Ecleziastul si sensul existentei

Atunci când, în secolul II d.Hr., un consiliu de rabini şi talmudişti s-a întrunit pentru a face o selecţie a scrierilor iudaice cu caracter religios, pentru a întocmi corpusul canonic al Sfântului Testament, cartea Ecleziastului a stârnit o vie dispută pro şi contra. Conţinutul ei pronunţat sceptic a fost principalul argument împotriva includerii în canon şi doar pretenţia autorului că este „fiul lui David” şi „împărat al Ierusalimului” (1,1) i-a permis lui ben Zakai să o impună în faţa consiliului[1].

Biblişti cu reputaţie au demonstrat că Ecleziastul nu poate fi identificat cu regele Solomon şi că această scriere nu a fost elaborată în secolul X î.Hr., ci în veacul al III-lea î.Hr.[2], suferind influenţa filozofiei scepticismului lui Epicur. Autorul spune despre el însuşi: „Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei care (au fost) înaintea mea în Ierusalim” (2,9), ceea ce a permis identificarea sa cu Solomon. Dar simpla citire a unor consideraţii a autorului asupra societăţii vremii sale trezeşte imediat dubii asupra obârşiei şi calităţii sale monarhice. Cum ar fi putut un monarh să scrie că „cei apăsaţi varsă lacrămi şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor şi n-are cine să-i mângâie” (4,1), ştiut fiind faptul că orice cap încoronat s-a pretins întotdeauna ca un protector al celor mulţi? N-ar fi putut spune fără a se autoacuza că „cel sărac (este) năpăstuit şi jefuit în numele dreptului şi dreptăţii” (5,9), deoarece tolerarea injustiţiei l-ar fi descalificat în ochii cititorului.

Asemenea constatări se potriveau doar spiritului şi mentalităţii profeţilor şi trebuie să admitem travestiul unui profet în mantia regală. Ecleziastul depăşeşte încă şi cadrele unei scrieri profetice, deoarece de la nedreapta aşezare a rânduielilor lumii el ajunge la „sacrile­giul” îndoielii asupra dreptăţii lui Dumnezeu. „Este câte un om fără prihană care piere în neprihănirea lui şi este câte un nelegiuit care o duce mult în răutatea lui” (7,15). Mircea Eliade vede în acest „sacrilegiu” o expresie a prăbuşirii doctrinei răsplăţii, întrucât el insistă asupra caracterului inexplicabil al actelor lui Dumnezeu, omul şi dobitocul, nebunul şi înţeleptul, virtuosul şi păcătosul împărtăşind aceeaşi soartă[3]. Nepedepsirea păcătoşilor, a celor răi „cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, cari fac fapte bune”, este considerată ca „cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi (…) Se duc la cei morţi” (9,3).

Nici vorbă de o creaţie dumnezeiască privilegiată pentru om: „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are mai mult decât dobitocul(!) Şi totul este deşertăciune. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi în pulbere se întorc” (3, 18-20).

Nu pune mare preţ pe „lumea de apoi” (şeol, în religia iudaică), deoarece nu e deloc plăcută, chiar dacă acceptă ideea nemuririi sufletului, moartea însemnând că „… se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost şi… se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (12, 6-7). Pentru a-şi drege parcă îndoielile la adresa dreptăţii lui Dumnezeu, Ecleziastul îl „reabilitează”: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut” (3, 14). Îndoielile Ecleziastului nu ajung până la o necredinţă ateistă, ci înseamnă o „tensiune între disperare şi resemnare”, după Eliade (idem, p. 254), îndrituind opinia lui Ovidiu Drâmba, după care „deasupra acestei relative incoerenţe, se exprimă într-un stil retoric de înaltă calitate literară, spiritul original, pesimist şi fatalist, sceptic şi hedonist, lucid şi polemic, care face din Ecleziast cea mai voltairiană dintre operele vechii literaturi ebraice”.[4]

În fapt, „Ecleziastul este o carte fără subiect”, deoarece autorul „nu este nici… cronicar şi nici… prozator. El este un gânditor”, la care se îmbină „râsul care neagă şi surâ­sul care afirmă, căutarea şi dezamăgirea, ironia şi scepticismul”, după Belenki.[5]

Ecleziastul este un credincios încercat de omeneştile îndoieli asupra divinităţii, un sceptic aplecat spre un hedonism moderat (hedonism, concepţie ce face din plăcere sau desfătare binele suprem). „Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept” (7, 16) în­deamnă „scandalos” Ecleziastul, „dacă vrei să guşti plăcerile vieţii”.

