţat la cer” (Luca, 24: 50-51). O sărbătoare creştină im­por­tantă este Înălţarea Maicii Domnului, Sfânta Maria fiind ridicată şi ea la cer.

Isus a promis mulţimii: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12; 32), referindu-se, probabil, la cea de-a doua venire. Dar cum oamenii au „zidire de la Dumnezeu, casă făcută de mână, veşnică, în ceruri” (Corinteni, II, 5:1) şi întrucât „pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (Petru, II, 3; 10), la sfârşitul lumii, înainte vreme, toţi morţii vor învia şi împreună cu cei vii „vor fi ridicaţi în văzduh” (la ceruri).

Ziua de Apoi a fost concepută ca o uriaşă levitaţie a tuturor generaţiilor de oameni, vii sau morţi, spre veşnicia răsplăţii ori spre cea a osândei. Rig Veda descrie un ascet în extaz străbătând văzduhul în zbor (23, 249), iar Coranul prezintă o călătorie în văzduh a lui Mahomed, de la Mecca la Ierusalim, într-o clipită, prin care el şi-ar fi demonstrat înzestrările profetice.

Levitaţia prin plutire la câţiva metri a fost atribuită unor mari oameni ai bi­sericii catolice, precum Francisc de Assisi şi Toma d’Aquino, cel dintâi efectuând zboruri în biserică, în sihăstria de la Verna, în faţa asistenţei (18, 130-131). Levita­ţia limitată la o plutire la suprafaţa solului, dar pe distanţe mari, este sem­na­lată la solii lamaişti din Tibet. Efremov vorbeşte de „Călugărul – curier, trimis la o mare mănăstire vecină, care s-a înapoiat în aceeaşi zi”, în vreme ce alţii au avut nevoie de câteva zile doar pentru dus (1, 431), iar Soucek descrie plutirea acestor soli numiţi lung-gompa: „picioarele (lui) încetează a mai atinge pământul” şi „alunecă prin spaţiu cu o viteză considerabilă”. În timpul mersului, solul „îşi concentrează atenţia asupra repetării formulei care-i reglează ritmul respiraţiei”, iar tempoul silabelor dă ritmul paşilor. În fapt, solul nu-şi întrerupe meditaţiile în timpul marşului, iar încetarea repetării formulelor magice, în stare de transă, poate produce un şoc care să-l omoare (19; 181, 183, 182).

Ipoteza Dubrov – Puşkin, pornind de la teoria relativităţii generalizate, ce asociază gravitaţia cu curbarea spaţiului – timp, consideră că subiectul ce poate efectua levitări „este capabil de distorsii spaţio-temporale, generând un câmp biogravitaţional local, în care sistemele se găsesc sub controlul său” (6, 268). După o altă teorie se explică energia de levitare prin mecanismul informaţional discret, din mecanica cuantică relativistă.

Prin acest mecanism, conştiinţa ar putea impune orientări preferenţiale ale momentelor atomilor şi moleculelor unei structuri fizice în sus (levitare) ori/şi lateral (deplasare laterală), acţionând la nivel cuantic ori subcuantic (6, 260-261), acolo unde conştiinţa se întâlneşte cu câmpul  informaţional – energetic (vezi stu­diul subsemnatului din numărul precedent al revistei).


10


Marii mistici şi, cu deosebire, întemeietorii de religii, au fost paranormali din punct de vedere psihic şi spiritual. Surse istorice atestă capacităţile paranormale ale lui Buda (24, 181), ce le-a exersat şi dezvoltat folosind toată gama de exerciţii practicate de yoghini şi brahmani. Mircea Eliade arată că Buda acorda o importanţă la fel de mare ascezei şi meditaţiei de tip yoga, ca şi elaborării învăţăturilor sale (23, vol. II, p. 102). S-a făcut insinuarea că „Minunile Noului Testament sunt, în majoritatea lor, atât de asemănătoare cu practicile unui magician divin, încât s-ar putea susţine de către unii atei că Iisus nu a fost altceva decât un individ dotat cu capacităţi bioenergetice neobişnuite” (3, 147). Ernest Renan afirma că „Minunile treceau în acea vreme drept pecetea nelipsită a divinităţii” şi drept „semn al chemării profetice”. Cele mai multe minuni făcute de Hristos au fost „minuni de lecuire”, ori pe vreme aceea „Vindecarea bolnavilor era socotită un semn al împărăţiei lui Dumnezeu” (25, 174, 175).

