Banii, Banii, Banii

Moto: „Banii nu se fac aşa / Stând la cârciumă şi-a bea, / Banii se fac la pădure / Din firiz şi din secure” (Doină bănăţeană)
 
Istoria pune începutul circulaţiei monetare pe seama regelui persan Darius I, în jurul anului 500 î.Hr., ale cărui monede se numeau darici. După acest debut tot mai mulţi monarhi bat monede cu chipul lor pe una din feţe, ca o garanţie de autenticitate, dar şi ca o expresie a grandilocvenţei. Pe cealaltă faţă (revers) se notifică valoarea printr-un număr de unităţi, pornind de la o unitate standard. Încă din antichitate, banii, ca sim­bol al puterii economice, sunt asociaţi cu căpeteniile statelor, ca titulari ai puterii politice. Doar China folosea, încă de atunci, bani de hârtie, garantaţi de autoritatea împăratului.
Cum acest produs era un monopol chinez, şi banii de hârtie constituiau un unicat chinezesc. Consulii, şi apoi împăraţii romani, preferau să autentifice o valoare reală, ca şi regii elenistici. Valoare reală, deoarece metalele preţioase din care erau confecţio­nate conţineau o cantitate de muncă depusă pentru realizarea lor.
După Theodor Mommsen, cel mai celebru istoric al Romei, „unicul sector strălucit al economiei particulare romane este circulaţia banilor şi comerţul”, romanii monopo­lizând această circulaţie „pe întregul cuprins al statului roman” (Istoria romană, volumul 2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 221). Mommsen arată că „aurul şi argintul circulau împreună ca mijloc universal de plată, încât între cele două metale exista o relaţie valorică, stabilită prin lege”, dar aurul era folosit ca lingou şi „evaluat numai după greutate”, doar argintul circulând „în exclusivitate ca veritabilă monedă”, chiar dacă „erau pe picior de egalitate ca mijloace de circulaţie” (idem, 224).
Cu toate că sistemul monetar roman avea o rigoare ce n-a fost atinsă decât rareori „chiar şi în timpurile moderne”, la nevoie se emiteau denari de cupru placaţi cu argint, impuşi cu un curs forţat, ca şi cum ar fi fost confecţionaţi în întregime din argint. Mommsen vedea în ei „o monedă convenţională, similară cu banii noştri de hârtie, cu un curs forţat şi bazat pe tezaurul de stat”, ce trebuia să accepte şi el piesele argintate (idem, 225).
Atunci când statul roman nu îşi putea plăti soldaţii din armata sa tot mai nu­meroasă şi lucrările publice tot mai extinse, recurgea la retopirea monedelor revenite prin dări şi impozite şi reducerea conţinutului de metale preţioase din monedele noi „fal­si­ficând valoarea lor reală”.
Statul roman a instituit monopolul său asupra extracţiei metalelor preţioase (no­bile), adică un sector public în mineritul aurifer. Aproape întreaga cantitate de metale pre­ţioase, şi mai ales de argint, era folosită pentru confecţionarea banilor, a căror pune­re în circulaţie era efectuată de stat prin plata salariilor militarilor şi funcţionarilor, res­pec­tiv a contravalorii lucrărilor publice efectuate cu întreprinzători privaţi.
Lipsa instituţiilor de credit şi insuficienţa banilor au generat înflorirea cămătăriei, o sumă de bani datoare cămătarilor determinând rambursarea ei de 6 ori într-o perioadă de 14 ani (idem, 222). După acelaşi istoric s-a realizat „egalitatea între oligarhia financiară a capitaliştilor romani şi cea politică”, aceasta fiind „trăsătura distinctivă a economiei particulare a acestei epoci”. Aşa se explică de ce „acest ordin al capitaliştilor exercită o influenţă hotărâtoare asupra politicii externe” (idem, 223), mai precis a obiectivelor şi direcţiilor ei.
Mommsen ne oferă imaginea unui stat roman aproape capitalist, în care există o „oligarhie financiară”, ce îl apropie de societatea occidentală de la sfârşitul secolului XIX în viziunea lui Hilferding. Influenţa ei hotărâtoare asupra direcţiilor politicii externe roma­ne ne aminteşte de cea a oligarhiei financiare londoneze în determinarea războiului anglo-bur din 1899-1902, prin care aceasta a acaparat cele mai bogate teritorii aurifere şi diamantifere din lume în Africa de Sud, despre care documentează Hannah Arendt în „Originile totalitarismului”.