Îndemnul trăirii plăcerilor vieţii se face prin contrapunere cu neplăcerile inerente ale bătrâneţii, ai cărei ani „Nu găsesc nici o plăcere în ei” (12, 1), pentru că odată cu ei „încep să tremure paznicii casei (mâinile) şi să se încovoaie cei tari (picioarele)…” (12, 3) şi cu perspectiva morţii, evocate sugestiv prin parabole „până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor şi până nu se strică roata de la fântână…” (12, 6-7).

Căci orice lucru are vremea lui: „Toate au vremea lor şi orice lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei”, după cum „iubitul îşi are vremea lui şi urâtul îşi are vremea lui” (3, 1-2). Deoarece plăcerile cele mai multe şi mai intense sunt proprii tinereţii, Ecleziastul recomandă tinerilor să trăiască ceea ce este dat acestei vârste: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi”, dar fără desfrâu, căci „Dumnezeu te va aduce la judecata sa” (11, 9).

Îndemnul trăirii vieţii în familie este de o simplitate sublimă: „Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare, căci aceasta este partea ta de viaţă şi din truda pe care te trudeşti sub soare” (9, 8-9). Pe linia îndemnurilor consolatoare la ideea morţii crede că „nimic nu este mai bun pentru om sub soare decât să mănânce, să bea şi să se veselească” (8, 15).

Ecleziastul însuşi şi-a trăit viaţa aşa cum le-o recomandă celor tineri: „Mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împărat şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei” (2, 8). „Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea” (2, 10). Deziluzia trecerii lor îl fac mizantrop: „Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare; totul este deşertăciune şi goană după vânt”, căci „nu este nimic trainic sub soare” (3, 11). Se îndoieşte nu numai asupra rostului existenţei sale de până atunci, ci şi a agoniselii lăsate moştenire urmaşului, căci „lasă rodul muncii lui unui om care n-a ostenit deloc la ea” (3, 21). Nu este vorba de egoism, ci de îndoiala în destoinicia sa. „Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun? Şi, totuşi, el va fi stăpân pe toată munca mea pe care am agonisit-o cu trudă şi înţelepciune” (5, 18-19). Teama dintotdeauna a părintelui că fiul îi va risipi munca prin nechibzuinţă ori nepricepere răzbate din aceste rânduri.

Democraţia morţii pentru cei buni şi cei răi este privită ca o nedreptate, nefiind echili­bra­tă de cumpăna justiţiei reparatorii divine, ca în creştinismul succesor. Aici raiul apare ca o compensare a nedreptăţilor suferite în viaţa pământească. Cartea Ecleziastului începe cu o tulburătoare viziune asupra succesiunii generaţiilor („neamurilor”, „rândurilor de oameni”) şi a amneziei generaţiei succesoare cu privire la cea anterioară. „Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Un neam (rând de oameni, în altă traducere) trece, altul vine şi pământul rămâne totdeauna (rămâne veşnic în picioare, în altă traducere)” (1, 3-4). Amne­zia succesiunii generaţiilor este aproape deplină: „Nimeni nu-şi mai aduce aminte ce a fost mai înainte, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu” (1, 11).

Dând glas regretului omului dintotdeauna că lumea rămâne, iar el dispare, Ecleziastul îşi imaginează cu o nostalgie adânc omenească ciclurile naturii după „plecarea” sa: „Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou (…) Toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple, ele aleargă necurmat spre locul de unde se pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo” (1, 5-7).

După cum am arătat anterior, Ecleziastul este bănuit de influenţa scepticismului epicurean. Epicur s-a născut în anul 341 î.Hr., deci Ecleziastul şi-ar fi scris cartea prin secolul III î.Hr. Filozoful grec este cunoscut atât ca şi coautor al teoriei atomiste, alături de Democrit, cât şi întemeietor al curentului filozofic numit scepticism sau epicureism. Epicureii consi­derau că scopul vieţii este plăcerea şi că toate acţiunile omului tind spre plăcere[6]. „Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii – afirmă Epicur – nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale, cum socotesc unii,…, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu desfătarea cu… delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului. Dintre toate acestea, prima şi cel mai mare bun este înţelepciunea (cuvânt ce revine obsedant la Ecleziast, n.n.). De aceea, înţelepciunea este un lucru mai de preţ chiar decât filozofia; din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi” (cf. idem, p. 205-206). Epicur a fost primul filozof care a făcut deosebirea dintre „plăcerile cărnii” şi „plăcerile sufletului” (idem, p. 206), incluzând între ele cele dintâi plă­cerea stomacului, ce ar fi sursa celorlalte plăceri ale simţurilor.

