Pentru antichitatea romană, un cronicar al ei a inventat expresia de mare audienţă în istorie de „panem et circenses” (pâine şi circ). Ceea ce Tacitus desem­na sub numele de „circ” poate fi asimilat cu ceea ce vom numi în con­tinuare divertisment, şi anume cel organizat de stat pentru populaţie, din raţiuni bine intuite de amintitul autor. Acestea sunt relevate şi adâncite de istoricul francez Jerome Carcopino în lucrarea Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului.
​Rostul politic al celor două modalităţi de corupere a plebei s-a datorat atât proporţiilor ei în ansamblul populaţiei capitalei (între o treime şi o jumătate din numărul ei), cât şi a timpului ei liber, practic permanent. La Roma s-a ajuns ca „pentru o zi de lucru (să existe) una sau două zile de sărbătoare”. Aici existau „atâtea sărbători câte nu văzuse niciodată nici o plebe din nici o ţară”. Carcopino vede în spectacolele ce îi erau oferite mijloace ce „le ocupau timpul, le captivau pasiunile, le deviau instinctele, le abăteau activitatea”.
Şi, mai departe: „Un popor care se plictiseşte este copt pentru revoltă. Caesarii n-au lăsat plebea romană să moară nici de foame, nici de plictiseală. Spec­tacolele au fost marea diversiune la lipsa de lucru a supuşilor şi, prin urmare, instru­mentul sigur al absolutismului. Înconjurându-i cu atenţiile lor, cheltuind în acest scop sume fabuloase, ei se gândeau cu tot dinadinsul la securitatea puterii proprii”. Îl citează în susţinerea acestei idei pe istoricul Dio Cassius, autor al „Istoriei romane” şi contemporan al lui Traian.
Chiar şi cel numit „optimus princeps”, arată Dio Cassius, „ştie bine că perfec­ţiunea unei guvernări nu se arată mai puţin în grija pentru distracţii decât cea a problemelor serioase” şi că „spectacolele sunt necesare pentru satisfacerea maselor populare” (Carcopino,   )
Istoricul francez constată că şi în anul publicării cărţii (1939) unii factori politici (dictatorii, n.n.) „aplică principii asemănătoare”, printre aceştia numărându-se şi Hitler şi Stalin, preocupaţi de a oferi „distracţii pentru clasa muncitoare”.
Cât de vesele erau divertismentele sub cei doi dictatori o să revenim; în continuare ne vom referi la cele oferite plebei romane. Rămânem uimiţi câte crâm­peie de viaţă modernă s-au întrezărit în civilizaţia romană, dispărute apoi în neant din cauza marilor migraţii ale popoarelor. Forul lui Traian, ridicat după cucerirea Daciei în anul 106, avea un veritabil supermarket cu 5 etaje, în formă de hemiciclu, cuprinzând 150 de magazine. O curte de justiţie de dimensiuni impresionante (160 de metri pe 55 metri lăţime) împodobea centrul Forului, pe lateralele căruia erau situate două mari edificii simetrice, biblioteca greacă şi biblioteca romană.
Construcţiile consacrate în mod expres divertismentului au fost însă hipodromul, Colosseum-ul şi teatrele. Cel dintâi era numit Circus maximus, în fapt un hipodrom pentru întreceri de care şi călăreţi. Impresiona prin dimensiunile sale colosale, de care se apropie doar tribunele de la stabilimentele pentru Formula 1. Amfiteatrele sale aveau o capacitate de 385.000 de locuri, din care 255.000 de locuri pe scaune! Sub tribune, arată Corcopino, „îşi aveau loc crâşmarii, grataragiii (şi) cofetarii” şi pentru a ne sugera parcă faptul că „nu-i nimic nou sub soare” (Eclezias­tul), mai adaugă că, la afluxul spectatorilor „pluteau parfumuri şi străluceau toalete”, iar Don Juanii antichităţii foloseau prilejul pentru „agăţat”, ca şi femeile uşuratice, de altfel. Nu puteau lipsi, ca şi azi, pariurile pe cai şi atelaje, încât „Victoria unui atelaj ducea la îmbogăţirea unora (şi) la sărăcirea altora”, precum azi la casele de pariuri.
Un stabiliment public şi mai celebru, pentru că s-a păstrat mult mai bine până azi, este Colosseum-ul. Era un loc în care, după reuşita expresie a lui Carcopino, Caesarul „le deviau instinctele” privitorilor prin sacrificarea gladiatorilor înfrânţi în lupte adevărate, pe viaţă şi pe moarte. Construcţia avea o formă circulară, cu diametrul de 187 de metri şi cu înălţimea de 54 de metri!
Amfiteatrul din interior avea o capacitate de 50.000 de locuri, capacitate standard a celor mai multe stadioane de astăzi, care imită, de altfel, Colosseum-ul, cu excepţia „divertismentului” oferit. În S.U.A., construcţiile de acest gen imită nu numai forma acestuia, ci şi numele!
