Puţini cititori interesaţi de istoria ştiinţei cunosc pasiunea lui Newton pentru teleologie, alchimie şi teologie şi, mai ales, amploarea preocupărilor sale asupra acestora şi a studiilor ce le-a consacrat. Dacă luăm ca unitate de măsură a unei „opere complete” de autor numărul de cuvinte ce o compun, la Newton, la un număr de circa 3,2 milioane de cuvinte îi corespund circa 1 milion de cuvinte în textele ştiinţifice, 1,4 milioane în studiile consacrate teologiei şi cronologiei, 550 de mii alchimiei şi 500 de mii unor alte subiecte.
Creatorul fizicii moderne şi-a ocultat toate studiile care nu au fost dedicate ştiinţei, nepublicându-le şi lăsându-le sub formă de manuscrise, ba mai mult închizându-le într-un cufăr rămas intact timp de mai mult de două secole.
Abia în 1936, descendenţii familiei sale le-au pus în circulaţie printr-o licitaţie publică, urmaşii înţelegând să aibă şi nişte beneficii pecuniare de pe urma înaintaşului lor celebru. Noroc că la acest impudic act comercial a participat şi celebrul economist John Maynard Keynes, „salvatorul” capitalismului prin teoria şi practica intervenţionis­mului statal, suficient de bogat pentru a-şi adjudeca cea mai mare parte a manus­criselor. Nu le-a „confiscat” pentru sine, ca atâţia colecţionari de creaţii celebre dornici de a-şi epata musafirii, ci le-a donat la Trinity College din Cambridge, unde Newton a lucrat şi a predat.
Celelalte manuscrise au ajuns la alte instituţii publice, devenind accesibile publicului interesat şi avizat.
Keynes a descoperit, alături de toţi cititorii manuscriselor, cu stupoare, preocupările esoterice ale creatorului fizicii moderne, ce l-au determinat să-l numească primul dintre fizicieni şi «ultimul dintre magicieni”, cercetările sale de mitologie coborând până la Babilon. „Newton n-a fost primul om al epocii raţiunii, ci a fost ultimul dintre magi”, l-a caracterizat Keynes.
Lucian Blaga ne explică această asociere paradoxală în personalitatea şi opera lui Newton. „Că un Newton n-a fost străin de unele preocupări apocaliptice-teologice este un amănunt biografic citat adesea ca o curiozitate. Fireşte că detaliul e demn de pomenit ca simptom al unei mentalităţi colective, dar mult mai important ar fi să ştim dacă nu cumva înseşi elementele fizicii lui Newton nu sunt uneori contaminate de ideile magicului”, căci „tot Evul Mediu a crezut, …, în reale puteri magice, cu o fervoare ce le-a pecetluit uneori până la discreditare. Puterile magice erau iscodite, temute, ispitite, chemate la toate răscrucile vieţii, la orice ceas de noapte, prin invocări transparente sau ermetice, prin obiceiuri făţişe sau subteran tolerate… Putinţa unei eliberări de obsesia aceasta colectivă s-a deschis abia în zorile Renaşterii, prin fundamentarea ştiinţelor exacte. Dar parcă era un făcut; chiar şi unele din minţile care au colaborat din plin la întemeierea ştiinţei mecanice – matematice a timpurilor ce se anunţau, s-au simţit atrase, paralel şi printre picături, de cabală, de surse sacre sau de formule magice, eficiente prin ele însele” (Lucian Blaga, Gândire magică şi religie, 1941, în: Opere, vol. X, Trilogia valorilor, Editura Minerva, 1987, p. 241-242).
Vorbim despre „legile” lui Newton; după acest Întemeietor, cele mai importante descoperiri ştiinţifice au fost calificate ca „legi”, mai ales dacă au şi avut o expresie matematică.
Blaga credea, pe drept, că „…noţiunea de «lege» aplicată în fizică are o înfăţişare diametral opusă ideii de «minune magică»”, tocmai deoarece s-a „constituit prin contrast faţă de ideea minunii” (idem, p. 242) (Mecanica cuantică a descalificat noţiunea de „lege” pentru microcosmos, constata Blaga). Newton a inaugurat şi acea orientare în fizică şi filozofie pornind de la noţiunea de «lege», numită determinism.
Cine cunoaşte viteza şi poziţia fiecărui corp din univers, la un moment dat, cunoaşte şi întregul viitor al universului. „Viitorul unui astfel de univers newtonian, în principiu, este determinat, fie că cineva cunoaşte sau nu acel viitor. Universul determinist newtonian este Marea Maşinărie. Rotiţele întreţesute ale mecanismului său de ceas îl deplasează pe un parcurs predeterminat” (Bruce Rosenblum, Fred Kattner, Enigma cuantică, Editura Prestige, 2011, p. 54).
Descoperind legea gravitației și legile mișcării corpurilor cerești, Newton a „atins” nivelul creației universului, „intersectându-se” și interferând cu Dumnezeu.
Conștient și copleșit de această întâlnire, a încercat să-și armonizeze descoperirile cu Biblia, pe care a studiat-o și a disecat-o în amănunt. A rămas permanent cu convingerea acțiunii creatoare a lui Dumnezeu, „care a spulberat haosul primordial diferențiind și numind toate cele” (Loup Verlet, Cufărul lui Newton, Editura Nemira, 2007, p. 36).
Prin aceasta, el a subscris la ideea unui „cosmos impregnat de sens, alcătuit din elemente solidare și supuse dominației lui Dumnezeu creator”, (idem, p. 31).