Mobilul principal al celor două războaie purtate de Traian pentru cucerirea Da­ciei, între 101-106, a constat în adjudecarea pe calea armelor a teritoriului Munţilor Apu­seni, zona cea mai bogată în aur şi argint din Europa. A fost capturat tezaurul regelui Decebal, apreciat de Jerome Carcopino la impresionanta cantitate de 165 tone aur şi 330 tone de argint.
Sporirea cantităţilor de aur dacic pe seama exploatărilor de la Roşia Montana, pe lângă amintita captură, a permis confecţionarea unui număr considerabil de aureus, monede de aur de mare valoare. Nicolae Iorga ilustrează această afirmaţie, oarecum în contradicţie cu cea a lui Mommsen, cu planşe numismatice, cuprinzând fotografiile unor monede de aur (aureus), de la Marcus Aurelius (din 158-159 d.Hr.), Septimiu Sever şi Caracalla (din 202-210 d.Hr.), Geta (din 203-208 d.Hr.), Gallienus (din 259-268 d.Hr.) şi Aurelian (din 270-275 d.Hr.) (N. Iorga, Istoria românilor, volumul I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, Anexe).
Îl citează pe Király, ce identificase opt regiuni pentru exploatarea aurului (idem, p. 176), administrate de un „manager” numit procurator aurarium daciarum. Exista şi un colector al aurului lustral, adică cel spălat, cel trecut prin sită. Topirea aurului şi argintului se făcea la Brucla (Aiud), unde exista un collegium aurariorum (idem, p. 177). „Aurul pleca (apoi) în bare, pecetluit, gata de expediere”, încât se poate afirma că „Imperiul avea un însemnat venit de la aceste mine…” (idem, p. 177, p. 179).
Economia de tip autarhic de la începuturile evului mediu a avut nevoie de o mai mică cantitate de bani, ce îşi continuau circulaţia din antichitate. Tezaurizarea unei mari părţi a banilor a fost însoţită de îngroparea lor, pentru a-i feri de jafurile barbarilor; une­ori au fost atât de bine ascunşi, încât sunt găsiţi numai azi de norocoşi şi… de arheologi!
Când circulaţia mărfurilor s-a amplificat şi accelerat, au apărut alte resurse de me­tale preţioase graţie marilor descoperiri geografice. Aurul şi argintul, jefuite de la supuşii din Lumea Nouă au permis noi emisiuni monetare în Occidentul Europei. Fernand Braudel foloseşte calculele unui istoric conaţional ce a studiat evoluţia stocului monetar euro­pean după descoperirea Americii. Acesta s-ar fi dublat între 1500 şi 1520, apoi s-ar fi dublat din nou între 1520-1550 şi mai mult decât dublat între 1550 şi 1600, ceea ce a însemnat o creştere de 15 ori într-un secol (F. Braudel, Timpul lumii, vol. II, Editura Meridiane, 1989, p. 364).
Braudel consideră aceste cifre ca exagerate, deoarece nu se înţelege de ce atunci Veneţia nu avea suficienţi bani pentru plata lucrătorilor, chiar dacă „vistieria statului era bine umplută” (idem, p. 365). Găseşte o explicaţie doar în imobilizarea banilor prin tezaurizare. Mai exact, în „vistieria pe care o constituie Lixt al V-lea în Saint-Angelo, în sipetele zeccăi la Veneţia sau în cele a lui Sully la Arsenal” (idem, p. 362).
Vom semnala un proces interesant, pe care îl vom numi de „basculare” a mone­delor de aur şi argint din metropola spaniolă  spre alte state occidentale, ca urmare a unui anumit curs al comerţului internaţional. O balanţă comercială deficitară a unui stat cu o masă monetară mare determină scurgerea ei treptată spre statele furnizoare de mărfuri şi servicii.
Morales Padron precizează că, prin 1500, peninsula iberică avea circa 9 milioane de locuitori (Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 49).