În contrast, plăcerile sufletului sunt considerate superioare. Epicur recomandă omului să impună simţurilor o anumită disciplină, să guste plăcerile cu măsură, deoarece fără aceasta omul se face vinovat de scurtarea propriei existenţe şi a „banchetului vieţii”. Plăcerea, care este scopul vieţii, nu vine nici de la zei şi nici de la cursul vieţii numit îndeobşte destin. „Pentru a fi fericit, omul nu trebuie să conteze decât pe el însuşi, pe libera determinare a voinţei sale, luminată şi guvernată de raţiune”, sintetizează Ernest Stere concepţia epicureană (idem, p. 208). Plăcerea este pe primul plan, virtutea fiind doar o „cale ce duce la fericire”, deoarece „Fără plăcere – zice Epicur – virtuţile nu ar fi nici lăudabile, nici rezonabile” (cf. ibid.) (vezi coincidenţa cu părerea Ecleziastului – „Nu fii neprihănit”).

Valorile moralei lui Epicur sunt temperanţa, justiţia, curajul şi prietenia, respectiv evitarea exceselor de orice fel, inclusiv de a fi prea sobru, pacea interioară, acordul sufletului cu el însuşi, considerat bunul cel mai de preţ, lipsa de agitaţie, iubirea reciprocă şi dezintere­sată, generozitatea, prietenia ca sursă de securitate. Amestecul raţiunii în universul plăcerilor tre­buie să fie o sursă de satisfacţii superioare. Morala lui Epicur constă în „ideea unei per­sonalităţi ferme şi superioare, care cultivând plăcerea ca ideal al vieţii morale nu înţelege să cedeze tuturor tentaţiilor, care antrenându-i sufletul în direcţii divergente, instalând haosul în conştiinţă, ar submina nu numai unitatea, ci însăşi nobleţea spirituală a fiinţei noastre” rezumă Ernest Stere (idem, p. 211). Spre deosebire de Ecleziast, Epicur nu crede într-o viaţă după moarte.

Filozoful Ion Banu ne prezintă, în lucrarea sa Filozofia Orientului Antic[7] o viziune filozofică foarte apropiată de cea a lui Epicur şi a Ecleziastului în Egiptul faraonic, cu un mileniu şi jumătate înaintea acestora. Pe pereţii mormântului preotului Neferhotep apare un text scris cu hieroglife ce consemnează un ipotetic dialog între doi harpişti, dintre care unul ex­primă întreaga mistică sepulcrală pe care o cunoaştem din Cartea morţilor, iar celălalt se îndoieşte de ea (p. 158). Al doilea harpist este la fel de sceptic ca şi Ecleziastul cu privire la dreapta orânduială a lumii şi îndeamnă, la fel ca acesta, şi ca Epicur, la o viaţă de plăceri.

„Trupurile sunt făcute ca să dispară… iar (trupurile) altor generaţii vin în locul lor… bărbaţii fac copii, femeile nasc… Să ai cântec şi muzică înaintea ta (Ecleziastul, n.n.), uitând de toate relele, gândeşte-te doar la plăceri, până în ziua în care vei trece în pământul tăcerii… Am auzit despre toate cele întâmplate strămoşilor tăi. Zidurile lor sunt sfărâmate… Urmează (deci) imboldul inimii tale, atâta timp cât eşti pe pământ (din nou Ecleziastul!). Iată zeii care au fost mai înainte: carnea jertfelor lor e sfâşiată ca de pantere, pâinea jertfelor e plină de praf… formele lor nu se mai află în picioare în templul lui Ra… Nu există om care să fi dus cu el averea sa! Hotărât… Din mormânt nimeni nu se mai întoarce” (idem, p. 185). Este uimitoare asemănarea acestor reflecţii cu cele ale ţăranilor noştri, după care mortul de la groapă nu se mai întoarce şi nu-şi duce cu el averea în lumea de apoi.