Cunoscând din încercările lui Platon riscurile „unei căutări grandioase și dis­perate a cunoașterii absolute”, s-a temut de un eșec asemănător, și atunci, ca și acesta, a apelat la imaginea unei divinități creatoare și atotputernice.
Viziunea unui cosmos înzestrat cu sensul dat de Creator în „opera secretă” a lui Newton l-a determinat pe fizicianul Mihai Drăgănescu să-l revendice ca inspirator al propriilor teorii.
Acestea au ca punct de pornire ideea materiei generatoare, a materiei-sursă, numită de el Materie Profundă. Aceasta ar fi ultima realitate, ce nu provine din alt­ceva și nu are un moment de naștere. Mai mult, ea ar genera universul ca materie, spațiu, timp și informație, dintr-o existență paralelă (Mihai Drăgănescu, Informația materiei, Editura Academiei, 1990, p. 21, p. 20).
Ideea lui Drăgănescu pornește de la constatarea experimentală că „fizica cuan­tică permite particulelor materiale să intre în existență din nimic” și, prin exten­sie, și „apariția spontană a Universului de acum 15 miliarde de ani” (Cecil Folescu, Ce este universul, Editura Albatros, 1988, p. 359, p. 358), dar şi de la interpretarea pe care o dă percepţiei lui Dumnezeu de către Newton.
„Dumnezeu la Newton este un substrat, aproape o substanţă profundă şi care intră, în primul rând, în mecanismele profunde ale naturii. Tocmai prin răsturnarea conceptuală a acestui Dumnezeu într-o materie profundă (!) s-ar putea ca Newton să fie, prin viziunea sa, încă deasupra majorităţii oamenilor de ştiinţă care i-au urmat până în secolul XX” (Mihai Drăgănescu, Spiritualitate, informaţie, materie, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 132).
În plin regim comunist (ceauşist), Drăgănescu şi-a relaţionat propria viziune cu cea aproape teistă a lui Newton. „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi sensibil; atunci este fără voinţă, deşi cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci mai mult decât informaţie, poate şi energie” (idem, p. 49). Lipsa sa de dogmatism filozofic marxist şi originalitatea teoriei sale explică de ce colegii l-au ales preşedinte al Academiei după revoluţie.
John Bernal, celebru istoric englez al ştiinţei, se referă in extenso asupra contribuţiei conaţionalului său la progresul fizicii, astronomiei şi astrofizicii (în: Ştiinţa în istoria societăţii, Editura Politică, 1964).
Bernal mai semnalează o prioritate uitată a lui Newton. El a realizat o „anticipare cuprinzătoare şi perfect logică a atomului din zilele noastre cu nucleul şi electronii săi, (ce) a rămas însă aproape uitată 300 de ani” (op.cit., 333).
Blaga vedea o slăbiciune a fizicii lui Newton în teoria „acţiunii la distanţă”, în discordanţă chiar cu propriile descoperiri în acest domeniu. El „admitea prezenţa în natură a unor acţiuni fizice la distanţă (actio in invictans), adică existenţa unei acţiuni care n-ar avea nevoie nici de timp şi nici (de) un spaţiu intermediar pentru a-şi produce efectele. Sub unghi pur fizical şi matematic, ideea unei atari acţiuni este de neconceput. Împrejurarea că Newton, care pretindea că nu născoceşte ipoteze, a fost în stare să admită, totuşi, «acţiunea la distanţă» dovedeşte, îndeajuns, că cel puţin sub acest raport fizica sa fusese atinsă de obsesia magicului”. Ceea ce-l supără pe Blaga este acceptarea greşelii newtoniene: „Să nu uităm că o astfel de idee – adaugă el între paranteze – despre acţiunea la distanţă s-a păstrat până deunăzi în manualele de fizică” (op.cit., p. 241-242). Ceea ce Blaga considera o greşeală, ca şi Einstein, din care probabil s-a inspirat, era o altă descoperire în premieră. „Mecanica cuantică – ne spun Bruce Rosenbulm şi Fred Kuttner – include influenţa instantanee care încalcă separabilitatea. Einstein le ridiculiza, numindu-le «forţa voodoo». Însă experimentele demonstrează că, de fapt, ele există” (op.cit., p. 58). Iată, deci, că au greşit atât Einstein, cât şi Blaga, ideea „acţiunii (instantanee) la distanţă” fiind o altă prioritate absolută a lui Newton.
John Bernal sesizează varietatea şi aparenta incompatibilitate a domeniilor ce l-au preocupat. „La Cambridge… s-a ocupat de optică şi de alte ramuri ale fizicii, de chimie,… de cronologie biblică şi de teologie… Aici a căzut sub influenţa unui grup profund religios de platonicieni, în frunte cu Henry More, şi datorită acestora au pătruns şi în ştiinţa modernă” (op.cit., p. 339).
Referindu-se şi el la această influenţă, Loup Verlet îl mai indică şi pe savantul Robert Boyle, precizând că „a căzut de acord cu aceştia” să-şi armonizeze punctele de vedere cu cele ale Scripturii (op.cit., p. 360).