Dintre aceştia, 255 de mii alcătuiau clasa de mijloc a negustorilor, meseriaşilor şi armatorilor, evreii alcătuind 200 de mii dintre ei. După eliberarea completă a peninsulei de sub maurii islamici, dinastia „tinde să elimine minorităţile necreştine. Maurii pleacă; pleacă de asemenea şi 150.000 din cei 200.000 de evrei”, rămânând doar „iudaizanţii şi evreii convertiţi în mod superficial” (idem, p. 50). Plecarea maurilor a dus la decăderea şi scăderea producţiei meşteşugăreşti, susţinută mai ales de ei şi la afluxul produselor manufacturate occidentale. Marile cantităţi de aur şi argint jefuite de la indigeni în colonii şi metamorfozate în monede au basculat în ţările de provenienţă ale negustorilor care aprovizionau cu produse meşteşugăreşti peninsula şi monarhia spaniolă.
Balanţa comercială profund deficitară a Spaniei a provocat o „hemoragie” a acestui adevărat „sânge” al economiei, lipsind de „irigare” economia spaniolă.
Într-un mod asemănător s-au scurs în Anglia imense cantităţi de monede de argint din India, prin activitatea Companiei Indiilor Orientale, create în 1600. Motivul? Aceeaşi mioapă politică comercială a prinţilor (maharajahilor) indieni, ce nu au stimulat producţia meşteşugărească locală, statele indiene devenind piaţă de desfacere pentru produsele engleze. Cele două precedente istorice dovedesc rolul producţiei interne şi a unei balanţe comerciale externe cel puţin echilibrate şi cu atât mai mult pozitive pentru sănătatea finanţelor naţionale, şi prin aceasta a întregii economii.
A lipsit în Spania şi „pompa” care să „irige” organismul economic cu „sângele” reprezentat de banii cu valoare reală. Această „pompă” este reprezentată de bănci, iar mânuitorii săi erau evreii, creditaţi de Marx cu meritul de creatori ai economiei capita­liste moderne. Tot el teoretizează rolul lor benefic în acest proces (Capitalul, volumul II, partea a II-a, Editura pentru literatura politică, 1958). Băncile elimină „chea­gurile” sistemului circulatoriu bănesc, acele „tezaure individuale” ce „imobilizează banii, răpindu-le… posibilitatea de a circula”, acel sânge static solidificat, făcând din el „un capi­tal activ”, cir­culant, în măsura în care transformă aceste „capitaluri potenţiale” în depuneri ban­care aducătoare de dobânzi, reintroducându-le în circulaţie sub formă de credite (p. 465).
Într-un alt capitol (XII, „Reproducţia materialului bănesc”), Marx porneşte de la dezideratul că într-o economie sănătoasă „Masa de bani aflată în circulaţie trebuie să fie suficientă pentru transformarea în bani a mărfurilor” (p. 452), aceasta neexcluzând variaţia ei, căci „Fluxul şi refluxul de bani (are) loc în mod spontan, pe baza producţiei capitaliste” (p. 453). Aceasta presupune existenţa unei „cantităţi de bani în stare latentă”, „în afară de suma de bani necesară pentru circulaţia imediată” pentru a putea fi folosită în cazul unui flux (spor) al producţiei (economiei). Atât în cazul banilor cu valoare intrinsecă (monede de aur şi argint), cât şi a celor cu valoare convenţională, cu circulaţie forţată, „masa de bani care pune în circulaţie produsul anual există în societate şi a fost acumulată treptat” (p. 451).
În cazul banilor cu valoare intrinsecă, producţia anuală de aur şi argint ar trebui să asigure creşterea masei monetare cu coeficientul rezultat din sporul valorii producţiei materiale anuale împărţit la numărul de rotaţii a masei monetare realizate într-un an. Cu aceasta ajungem la un concept – cheie al circulaţiei monetare, şi anume viteza de ro­taţie a capitalului. Un curs de economie politică pentru învăţământul economic superior (vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963) precizează că, deoarece „Pentru ca mărfurile,…, să circule (este) nevoie de o cantitate de bani mai mică decât suma preţurilor lor, datorită efectuării cu aceeaşi cantitate de monedă a mai multor acte de schimb” şi deduce de aici „formula”: „Cantitatea de bani necesară circulaţiei = Suma preţurilor mărfurilor / Numărul mediu de deplasări a aceleiaşi monede” (p. 104). „Numărul mediu de deplasare a aceleiaşi monede” este ceea ce numim cu o sintagmă mai adecvată: „numărul mediu de rotaţii a banilor”.