Ion Banu comentează astfel reflecţiile harpistului din secolul XVI î.Hr.: „(acesta) vede fericirea exclusiv în afara pietăţii. Hedonismul său pare a fi concluzia logică a respingerii doctrinei despre nemurire, de o parte, a teologiei divine, pe de alta; dacă o altă viaţă nu exis­tă, dacă motivele de a se aştepta ceva de la zei se arată şubrede, atunci omul trebuie să ia sin­gur iniţiativa, să-şi organizeze singur viaţa, unica lui viaţă, cea pământească” (p. 185). Această inscripţie cu tentă hedonistă nu este singulară. Într-un mormânt dintr-o epocă ulterioară se proclamă o adevărată moarte nietzcheiană a zeilor: „Zeii de dinainte… nu mai sunt la locul lor. Ce s-a întâmplat cu ei?... Lăcaşul lor e distrus… Inima zeilor nu mai bate, iar ei nu mai ascultă pe cei care-i imploră” (p. 186).

Restul textului îndeamnă pe oameni să-şi trăiască viaţa şi să nu mai aştepte nimic de la zei. În documentul cunoscut sub numele de Disputa dintre un dezamăgit şi sufletul său, acesta se plânge, ca şi Ecleziastul, de judecătorii părtinitori cu cei avuţi; crede, ca şi acesta, în viaţa de apoi, dar recomandă celor ce-i vor citi epitaful: „Bucură-te de Ziua cea bună, cât eşti în viaţă uită de griji” (p. 142). În vestitele Plângeri a lui Ipuser, zeii sunt certaţi pentru că tole­rează fărădelegile şi nu i-au corectat pe oameni încă de la început.

Pe drept cuvânt, pe marginea acestor texte, Ion Banu şi-a putut intitula acest paragraf: Epicureenii veacurilor XVI-XIV (p. 184). Epicureeni înaintea lui Epicur, de ce n-ar fi putut să fie astfel şi Ecleziastul?

Scepticismul la marginea credinţei se constată şi în izvoare vechi de mii de ani, dar şi în izvoare etnologice recente. Oamenii de rând nu s-au mulţumit niciodată cu învăţăturile după care viaţa pământească nu este decât o pregătire a celei viitoare. Ei au gândit mereu în termenii zicalei: Să nu dai pasărea din mână pe cea de pe gard. O spune explicit Vasile Avram: „Chiar şi cei mai nefericiţi dintre oameni (…) nu se pot hotărî a ceda existenţa terestră (vrabia din mână) pe prezumtiva compensaţie postumă, fie din speranţa că ceva, cineva (o minune) le va întoarce spre fericire cârma destinului, fie din consolarea că «aşa le-a fost dat» şi că viaţa merită a fi, totuşi, trăită în limitele a ceea ce se dăruie fără să se împartă (…) Şi chiar dacă în destule cazuri această sete de existenţă duce spre forme monstruoase de conservare individuală… (şi) la lupta pe viaţă şi pe moarte pentru o fericire în plus, …, continuă să sălăşluiască, cel puţin în minţile şi inima unora, aspiraţia spre o proporţionare a contrariilor în funcţie de idealul unei armonii superioare. Dintotdeauna s-au găsit oameni care să avertizeze că sensul vieţii nu constă doar în îndestularea simţurilor ori a intelectului, că esenţa omului se află în acelaşi timp dincolo şi dincoace de limitele existenţei terestre şi că împlinirea destinului poate să însemne şi simpla căutare a unui echilibru între multiplele antiteze ale lumii”[8].

Ceea ce Epicur a spus explicit, omul de rând, cu un simţ moral spontan moştenit, a înţeles şi făcut, în chip tacit, fără a renunţa la trăirea plenară a vieţii pământeşti.

Cu doina „Lume, lume, soro lume”, preţuirea vieţii în societate şi familie capătă aspecte patetice în perspectiva morţii inevitabile: „Lume, lume, soro lume, / Nu mă mai satur de tine. / Nici de fraţi, nici de surori, / Nu mă satur până mor. / Nici de mamă, nici de tată, / Nu mă satur niciodată. / Doar atunci m-oi sătura, / Când mi-a suna scândura, / Când m-or băga în mormânt / Şi n-oi mai fi pe pământ”. Această viaţă este nepreţuită chiar dacă „Cel ce naşte necăjeşte”, fiindcă „Cel ce moare putrezeşte”.