Ei s-au folosit de un culoar lăsat dinadins deschis de Jean Calvin, sursa principală a anglicanismului, pentru oamenii de ştiinţă, atunci când a admis că alături de „revelaţia generală”, accesibilă tuturor, Dumnezeu acordă şi o „revelaţie specială” pentru „cei chemaţi”. Între aceştia a inclus pe cei „pricepuţi la ştiinţă”, ce sunt «mai înaintaţi decât alţii ca să înţeleagă mai îndeaproape tainele lui Dumnezeu», inclusiv „pentru a cerceta mișcările astrelor” (idem, p. 364). Conștient că astronomia nu putea fi oprită în dezvoltarea ei, răspunzând nevoilor practice ale navigației și dornic să nu-și ridice în cap pe exponenții ei, Calvin i-a recunoscut pe cei „chemaţi”.
„«Adevărat este că pentru a cerceta mişcările astrelor, a le arăta aşezarea, a măsura distanţele, a nota proprietăţile lor, e nevoie de artă şi de iscusinţă, mai ales dacă e de găsit la oamenii de rând, când e vorba de a înţelege cu de-amănuntul providenţa lui Dumnezeu»” (c.f. ibid.). Newton a reluat argumentaţia lui Calvin atunci când l-a numit pe Dumnezeu Pantocrator, adică „Stăpân al Universului”. L-a criticat pe Descartes, înaintaşul său, deoarece acesta i-a acordat lui Dumnezeu doar calita­tea de Creator şi iniţiator al mişcării Universului. A afirmat, pe linia lui Calvin, pre­zenţa activă a lui Dumnezeu în lume, «pururi şi pretutindeni» (idem, p. 362).
Chiar dacă s-a născut într-o ţară în care exista libertatea de expresie, spre deosebire de Geneva lui Calvin, unde Miquel Servet a fost ars pe rug pentru „ere­ziile” sale medicale, Newton ştia că mediul universitar era refractar unor interpretări „eretice”, dovadă stând excluderea unui profesor cu „abateri” antitrinitariene.
Este explicabil de ce şi-a ascuns propriile idei în aceeaşi direcţie. Cu toată credinţa sa sinceră, avea „îndoieli cu privire la Sfânta Treime” (John Bernal, op.cit., p. 338-339); ironia sorţii este că a studiat, a cercetat şi a trăit la Trinity College!
A contestat, în fond, natură divină a lui Hristos, inspirându-se din Maimonide, întreprinzând „reabilitarea lui Arie, pe care îl considera apărătorul adevăratei religii monoteiste” (Loup Verlet, op.cit., p. 94). Din această cauză adversarii săi pe linie reli­gioasă îl acuzau că se «jidovise», acceptând punctul de vedere rabinic și acor­dând prioritate Vechiului Testament.
Acesta este analizat amănunțit, profet după profet, și pus în relație cu eve­nimentele cunoscute din alte izvoare istorice, Newton acordându-le girul unor pre­dicții total și deplin confirmate.
Unele „profeții” sunt atribuite unor evenimente viitoare.
Dintre cărțile Noului Testament era firesc, în virtutea tendinței și dorinței de a prevedea viitorul, să acorde atenție mai ales Apocalipsei. Din interpretarea unor texte ale Apocalipsei, a profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060.
John Bernal ne spune că „s-a ocupat de chimie mult mai multă vreme decât de fizică” (op.cit., p. 332); de fapt l-a preocupat alchimia, cu deosebire crearea pietrei filosofale și a aurului, ca pe un veritabil Faust modern.
La el a făcut probabil aluzie Paulo Coelho în romanul „Alchimistul” (Editura Humanitas, 2004). „Alchimistul aprinse focul, călugărul aduse puțin plumb, pe care Alchimistul îl topi într-un vas de fier. Când plumbul se făcu lichid, Alchimistul scoase din sac acel ou ciudat de sticlă galbenă. Răzui un strat de mărimea unui fir de păr, îl acoperi cu ceară și îl aruncă în vasul cu plumb. Amestecul căpătă o culoare de roșu aprins ca sângele. Alchimistul luă vasul de pe foc și-l lăsă să se răcească (…) Când se răci vasul, călugărul și flăcăul priviră uimiți. Plumbul se întărise după forma rotundă a vasului, dar nu mai era plumb. Era aur” (p. 170-171).
„Să se bucure muritorii, că a existat «o asemenea podoabă a speciei umane»”, sunt cuvintele cu care se încheie epitaful de pe mormântul lui Newton din Cate­drala Westminster. Epitaf ce face elogiul celui defunct ca om de știință și teolog. „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a de­monstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitelor culori care apar în legătură cu aceasta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică”. Alexander Pope a parafrazat în versuri laice celebrul verset din Geneză „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Și a fost lumină”, pentru a elogia personalitatea și opera lui Newton. „Natura și legile Naturii stăteau ascunse în noapte: / Dumnezeu a spus: Să fie Newton! Și totul a fost lumină”.
Opera lui, mai ales cea paraștiințifică, se cuvine a fi receptată pornind de la dictonul înscris pe fațada Societății Regale din Londra, a cărui lider a fost din 1703 până la moarte, „Nullis in verba”, în traducere liberă: „Nu crede pe nimeni pe cuvânt”. El însuși nu a dat crezare nici unei idei sau afirmații până când nu a supus-o probei logicii, analizei și cercetării proprii, dacă se putea a experimentului.
Nu a făcut excepție de la această regulă nici măcar Biblia! John Locke, un alt gânditor englez celebru, putea afirma în 1703 despre Newton: „este un savant re­marcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologie, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el!”.
​