Dacă acesta rămâne constant, iar masa de mărfuri pe care o „vehiculează” creşte, cantitatea de bani necesară circulaţiei trebuie să sporească cu procentul cu care a crescut această masă de mărfuri.
Statul poate, „pentru acoperirea unui deficit bugetar”, să emită mai multă hârtie monedă decât „nevoile circulaţiei mărfurilor”, ceea ce înseamnă „suprasaturarea canalelor circulaţiei cu bani de hârtie şi scăderea puterii (lor) de cumpărare”, producând astfel inflaţie (idem, 106).
O singură bancă dintr-un sistem financiar naţional este firesc să fie bancă de emisiune, adică având dreptul de a fabrica bani în numele statului. Aceasta este numită tocmai de aceea Bancă Naţională sau Bancă Centrală.
Cantităţile noi de bani emişi, în afara celor de înlocuire a banilor uzaţi şi retraşi din circulaţie, constituie o modalitate de lansare în economie a masei monetare nece­sare producţiei suplimentare faţă de perioada precedentă. „Lansarea” se face prin plata salariilor angajaţilor statului şi a lucrărilor publice, fiind un „cadou” pe care statul şi-l face lui însuşi, în numele tuturor supuşilor săi. În spatele său nu se afla nici un efort, ci o necesitate a circulaţiei băneşti. Aici nu putem cădea de acord cu autorul „Capitalului”, ce afirma că „însăşi clasa capitaliştilor trebuie privită ca fiind izvorul care, în genere, aruncă banii în circulaţie” (op.cit., 446), pentru că sursa lor este banca de emisiune, Banca Naţională, Banca Centrală.
Doar dacă nu cumva Marx a profeţit rolul de bancă de emisiune a Băncii Rezervelor Federale (F.E.D.) a S.U.A., creată în 1913 de un consorţiu de 12 bănci private.
Tatăl celebrului pilot american Charles Lindberg avea să spună că prin aceasta a fost „«legalizată guvernarea invizibilă a puterii banilor»”, iar şapte decenii mai târziu un congresman constata că „«F.E.D. a uzurpat permanent puterea Guvernului american»” (cf. Vladimir Alexe, Trustul banilor, vol. I, Editura Ziua, 2004, p. 206-207). Bancherii internaţionali, cum îi numeşte V. Alexe, au devenit stăpâni peste finanţele celei mai mari puteri economice de pe glob.
Prin Legea Rezervelor Federale, „Emiterea de bani urma să treacă din mâinile Congresului în mâinile cartelului, care putea extinde sau restrânge creditul conform intereselor lui şi nu conform intereselor S.U.A.” (Vladimir Alexe, 197).
Ştefan Mâşu constată fenomenul delegării de competenţe de la state către actorii privaţi, uneori oficial, alteori neoficial, încât procesul decizional devine opac, „neştiindu-se exact cine şi ce decide” („Despre puterea mondială, guvernanţă şi guvernul mondial în secolul al XXI-lea”, în Revista de filozofie nr. 3/2013, 265).
În S.U.A. această „delegare” a început mult mai devreme, în 1913. F.E.D. a primit dreptul de emisiune, un drept fundamental şi inalienabil al statului, care-şi acoperă astfel o serie de deficite şi cheltuieli, cedându-l unor bancheri privaţi, care îşi tipăresc profiturile, fără alte spese decât cheltuielile materiale pentru tipărirea bancnotelor şi fabricarea monedelor, plus plata manoperei aferente. E ca şi cum unul din noi am avea o tiparniţă de bani în casă şi ne-am produce atâţia câţi am avea nevoie în ziua sau săptămâna respectivă.
S-a ajuns ca „profiturile serviciilor financiare să fie de două ori mai mari decât în restul economiei”, contrazicându-se astfel o lege de bază a pieţei libere, conform căreia „profiturile ar trebui să se egalizeze în timp”, zice Ştefan Mâşu (studiul citat, p. 264).
Încă Marx a enunţat, în „Capitalul”, legea egalizării ratei profitului, generat de circulaţia capitalului productiv, a celui comercial şi a celui financiar care, iată, acum, este contrazisă şi anulată de capitalul financiar. Vom consimţi la critica dură a fără-de-legii de către Jacques Attali, care constata creşterea ponderei profiturilor bancare în totalul profiturilor mondiale de la 14% în 1960, la 39%, în 2008 (Attali, Criză, criză, dar după?, Prietenii cărţii, 2010, p. 51).