Iisus a înfăptuit învierea lui Lazăr şi a unei fetiţe, minuni nemaiîntâlnite la alţi creatori de religii, iar evangheliile mai amintesc de plutirea sa pe apele Mării Tiberiadei, ca şi de înălţarea sa celestă, ca fenomene de levitaţie. Capacitatea sa de excorcizor e probată de vindecarea unui om bântuit şi alungarea spiritelor ce îl posedau într-o turmă de porci. Sunna prezintă fapte din viaţa lui Mahomed ce do­vedesc capacităţile sale paranormale, printre care şi amintitul „zbor” instantaneu de la Mecca la Ierusalim şi înapoi.

„Faptele apostolilor” înveterează că apostolii au întreţinut credinţa noilor convertiţi tot prin capacităţi paranormale, cu care au fost înzestraţi de Hristos, dar şi de Duhul Sfânt, ce a coborât asupra lor la Sărbătoarea Cincizecimii. Atunci au primit harul „să vorbească în limbi, precum le dădea Duhul a grăi” (Faptele…, 2;4), iar apoi „multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli” (Fap­tele… 2; 43). Printre acestea s-a numărat şi vindecarea unui olog din naştere de către apostolul Petru (Faptele, 3; 2-10), ori vindecarea celor „bântuiţi de duhuri” (Faptele, 5; 16). Pavel reeditează învierea lui Lazăr de către Isus, înviindu-l pe Eutihie la Troia (Faptele, 20; 9-10), vindecă în Malta un om de friguri – „a pus mâinile peste el şi l-a vindecat” (Faptele, 28; 8), după care „veneau la el şi ceilalţi din insulă care aveau boli şi se vindecau” (Faptele, 28; 9).

Reflectând asupra Cărţii lui Enoh, apocrifă a Vechiului Testament, Dan Fărcaş arată că cei aleşi „sunt spirite ale unor pământeni cărora li s-a acordat graţia divină”. Invocă în acest sens autoritatea Sfântului Augustin, care scriind despre graţia divină consideră că aceasta „se acordă numai anumitor predes­ti­naţi, după raţiuni tainice, inaccesibile oamenilor” (26, 136).

BIBLIOGRAFIE

 

1.    Ivan Efremov, Coroana neagră, Editura pentru Literatura Universală, Bucu­reşti, 1966.

2.    D.N. Fonaref, Métacontact, Editura Mirador, Arad, 2010.

3.    Vasile Avram, Chipurile divinităţii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006.

4.    Gabriel Constantinescu, Terra – provocarea necunoscutului, Editura Teora, Bucureşti, f.a.

5.    Eugen Celan, Războiul parapsihologic, Editura Teora, Bucureşti, 1992.

6.    Adrian Pătruţ, De la normal la paranormal, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

7.    F. Kehl, în Istoria generală a ştiinţei, vol. IV, Secolul XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.

8.    Vasile Mare, în Psihologia generală, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Peda­gogică, 1976.

9.    V.A. Gheorghiu, Hipnoza, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1969.

10.  Radu Ilie Mânecuţă, Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol, Bucureşti, 1996.

11.  Experimentul Philadelphia, în Ştiinţa pentru toţi, 11/nov. 2003.

12.  Ştefan Sgandăr, Claudiu Sgandăr, Mistere şi secrete ale lumii actuale, Edi­tura Sophia, Bucureşti, 2001.

13.  Brian O’Leary, A doua întemeiere a ştiinţei, Editura Z şi Editura Bogdana, Bucureşti, 2000.

14.  Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, 1979.

15.  Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, ediţia a II-a, Editura Teora, Bucu­reşti, 1992.

16.  Cursul de fizică, Berkeley, vol. III: Unde, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

17.  Florin Gheorghiţă, Enigme în galaxie, Editura Junimea, Iaşi, 1983.

18.  Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Editura Agni, Bucureşti, 1995.

19.  Ludvik Soucek, Bănuiala unei umbre, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

20.  Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R., Bucu­reşti 1984.

21.  Lucian Blaga, Trilogia valorilor, în: Opere, vol. X, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.

22.  Sorin Stănescu, Fachirismul, în: Almanahul Ştiinţă şi tehnică, 1966.

23.  Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

24.  Jean Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pedică, 1976.

25.  Ernest Renan, Viaţa lui Isus, Editura AMB, Bucureşti, f.a.

26.  Apocrif, Cartea lui Enoh, Editura Miracol, Bucureşti, 1997.

27.  Dumitru Constantin, Un posibil model funcţional al omului inspirat de medi­ci­na tradiţională, în Almanahul Anticipaţia, 1988

28.  Mihai E. Şerban, Nicăieri, niciodată, în Almanahul Anticipaţia, 1988.

29.  Curcubeul câmpurilor omului, traducere şi adaptare, Mircea Podină, în Alma­na­hul Anticipaţia, 1988.

30.  Florin Gheorghiţă, O.Z.N. – o problemă modernă, Editura Junimea, Iaşi, 1973.