În 1710, episcopul anglican Berkeley publica „Tratat(ul) asupra principiilor cunoaşterii”, în care susţinea că doar o observare susţinută a obiectelor determină materializarea lor, idee suprimată prin dictonul „Esse est percipi” („A exista înseamnă a fi perceput”).

Chiar dacă un om nu percepe un anumit obiect – arată episcopul-filozof – el este perceput de Dumnezeu, ce asigură astfel continuitatea existenţei lumii fizice chiar şi atunci când nu se manifestă nicio prezenţă umană.

În 1714, fizicianul, filozoful şi matematicianul Leibnitz lega existenţa şi materialitatea lumii de existenţa unor observatori distribuiţi în spaţiu, numiţi monade, de unde titlul de „Monadologia”, pe care l-a dat cărţii sale. În concepţia sa, Marea Monadă este un Dumnezeu ce a creat lumea şi i-a dat impulsul iniţial (17, 73).

Monadele au fost concepute ca forme de conştiinţă care, prin capacitatea de percepţie, creează realitatea lumii, fie că este una divină sau una omenească. Ele ar da, deci, existenţă şi materialitate realităţii. Aceste idei insolite, specifice filozofiei numite idealism subiectiv, au fost reluate după aproape două secole de Avenarius şi Ernest Mach, pornind de data aceasta de la interpretarea unor descoperiri din fizică la sfârşitul secolului XIX.

Ernest Mach, precursor al lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice şi Richard Avenarius, filozof elveţian, au reluat ideea lui Berkeley şi pe cele ale lui Leibnitz. După Avenarius, între subiect şi obiect există o „coordonare principială în virtutea căreia n-ar putea exista unul fără celălalt” (cf. 4, 57). Lenin a combătut aceste idei în lucrarea „Materialism şi empiriocriticism”, în care a lansat conceptul de realitate obiectivă, ca una exterioară şi independentă de orice conştiinţă. Ba mai mult, după el, conştiinţa este determinată de existenţă şi nu invers. Opinia sa a părut logică şi de bun-simţ până la apariţia mecanicii cuantice şi a interpretării ei filozofice.

Astrofizicianul Daniil Danin susţine, în cartea sa, „Lumea stranie nu poate fi ocolită”, că, dacă fizicienii ar fi ştiut dinainte la ce complicaţii va duce mecanica cuantică, s-ar fi lăsat păgubaşi. Dar „au avut noroc… că mai întâi mecanica cuantică a fost creată” (1, 388) şi abia apoi a fost interpretată filozofic.

De unde prudenţa de a cerceta un domeniu al naturii numai pentru a nu ajunge la gâlceavă? Din omenescul motiv că acesta le dădea peste cap toate convingerile lor anterioare şi însăşi viziunea lor generală asupra lumii. Căci con­cluziile stranii reieşite din mecanica cuantică puneau sub semnul întrebării cauza­litatea, legea şi legitatea, relaţia cauză-efect, şi chiar existenţa şi realitatea obiectivă.

Einstein constata filiaţia berkeleyană a nerecunoaşterii existenţei reale a lumii în afara conştiinţei. Aceasta „seamănă cu aceea a bunului episcop Berkeley” (cf. 7, 82), constata el contrariat în 1952.

Nici Einstein şi nici alţii nu au observat că ideea „bunului episcop” nu era nici măcar originală, fiind o reluare a ideii lui Aristotel că materia devine realitate „numai prin acţiunea formativă a unor principii extramateriale”, substanţa fiind „o posibilitate ce devine realitate în urma acţiunii «formei» asupra ei” (cf. 15, 2431), pe care Călina Mare o consideră „idealistă”.

Fizica fusese, însă, până la apariţia mecanicii cuantice, o ştiinţă absolut sigură, căci prin „structurile (ei) logico-matematice” a oferit garanţia unui „grad înalt de abstractizare… (şi) atributele certitudinii” (15, 297), constata aceeaşi Călina Mare. De la apariţia ei, aceste „garanţii” au devenit nesigure sub anumite aspecte, ecuaţiile sale de bază numindu-se „de incertitudine” sau „de indeterminare”.

Einstein îi imputa lui Max Born negarea principiului cauzalităţii, căci „Este una dintre cele mai frumoase lucruri din viaţă de a avea o idee precisă a cauzelor şi efectelor” (10, 36). O jumătate de veac mai târziu, Ilya Prigogine, deşi recunoştea existenţa „unei iraţionalităţi fundamentale a naturii”, lega „nihilismul” concluziilor reieşite din ecuaţiile mecanicii cuantice de tradiţionalismul specific ideologiilor de dreapta din Germania, având loc un transfer al acestuia în fizică! (13, 27).

O lipsă de materializare, în absenţa percepţiei, şi deci a conştiinţei, reiese şi din interpretarea ecuaţiilor mecanicii cuantice.

Adepţii acestei interpretări susţineau (şi susţin) ideea şocantă a existenţei unui obiect în locul în care se întâmplă să se afle exclusiv datorită observării sale. Aceasta înseamnă negarea existenţei unei lumi fizice reale în afara observării de către noi a acesteia.

Fizicieni de prestigiu, reuniţi în ceea ce s-a numit Şcoala de la Copenhaga, condusă de celebrul Niels Bohr, au contrariat lumea prin concluziile lor „neorto­doxe”, reieşite din propriile cercetări. Max Born afirma că „nu există o lume obiectivă în fiecare moment” (19, 371), iar mult mai târziu Alfred Kastler susţinea că un corp microfizic „foton, electron, neutron, proton, atom sau moleculă nu posedă proprie­tatea pe care o putem numi «existenţă permanentă»” (12, 126).

Constatarea că „observarea unui atom ca fiind într-un loc creează faptul că acesta se află acolo” (2, 108) l-a determinat pe Richard Feynman să recunoască resemnat că „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică” (2, 113). Cei trei fizicieni au în comun că sunt laureaţi ai premiului „Nobel” şi că îşi recunosc deruta!