Profesorul Charles Quingley, de la Universitatea Georgetown, era alarmat să constate, în 1966, că „Puterile capitalismului financiar urmăresc a crea un sistem mon­dial de control financiar concentrat în mâinile unor bancheri privaţi, capabili să domine sistemul politic al fiecărei ţări şi economia lumii ca întreg” (cf. V. Alexe, 190). În ceea ce priveşte „dominaţia sistemului politic al fiecărei ţări”, de care era alarmat Quingley, aceasta este o consecinţă a îndatorării masive a fiecăreia din ele faţă de bănci prin sis­te­mul datoriei publice.
Este o continuare la proporţii mult mai mari a politicii Welser-ilor din Germania şi a Rotschild-zilor din Anglia, Franţa şi Germania de a împrumuta statul pentru a-l putea apoi domina, impunându-i liniile politicii externe şi interne.
Deşi o pondere tot mai mare din P.I.B. este prelevată la buget prin taxe şi impo­zite, ceea ce micşorează capacităţile de reinvestire din surse proprii a întreprinzătorilor privaţi, cheltuielile bugetare depăşesc, de regulă, veniturile la buget.
Le depăşesc şi pentru că acelaşi capital financiar, asociat cu anumite segmente ale celui industrial (cel petrolifer, mai ales), împing la venituri externe în propriul interes, ceea ce necesită cheltuieli militare mari, ce dezechilibrează bugetul. Statul trebuie să apeleze la împrumuturi bancare. Băncile au tot interesul să le acorde, deoarece nici un debitor nu este atât de sigur ca statul. Doar că, astfel, statul îşi gajează o parte tot mai mare din prezumtivele venituri ale bugetelor viitoare, înglodându-se tot mai mult în datorii. Senzaţia de dependenţă şi inconfort a unui debitor individual este diminuată sau chiar neresimţită din cauză că se raportează la întreaga populaţie şi la realitatea impersonală a statului.
Attali ne oferă câteva detalii îngrijorătoare privind dependenţa statelor faţă de bănci. Recent, acestea aveau la nivel global fonduri proprii totalizând 4 trilioane de dolari (op.cit., 118), dar datoriile însumate ale tuturor statelor faţă de ele însumau 84 trilioane de dolari (idem, 119). Acest fapt este posibil deoarece băncile operează în proporţie de 9/10 cu banii depunătorilor, cărora le acordă dobânzi considerabil mai mici decât cele impuse de ele pentru creditele la împrumuturile de stat. Numai statul japonez are datorii ce depăşesc 180% din P.I.B.-ul anual” (idem, 139).
Pentru a-şi mări rata profitului, unele bănci joacă banii depunătorilor la bursă, inclusiv prin achiziţionarea de acţiuni riscante. Dacă fondurile proprii ar fi menţinute ca rezervă asigurătorie, în caz de eşec acestea nu ar putea acoperi depunerile persoa­nelor fizice şi juridice (pentru a le putea returna).
În criza din 2008, când cele mai mari bănci americane au ajuns în pragul colapsului Soros i-a propus lui Obama „recapitalizarea băncilor”, adică acoperirea pier­derilor lor pe seama bugetului de stat, ceea ce s-a şi întâmplat (Ştefan Mâşu, studiul citat, 262). Fiul lui Galbraith avea dreptate să afirme că economia nu este guvernată de piaţă, ci de o coaliţie de lobby-uri, susţinute de un stat „«ce intervine în sensul deturnării fondurilor publice spre interese private»” (Şt. Mâşu, 262). Numai banca Countrywide, păstorită de Mozilo, a pierdut în 4 ani 38 de miliarde de dolari jucând banii depunătorilor şi acţionarilor „într-un joc foarte periculos”; când a ajuns în pragul falimentului a venit „zâna bună” din guvernul federal, ce a transferat pierderile „pe seama contribuabililor”, adică a bugetului (Charles Morris, Criza economică şi profeţii ei, Editura Litera Interna­tional, 2010, p. 165).