O altă creaţie populară îndeamnă la petrecere din cel mai vechi şi general motiv omenesc: „Pare-mi rău şi mult mi-i jele / De tinereţele mele. / De-aia cânt şi îmi petrec, / Că văd că zilele trec”[9]; două versuri dintr-un cântec ne arată măsura preventivă a trăirii plăcerilor în tinereţe: „Să fiu tot cu voie bună, / Câtu-mi-i lumea pe mână”.

Genul numit de folclorişti al cântecelor de lume şi petrecere este expresia acestui hedonism moderat, propriu scepticismului popular spontan. Acest gen se referă la un „cântec profan prin excelenţă, de veselie sau de mâhnire, ale omului între oameni, în ritmul muncii sau în orele de odihnă, în viaţa de toate zilele”[10]. Dacă facem o comparaţie între îndemnurile la trăirea plăcerilor vieţii din textele Ecleziastului, harpistului egiptean şi a amintitelor creaţii populare, vom observa o tulburătoare identitate şi continuitate în psihologia umană, peste graniţele spaţiale şi chiar temporale, izvorând din profunzimile sufletului uman. Suflet ce nu acceptă dispariţia sau, dacă o acceptă, în numele unei vieţi viitoare fericite, vrea să o trăiască pe deplin pe cea sigură, cea pământească.

O altă creaţie populară imploră morţii o excepţie, imposibilă însă: „O, moarte, ce ţi-aş plăti / La mine de n-ai veni! / Daţ-aş aur şi argint / Să nu mă bagi în pământ. / - O, omule, ce grăieşti, / Cât ai rea tu să trăieşti? / Copacu-i cu rădăcină, / Şi-a lui vreme încă vină: / Uscă-i-se crengile, / Seacă-i rădăcinile. / D-apoi tu, că eşti de lut, / Cum nu-i merge în pământ?”[11].

Celor care identifică dragostea cu un păcat demn de iad, un tânăr în cauză le răspunde: „Aşe zâc oamenii-n sat / Că io-i fi talpă de iad / N-am omorât om de viu, / Am iubit ce mi-o plăcut”[12], iar un celebru cântec maramureşean vădeşte o asemenea apetenţă pentru plăcerile vieţii, încât se preferă renunţarea la raiul postum: „Măi şogore, io şi tu / Şohan n-om vide raiu’, / Nici nu-i hia să-l vedem, / Până noi oameni suntem” (şohan = niciodată; hia = nevoia).

În creştinismul cosmic est şi sud-est european, identificat de Mircea Eliade, se cons­tată „o natură transfigurată şi invulnerabilă, la adăpost de răsturnările consecutive ale răz­boaielor, devastărilor şi cuceririlor”, dar şi „lupta împotriva Timpului, cu aceeaşi spe­ranţă de a ne scutura de povara timpului mort, a timpului care striveşte şi ucide”[13].

Toate aventurile eroilor din basme exprimă preţuirea vieţii pământene, dorinţa inconş­tien­tă de respingere a dispariţiei umane, ce pune capăt plăcerilor lumeşti. Acestea constituie, în lipsa unei alternative sigure, un sens al existenţei, un Rost al vieţii. Promisiunile legate de postexistenţa pământească sunt prea vagi şi, mai ales, neconfirmate, pentru a se putea substitui palpabilului vieţii pământeşti. Omul se leagă cu încăpăţânare, uneori cu disperare, de ceea ce „îi este dat” în „lumea cu dor” şi nu o sacrifică de dragul celei „fără dor”, în care se străduieşte, totuşi, să creadă.



[1] M.S. Belenki, Despre mitologia şi filozofia Bibliei, Editura Politică, 1982, p. 133.


[2] I.D. Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 89.


[3] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 252.


[4] Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 197.


[5] Op. cit., p. 137.


[6] Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 205.


[7] Titlul complet: „Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1976 (trimiteri în text).


[8] Vasile Avram, Chipurile divinităţii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006, p. 81-82.


[9] Memoria Ethnologica, Revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală, nr. 10/ iunie 2004, Baia Mare, p. 1042.


[10] Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, 1964, p. 141.


[11] Memora Ethnologica, nr. 11-13/2005, p. 1189, p. 1192.


[12] Idem, p. 1060.


[13] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 161.

---