Condiţionarea existenţei materiale de spirit (conştiinţă) a fost afirmată deschis de creatorii şi adepţii mecanicii cuantice. Whitrow acceptă ideea leibnitziană a monadelor pe post de observatori, conectaţi între ei ca o comunitate de egouri (3, 178). Pascal Jordan, contributor în domeniu, leagă măsurătorile de observator, în sensul că acestea „şi produc ce e de măsurat” (2, 146), în vreme ce John Wheeler este de aceeaşi părere: „Nicio proprietate macroscopică nu e o proprietate până nu e o proprietate observată” (2, 146).

Eugen Wigner („Nobel”) crede că observatorul, cu „conştienţa sa conştientă”, poate să schimbe starea fizică a unui sistem printr-o acţiune la distanţă, „într-un mod care nu poate fi explicat” (2, 162).

În sfârşit, unul dintre creatorii mecanicii cuantice, Werner Heisenberg, afirma că „atomii sau particulele elementare, în sine, nu sunt reale, ele formează o lume de potenţialităţi, mai degrabă decât una de lucruri sau fapte” (2, 146).

Precizarea subliniată, în sine, sugerează că pentru a fi reale e necesar ceva exterior lor, o entitate «pentru sine», adică un observator conştient. Capacitatea de schimbare de la distanţă a stării fizice a unui sistem de către „conştienţa conştientă”, la care se referea Wigner, ar putea fi numită reificare, (adică materializare, de la res = lucru). Explicaţia capacităţii de reificare a conştiinţei a fost încercată încă în 1932 de von Neumann, în „Bazele matematice ale mecanicii cuantice”.

El a creat sintagma de „funcţie de undă”, reprezentând suprapunerea celor două stări ale microparticulelor, de corpusculi şi de unde, descoperite de Louis de Broglie, de la care a pornit întreaga „aventură” a mecanicii cuantice. În cartea amintită, von Neumann a făcut precizarea, esenţială pentru reabilitarea noţiunilor leibnitziene şi berkeleyene de percepţie şi observator, că „numai un observator conştient, care face ceva ce în prezent nu este cuprins în fizică, poate să colapseze o funcţie de undă” (2, 252).

Colapsarea nu înseamnă, la von Neumann, „prăbuşire” sau „decădere”, ca în accepţia obişnuită, ci „condensare” sau „existenţializare” dintr-o stare anterioară, pe care am putea-o numi de virtualitate. Posibilitatea „existenţializării” este exprimată mai bine prin termenul de „virtualitate” decât prin cel de „potenţialitate”.

Cel dintâi exprimă ceva ce „există numai ca posibilitate” dintr-o mulţime de variante, în vreme ce „potenţial” înseamnă o singură variantă de evoluţie.

Explicaţia acestei capacităţi a observatorului şi observaţiei de a fi la originea unui act de materializare, reificare punctuală, ar sta în puterea ei de a concentra într-un loc anume starea împrăştiată a particulei – unde (2, 107), înlăturând incertitudinea poziţiei şi a vitezei acesteia. Penrose şi Hammerhoff au identificat „locaţia” acestei puteri în creier, a cărui materie cerebrală ar avea „stări… de suprapunere şi coerenţă cu rază lungă”, putând astfel „colapsa funcţia de undă a obiectelor observate şi tot ce este interconectat cu ele” (2, 267). Stările de coerenţă şi suprapunere proprii materiei cerebrale ar putea face astfel ordine şi în lumea din jur, transformând-o din virtualitate în realitate.

Stephane Lupasco constata, încă acum trei decenii, „analogia neaşteptată care există între microfizică şi materia psihică”, precum şi faptul că cibernetica sistemului nervos şi psihic „se apropie uimitor de cibernetica sistemului microfizic” (11, 45).

După cei doi cercetători, doar „conştiinţa, ceva aflat dincolo de ecuaţia lui Schrödinger, poate să colapseze o funcţie de undă” (2, 267), fapt intuit în reflecţia lui Aristotel, amintită anterior, că materia devine realitate doar pin „acţiunea formativă a unor principii extramateriale”, mai exact a „acţiunii «formei» asupra ei” (15, 243). „Acţiunea formativă” poate fi identificată cu colapsarea, iar „forma” cu actul percepţiei conştiente.

Ordinea ar fi impusă în creier şi prin el în jur, de mintal, având o origine extracerebrală. Astfel, fiecare creier uman ar fi acţiona ca o monadă leibnitziană, ca un factor de ordine.

Victor Kernbach vede în dispariţia mentalului unui om, adică în moartea sa, „o mutaţie, (ca) de pildă eliberarea unor produse de tipul particulelor fără masă (psi, charme) în cadrul unor legi obiective, în vederea transferului lor într-o altă stare energetică şi servind unor scopuri obiective pe care noi nu le cunoaştem” (17, 97).

Şi Martin Rees crede că „Universul există pentru că suntem conştienţi de el” şi că „la început au fost doar probabilităţi. Universul putea să existe numai dacă îl observa cineva. Nu contează că observatorii au apărut cu câteva miliarde de ani mai târziu” (2, 271). Era indiferent doar dacă până atunci un Observator cosmic ar fi colapsat el însuşi Universul, asigurându-i o existenţă până la apariţia conştiinţelor omeneşti, cum prevăzător l-a distribuit în acest rol pe Dumnezeu, episcopul Berkeley.