România comunistă a acumulat, în timpul lui Ceauşescu, o datorie externă de 10 mi­liarde de dolari, pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne. Dictatorul şi-a pro­pus achitarea ei până la 0, ceea ce a  reuşit chiar înaintea căderii şi morţii sale, prin forţarea exporturilor, inclusiv de alimente, sacrificând populaţia.
După reîntoarcerea în capitalism, în 1989, România a început din nou să se înglodeze în datorii, de data aceasta de la băncile străine venite în România, datoria publică internalizându-se.
În anul 2008, primul după aderarea României la Uniunea Europeană, aceasta a ajuns la 21,3% din P.I.B. şi, cum acesta era de 118 miliarde de euro, rezultă o D.P. de 25 miliarde de euro. În 2013, D.P. reprezenta 38,7% din P.I.B. (140 miliarde de euro). În 5 ani, D.P. a crescut de peste 2,5 ori ca masă, atrăgând după sine o creştere masivă a ratelor şi dobânzilor plătite de la buget, în procent de 44% în RON şi de 42% în euro. Procentul de 40% din P.I.B. a datoriei publice este considerat azi ca „,moderat” şi accep­tabil, multe state având o D.P. ce ajunge la 70-80% din P.I.B., apropiindu-se de P.I.B.-ul anual. Se crede că S.U.A. are, în prezent, o D.P. de 14 trilioane de dolari, adică echivalentul P.I.B.-ului anual! Câştigurile băncilor pe seama statelor debitoare sunt enorme.
 
Capitalul bancar şi marile crahuri financiare
 
Cele 12 bănci participante la cartelul F.E.D. „pot crea perioade alternative de inflaţie şi deflaţie, buzunărind astfel publicul pentru un grup foarte redus de persoane”, crede Jim Mars (Guvernarea din umbră, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 81).
Mars acuză F.E.D. de manipularea „valorii banilor” prin „cantitatea de bani în circulaţie”, la dispoziţia sa (idem, 87, 88). Există şi păreri, greu de dovedit, că băncile de pe Wall-Street şi bursa new-york-eză au o „contribuţie” premeditată la producerea marilor crahuri, cu care încep cele mai păguboase crize economice moderne, de pe urma cărora au de câştigat doar cei „iniţiaţi”, care le-au şi provocat.
Atât în 1929, cât şi în 2008, au acţionat clanuri, „familii” şi cluburi selecte ce deţin informaţii şi pârghii pe care celelalte nu le au şi pe care le folosesc pentru practici financiare neloiale ori chiar penale.
O comisie senatorială de anchetă a investigat, în 1932, cauzele ce au provocat crahul din vinerea neagră (1929), prolog al marii crize din 1929-1933. „Iniţiaţii” ce l-au declanşat erau membrii ai Consiliului de Administraţie al F.E.D., judecaţi ulterior pentru că l-au „pregătit…” încă de la jumătatea lui 1927 (Gordon Thomas, Max Morgan – Witts, Wall-Street, Istoria crahului din 1929, Editura Litera International, 2011, p. 549). Unul din ei era Bernard Baruch, ce s-a îmbogăţit în pragul marelui crah bursier deoarece făcea parte din iniţiaţii care l-au provocat. După ce rezultatele anchetei i-au devenit cunoscute, preşedintele F.D. Roosevelt a promis solemn, la 3 martie 1933, că „«va alunga zarafii din templu»” (Gordon Thomas, Marx Morgan-Witts, op.cit., p. 541), aluzie la zarafii alungaţi de Hristos din Templul de la Ierusalim.
Şi în criza începută în 2008, vina a fost aruncată asupra Wall-Street-ului şi F.E.D.-ului. Dacă atunci bănuiala premeditării ei a dus la o anchetă de 3 ani şi la o condamnare după 10 ani, acum nu s-a întâmplat nimic.
Attali începe analiza crizei din momentul în care „sistemul financiar mondial este aproape de prăbuşire” (3 octombrie, 2008), şi când „«iniţiaţii» fac totul… pentru maximi­zarea profiturilor, aidoma unor hoţi care se grăbesc să adune cât mai mult aur din seiful unei bănci” (op.cit., p. 14), dovedind că „motorul capitalismului financiar (este) cupi­ditatea” (idem, p. 46). Profiturile anormale din aşa-zisa „industrie” a finanţelor dovedesc că azi „este posibilă câştigarea de bani, de foarte mulţi bani, fără a produce bunuri reale”, arată Attali (op.cit., 158), prin speculaţii financiare şi bursiere. Aceste anomalii, consideră el, arată „rolul şi importanţa unei Bănci Centrale, care nu poate fi nici delegat, nici minimalizat şi care trebuie să fie realizat fără a ceda presiunii politice considerabile de care dispune sistemul financiar” (idem, p. 151).