Cum o omenire are sub observaţie doar un spaţiu limitat, ar fi nevoie de nenumărate civilizaţii omeneşti pentru a reifica şi ordona Universul. Parcă pentru a răspunde acestei provocări, „nobelistul” Alfred Kastler crede că stejarul cosmic şi-a împrăştiat ghindele în tot universul, din ele răsărind în toate civilizaţiile. Cea pămân­teană „nu este omenirea aleasă”, precum Israel poporul ales al lui Savaot, fiind doar una din ele, şi încă una plăpândă (12, 252). Astrofizicianul şi cosmologul Milne vede în aceşti observatori sau monade, în aceste civilizaţii, un sprijin al divinităţii în lupta cu Haosul, Dumnezeu opunându-se forţelor oarbe ale naturii pentru a impune pretutindeni Ordinea şi nu cu Diavolul (5, 165), care este eliminat din ecuaţie.


2


Sistemul microfizic este descris de mecanica cuantică ca un „teren” al ma­ximei dezordini, ce împiedică observarea adecvată a fiecărei particule ele­mentare în parte şi, în consecinţă, şi a predictibilităţii mişcărilor ei, exprimate în legi şi ecuaţii sigure. Această maximă dezordine se datorează apariţiilor şi dezinte­grărilor extrem de rapide „în care fiecare apare ca un ţesut inextricabil de cauzalitate şi hazard” (7, 131).

Reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga susţineau că efectul perturbator al contactului dintre microparticule şi aparatele de măsură face imposibilă cunoaşterea lumii cuantice pornind de la observaţii. Daniil Danin le-a înţeles reticenţele atunci când a recunoscut că „microuniversul este atât de sensibil încât şi cea mai delicată operaţie de măsurare echivalează cu o intervenţie grosolană în cursul său normal” (1, 302).

Din cauză că „Precizia absolută a măsurătorilor în aceste condiţii este inaccesibilă” (1, 299-300) şi cunoaşterea lumii cuantice este imprecisă. Din pricina „rolul(ui) nou şi nemaivăzut de mare pe care îl joacă în natură întâmplarea” (1, 334), cunoaşterea nu este exactă în lumea cuantică, iar „în adâncurile materiei domnesc probabilităţile, legile întâmplării, legile statistice” (1, 379).

Pentru asemenea realităţi impenetrabile la nivel individual din cauza imposi­bilităţii de a crea instrumente de măsură care să le determine caracteristicile, s-a creat fizica statistică, ce operează cu calculul probabilităţilor şi deduce legi statistice.

În celebrul Curs de fizică al Universităţii Berkeley, al cărei nume omagiază pe amintitul episcop-filozof, un volum din cele 5 se intitulează Fizica statistică.

Se precizează aici, de la început, că „un sistem format din multe particule este descris (doar) în termeni statistici” (10, 15).

David Bohm a emis teoria existenţei a două nivele de profunzime succesive în lumea subatomică a microparticulelor, din care cel „exterior” este cel al parti­culelor elementare propriu-zise, zis cuantic, şi cel al componenţilor acestora, aşa-zişi quarci, descoperiţi de Gell Man, numit subcuantic. Dacă cel dintâi este „nivelul microfizic sau cuantic în care se manifestă particulele de materie şi lumină cu intervenţia cuantei şi care, deşi scapă observaţiilor noastre directe, a fost totuşi indirect explorat de o jumătate de secol”, cel de-al doilea este unul „şi mai profund şi mai ascuns încă, nivelul subcuantic”, ce „nu şi-a dezvăluit încă legile” (4, 144-145).

Despre acest din urmă nivel de profunzime, Bohm precizează că se află „într-o stare de fluctuaţie haotică şi aleatorie foarte rapidă” (6, 133), ce se cumulează la cea de la nivelul cuantic. Şi la nivel subcuantic se manifestă o lipsă ireductibilă de legitate, dar şi de un concept de materie bine definit (6; 124, 130). Aici a plasat Mihail Drăgănescu sediul Materiei Profunde, generatoare a lumii existente create, în cartea „Informaţia materiei”. În acest nivel ar rezida sursa Sensului evoluţiei univer­sului, numit ortosens de Drăgănescu, adică un sens programat. De aici ar porni şi informaţia materiei, numită infomaterie. Ea ar ajunge la conştiinţa umană printr-o filieră specială având la capăt o „introdeschidere” (9a, 4).

Nivelul subcuantic, asociat cu originea conştiinţei, ar constitui locul ei de întâlnire cu informateria generată de Materia Profundă. Lupesco, citat de Solomon Marcus, arată că: „Materia – energie fizică şi materia energie vie sunt potenţial conţinute într-o a treia materie, materia cuantică, aceasta fiind ţesătura întregului univers. În această materie, omogenul şi eterogenul se înfruntă într-un echilibru simetric” (cf. 16, 154). Plasând materia generatoare, zisă Materie Profundă, la acelaşi nivel subcuantic la care Penrose şi Hamerhoff au presupus că se manifestă „coerenţa cuantică din creier”, Drăgănescu sugerează consubstanţialitatea lor.

Dacă „mintea” şi conştiinţa îşi au sorgintea în nivelul subcuantic al celulelor nervoase, sursa lor ar fi Materia Profundă, ca expresie a ultimei realităţi. O identifică apoi cu Dumnezeu dar, precizează Drăgănescu, „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi sensibil; atunci este fără voinţă, dar cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci ceva mai mult decât informaţie, poate şi energie” (9, 48). Despre un asemenea Dumnezeu impersonal tratează într-un alt cadru şi Victor Kernbach, când vorbeşte de „legile cosmice pe care le considerăm o inteli­genţă fără sursă programatică, o inteligenţă «la purtător», ca cea unică legitimă, cea divină” (cf. 17, 104).

Un asemenea Dumnezeu este identificat de către Drăgănescu şi la Newton „Dumnezeu, la Newton – arată el – este un substrat, aproape o substanţă profundă şi care intră, în primul rând, în mecanismele naturii. Tocmai prin răsturnarea conceptuală a acestui Dumnezeu într-o materie profundă, s-ar putea ca Newton să fie, prin viziunea sa, încă deasupra majorităţii oamenilor de ştiinţă care i-au urmat până în secolul XX” (9, 132). Aici ar fi sursa „minţii” şi conştiinţei.

Dar şi a Universului însuşi, după Donald Hoffam, specialist în domeniul cogniţiei, care afirma în 2005 că „Spaţiul – timp, materia şi câmpurile n-au fost nicio­dată obişnuitele Universului, ci au fost, întotdeauna, de la început, printre conţinu­turile mai umile ale conştiinţei” (cf. 2, 248).

Freeman Dyson împinge lucrurile şi mai departe: „Nu ar fi surprinzător dacă s-ar dovedi că originea şi destinul Universului nu pot fi înţelese complet, separate de fenomenele vieţii şi conştiinţei… (…) Poate că viaţa a reuşit, …, să modeleze Universul după scopurile sale” (cf. 2, 276).

Până şi scepticul Stephen Hawking, descoperitorul găurilor negre şi urmaşul lui Newton la catedra de fizică a Universităţii din Cambridge, constată că „eveni­mentele nu se produc arbitrar, ci respectă o anumită ordine fundamentală, care poate fi sau nu de origine divină”. Numai datorită acţiunii ei s-a ajuns de la „Univer­sul timpuriu, …probabil foarte haotic (şi) neregulat…, până la un univers atât de omogen şi regulat la scară mare cum este al nostru astăzi” (8, 145).

David Bohm, un adept al lui Einstein în apărarea determinismului, afirmă că însuşi Aristotel s-a gândit la Dumnezeu atunci când s-a referit la „cauzele finale”. Asemenea cauze presupuneau un „Dumnezeu care era văzut ca cel care a creat universul după un proiect măreţ” (9, 52), adică având „un fundament de o ordine mai înaltă” (6, 296). Întreaga carte a acestui mare fizician, intitulată „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, constituie un compromis între o teleologie şi cele mai avansate teorii ale fizicii.

Nu putem încheia trecerea în revistă a punctelor de vedere ale unor mari fizicieni referitoare la chestiunea pusă în discuţie fără a-l cita pe „regele fizicienilor”, care a fost Albert Einstein. Întrebat în legătură cu credinţa sa, Einstein a răspuns: „Această încredere emoţională profundă în structura logică superioară a univer­sului… este ideea mea despre Dumnezeu” (cf. 3, 195). Era, în fapt, o filozofie a naturii, numită în epocă religie cosmică. Biograful său sovietic, Vladimir Lvov, un admirator al autorului teoriei relativităţii pe linia impusă încă de Lenin în 1922, îi impută un ateism inconsecvent.


 


3


O confirmare a originii subcuantice a gândirii, a întâlnirii în această „locaţie” a mentalului cu informateria, avându-şi sursa în Materia Profundă, vine şi din direcţia parapsihologiei.

Aceasta s-a bucurat de o mare atenţie sub regimurile totalitare, inclusiv sub cel stalinist şi sub cel nazist, din cauza folosirii ei în anchetele politice ori a inducerii unor idei sau acţiuni prin mecanisme de sugestie. Agenţii ale căror capacităţi paranormale au fost cultivate şi „şlefuite” erau numiţi în fosta U.R.S.S. maeştrii extrasens, înzestraţi deci cu capacităţi extrasenzoriale. Parapsihologia sovietică a folosit termenul de metacontact, acesta fiind definit ca „un contact în afara lumii fizice” (18, 48). Deşi au folosit rezultatele acestor cercetări în interesul regimului, liderii sovietici nu au agreat interpretarea lor filozofică, considerată o pseudoştiinţă (18, 83).

În ce consta aceasta? S-a ajuns la constatarea că „Există un contact cuantic, deşi perceput foarte slab, între toate obiectele Universului, prin care se menţine unitatea cuantică a lumii” (18, 114), ce permite accesul la nişte «baze de date», la un câmp informaţional – energetic, la care mentalul este cuplat. Ca atare, „gândul are un substrat metafizic”, fiind, deci, în relaţie cu un câmp sau spaţiu informaţional – energetic. El presupune existenţa unei Raţiuni Superioare, a unui Creator de la care provine potenţialul psihoinformaţional fundamental (18, p. 134). Autorul rus (sovietic) al acestei interpretări merge mult mai departe în relaţionarea între info­materie şi o presupusă divinitate, dar şi între ele şi conştiinţă.

Raţiunea Superioară ar avea capacitatea de a genera şi controla procesele materiale, de a gândi şi genera propria dezvoltare, ca modalitate de autoper­fec­ţionare şi autoreglare.

Aceasta ar presupune şi crearea formelor însufleţite şi spirituale, ca forţe motrice ale însăşi Raţiunii Superioare. Creierul este instrumentul de legătură cu câmpul informaţional general, primind informaţii din mediul cosmic (18, 139) (Se poate observa că, în liniile esenţiale, teoria lui Drăgănescu, cea a lui D.N. Fonaref şi cele ale lui Victor Kernbach ori Penrose şi Hamerhoff coincid).