 

Băncile – paravan pentru dictatori, evazionişti şi mafioţi
 
Într-un editorial din cotidianul „Graiul Maramureşului” din 15 aprilie 2016, Gheor­ghe Pârja, scrie despre „Paradisul furătorilor”. După o şedere de câteva luni în statul Delaware din S.U.A., suficient de înarmat cu cunoştinţe despre America pentru a nu fi îm­brobodit cu cu mitul „ţării tuturor posibilităţilor”, a ajuns la nişte concluzii care merită reţinute. „Deşi preşedintele Obama criticase, la începutul anului (2016, n.n.) marile companii americane că abuzează de ascunderea veniturilor în paradisuri fiscale, uită să privească în propria curte. Mai mult de jumătate din companiile listate la Bursa din New-York sunt înregistrate în Delaware”. În acest „paradis fiscal” se lasă „uşi deschise, nu pen­tru cetăţeni, ci pentru cei care se află în frunte sistemului politic”, care acţionează „pentru a-şi proteja averile de cele mai multe ori cu provenienţă dubioasă”.
De ce i se spune „paradis fiscal”? Pentru că prin el pot „ocoli sistemele fiscale din propriile lor ţări, de a plăti cât mai puţine impozite şi taxe. Dacă se poate, deloc”. Gh. Pârja le spune acestor evazionişti „furători”. Recentul scandal „Panama Papers”, în care un alt „paradis fiscal” s-a dovedit a fi „statul-canal” din America Centrală, demonstrează, dacă mai era nevoie, proporţiile planetare ale evazionismului fiscal, vinovat de deze­chili­brele bugetare ce obligă statele la datorii publice uriaşe.
Gh. Pârja întrevedea soluţia normală şi legală: „Hoţia trebuie întreruptă pentru recuperarea prejudiciului, spun oamenii legii”, dar apoi întreabă şi îşi răspunde: „Oare pot face asta? Întrebare aproape zadarnică”. Un sentiment de zădărnicie se degajă din toată „povestea”. Aceşti „furători” nu se vor lăsa până când nu vor prăbuşi capitalismul! Le-o spune Attali în amintita carte.
În actuala situaţie, „nu trebuie să excludem declanşarea unei mişcări de revolte şi violenţe politice fără precedent, însoţite de reizbucnirea urii de clasă. La urma urmei, nu reprezintă ea, oare, o formidabilă demonstraţie a validităţii analizei lui Marx, cea a unui capitalism în flăcări, planetar şi sinucigaş?” (op.cit., 145).
Dacă racilele sale „sunt legale, atunci sistemul care permite o asemenea abera­ţie nu mai are nici o raţiune de a fi” (idem, 146). Aberaţia care condamnă sistemul la dispariţie este pretenţia oligarhiei „să-i fie plătite formidabile profituri, prime şi bonusuri de către muncitori, contribuabili, salariaţi, consumatori, întreprinzători şi economisitori din întreaga lume” (idem, 145). Este vorba de oligarhia financiară, de dictatura banilor.
Economistul Daniel Dăianu se asociază acestor păreri. Acesta constată că „dere­glementarea financiară… ne-a adus în pragul dezastrului” (D. Dăianu, Când finan­ţa subminează economia şi erodează democraţia, Editura Polirom, 2012, p. 15). Aceasta rezidă în faptul că „bugetele publice au explodat după izbucnirea crizei”, că oligarhia financiară susţine că „nu trebuie să existe… bănci centrale” (idem, p. 14), în vreme ce a acţionat prin „înşelarea clienţilor, …, goana după profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro şi macro”, mari segmente ale sistemului bancar transformându-se „într-un verita­bil destabilizator intern al economiilor industrializate” (idem, 13).
Este edificator însuşi titlul lucrării lui Daniel Dăianu: „Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia”, ce ne serveşte şi ca încheiere.
 
P.S. sau Comentariu la Doina bănăţeană: banii se fac şi altfel.

---