Până când creierul a ajuns receptacolul informaţiei şi sursa colapsării materiei s-a parcurs drumul lung de la eterul indefinit, fără structură şi principiu de organizare, prin procese succesive de structurare, pornind de la particule elementare „dirijate” de un „număr extraordinar de mare de cuante informaţionale” (18, 137). Acestea au fixat scopul şi sarcinile fiecărei structuri evolutive pornind de la „Raţiunea Supremă” (18, 138).

Această „Raţiune Supremă”, numită anterior „Raţiune Superioară”, face totul numai în numele binelui (18, 140), cerând doar să credem în ea, conchidea fostul kaghebist specialist în parapsihologie, ale cărui erezii filozofice erau tolerate de foştii săi stăpâni în virtutea serviciilor cam necurate pe care le făcea.

Sintetizând punctele de vedere privind originea conştiinţei prezentate mai înainte vom constata axarea lor pe conceptul de informaţie având o sursă gene­ratoare, vectori de transmisie şi receptacoli, având misiunea de a realiza proiectele conţinute în această informaţie. Sursa generatoare poate fi numită divinitate, Materie Profundă ori Raţiune Supremă, după cum monadele sau observatorii lui Leibnitz nu ar fi decât conştiinţele umane ori, prin extensie, civilizaţiile, având capacitatea de materializare (colapsare) a realităţii.

Evoluţia Universului nu ar fi altceva decât o îngustare continuă a sferei haosului şi o extensie a lumii ordinii, întreprinsă de o Superforţă, Raţiune Supremă sau altă denumire a divinităţii, cu ajutorul conştiinţelor pe care le-a creat şi pe care le-a înzestrat cu capacitatea de creaţie.

Erwin Schrödinger, unul dintre cei doi coautori ai mecanicii cuantice, susţine „indestructibilitatea Spiritului prin Timp” (14, 187), că acesta este „un singulare tantum”, că „numărul total de spirite este Unu” (14, 167). Aplică aici ideea aristo­telică a unui Unu în Multiplu, susţinând unitatea dintre spiritele (conştiinţele) umane şi spiritul divin. „În terminologia creştină, a spune «Aşadar Eu sunt Dumnezeul Atotputernic» este blasfemie şi hulă. Dar este demonstraţia dintr-un condei a nemuririi şi a lui Dumnezeu”. Upanişadele susţineau, încă acum 2500 de ani, „iden­titatea ATHMAN=BRAHMAN (eul personal este egal cu cel etern, atotcu­prinzător şi omniprezent” (14, 110). Nu se teme să afirmă că, „dacă cineva mi-ar reproşa că ceea ce rostesc acum este o religie, şi nu o ştiinţă”, i-ar replica că aceasta „nu este opusă ştiinţei, ci susţinută prin faptele pe care ni le-a relevat cercetarea ştiinţifică dezinteresată” (14, 168). Şi Alfred Kastler crede că trebuie „să recunoaştem existen­ţa unui «proiect» sau «program» în faptele lumii fizice neînsufleţite” (12, 240-241), care presupun autori care să le conceapă şi antreprenori care să le execute şi care, în afara omului, nu poate fi decât un Creator, cumulând ambele ipostaze.

Psihiatrul Dumitru Constantin Dulcan tratează în lucrarea „Inteligenţa mate­riei” mai multe din aspectele la care ne-am referit anterior, ajungând în final la rostul omului în lume în lumina acestora: „Noi suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna inteligentă a unui arhitect nevăzut ne-a desprins de lut şi ne-a construit după un plan din care reiese unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul gândirii capabile să se gândească pe sine. Tot ce s-a întâmplat pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor care vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile şi ruinele nimicnicie, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o existenţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului”. În el se aprinde „lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de univers” (19, 345-346). În aceste cuvinte se regăsesc o bună parte a ideilor exprimate în prezentul studiu.


BIBLIOGRAFIE

1. Daniil Danin, Lumea stranie nu poate fi ocolită, Editura Ştiinţifică, 1967.

2. Bruce Rosenblum, Fred Kuttner, Enigma cuantică. Fizica întâlneşte conştiinţa, Editura Prestige, Bucureşti, 2011.

3. Vl. Lvov, Viaţa lui Albert Einstein, Editura Ştiinţifică, 1960.

4. Mihail Florescu, Materie şi mişcare, Opinii contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

5. Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pedică, 1978.

6. David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, 1995.

7. Mihail Florescu, Enigmele şi paradigmele materiei, Editura Politică, 1984.

8. Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului, De la Big Bang la găurile negre, Editura Humanitas, 2006.

9. Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1990.

9a. Mihai Drăgănescu, Spiritualitate, informaţie, materie, Editura Academiei, 1988.

10. Cursul de fizică Berkeley, vol. 5: Fizică statistică, Editura Didactică şi Pedago­gică, Bucureşti, 1983.

11. Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică, 1982.

12. Alfred Kastler, Această stranie materie, Editura Politică, 1984.

13. Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă, Metamorfoza ştiinţei, Editura Politică, 1984.

14. Erwin Schrödinger, Ce este viaţa? Şi spirit, şi materie, Editura Politică, 1984.

15. Materialismul dialectic, Prelegeri, Editura Politică, 1973.

16. Solomon Marcus, Timpul, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.

17. Victor Kerbach, Biserica în involuţie, Editura Politică, 1984.

18. D.N. Fonaref, Metacontact, Editura Mirador, Arad, 2010.

19. D. C. Dulcan, Inteligenţa materiei, ediţia a II-a, Editura Teora, 1992.