Ultimul etaj era format dintr-un zid continuu, în care se sprijineau un număr de stâlpi ce susţineau velarium-ul: „o streaşină uriaşă care îi ferea de soare pe specta­tori”. A prefigurat, astfel, stadioanele acoperite din ziua de azi, destul de rare din cauza preţului ridicat. Construcţia a fost terminată în anul 80, în timpul împăratului Titus, cu preţul unor cheltuieli uriaşe şi a muncii a zeci de mii de sclavi. În ochii Părinţilor Bisericii, a devenit simbolul cruzimii şi a desfrâului „păgânilor”. Într-adevăr, luptele de gladiatori se încheiau adesea cu zeci şi sute de morţi, satisfăcând instinctele sanguinare ale plebei, care altfel ar fi putut ameninţa Puterea.
Romanii erau şi mari amatori de teatru, divertisment „plagiat” de la vechii greci. Trei mari teatre din Roma puteau da spectacole simultan în faţa a 60.000 de spectatori! Comparativ cu sălile celor mai mari teatre actuale, cele romane aveau o capacitate mult mai mare. Scala din Milano are 3.600 de locuri, dar este adevărat că teatrele romane erau construcţii în aer liber, mult mai uşor de construit. Este uimitoare, însă, acustica lor, în condiţiile în care ele nu dispuneau de mijloace de amplificare a sunetului!
Dacă amfiteatrele erau prezente pretutindeni în imperiu – urmele lor fiind vizibile şi azi la Ulpia Traiana şi la Porolissum – teatrele erau şi ele la fel de prezente. Aceiaşi puritani Părinţi ai Bisericii acuzau societatea romană pentru cultivarea vulgarităţii prin genul de spectacol de teatru cel mai gustat, comedia de umor grosier. O acuzau şi pentru distribuirea în rolurile de eroi tragici a unor condamnaţi la moarte, ce consimţeau să-şi dea sfârşitul în locul unor actori simulanţi, pentru a satisface acelaşi apetit de cruzime.
Pe lângă divertismente, autorităţile se îngrijeau şi de igiena plebeilor, ce nu dispuneau, precum cei bogaţi, de băi familiale şi piscine. Acestea au început încă din secolul II î.Hr. să ofere plebeilor băi publice numite terme, alături de unii aristocraţi dornici să intre în graţiile ei cu scop electoral! În final, la o populaţie de 1,5 – 2 milioane de locuitori, Roma a dispus de peste 1.000 de asemenea băi publice, unele din ele adevărate opere de artă, dar şi cu dotări întrecute doar de aqua-parcurile actuale.
Toate oraşele romane din imperiu aveau asemenea băi publice, după mode­lul capitalei, şi chiar garnizoanele romane din castre ofereau soldaţilor acest mijloc vital de igienă. Împăraţii romani care şi-au legat numele de cele mai mari şi mai splendide terme au fost Traian, Titus, Caracalla, Diocleţian şi Constantin.
Termele lui Caracalla ocupau o suprafaţă de 11 hectare, iar cele ale lui Diocleţian 13 hectare. În afara dotărilor specifice unor băi publice, termele dispuneau de săli de bibliotecă, săli destinate conversaţiilor politice şi chiar de un gen de săli de fittnes, dotate cu instalaţii de ridicare a halterelor ori pentru activarea altor formaţii musculare! Toate spaţiile băilor erau acoperite cu plăci de marmură, având de-a lun­gul pereţilor busturi, basoreliefuri cu figuri eroice, statui şi grupuri statuare, faimosul grup statuar Laocoon şi fiii săi împodobind termele lui Traian.
Au fost privite încă atunci de scriitorii satirici ca locuri de pierzanie, turmentare şi desfrâu, ceea ce nu era departe de adevăr, mai ales după ce băile au devenit comune. Cu atât mai mult le-au condamnat Părinţii Bisericii.
Ciprian era indignat că „Femeile şi fecioarele merg acum cu plăcere şi fără vreo ruşine la băile comune” şi „stârnesc prin corpurile lor dezgolite pasiuni nesănă­toase la bărbaţii ce se află acolo”.
Să-i lăsăm pe Părinţii Bisericii cu ofurile lor justificate şi să prezentăm câteva aspecte ale divertismentelor în feudalism.
Istoricii evului mediu identifică în acea perioadă multiple forme de divertis­ment, în târguri şi oraşe, legate de locurile unde se practicau schimburile de mărfuri, adică târgurile şi iarmaroacele. În special iarmaroacele, precum cele din Champagne, având o durată de multe săptămâni, au constituit locurile potrivite pentru „produ­cerea” grupelor ambulante de teatru, de cântăreţi, jongleri şi saltimbanci. Cei ce veneau să vândă şi să cumpere „căscau gura” la „minunile” jonglerilor şi saltimban­cilor, la diverse alte divertismente oferite de aceste trupe ambulante.
Jacques le Goff prezintă, în celebra sa lucrare, „Civilizaţia Occidentului me­dieval”, modalităţile prin care, „dincolo de toate calamităţile, violenţele şi primejdiile, oamenii din evul mediu găsesc uitare, linişte şi relaxare în această muzică ce înconjoară de pretutindeni cultura lor” (p. 475).
Societatea medievală caută şi ştie să se bucure, în momentele permise de pauzele ciclurilor agricole, ori de cele asociate marilor sărbători religioase. În cadrul acestora din urmă, un loc aparte îl ocupa teatrul religios. Acesta „s-a născut şi dezvoltat în ambianţa şi sub auspiciile Bisericii” (Ovidiu Drâmba, p. 607). Dacă Părinţii Bisericii au condamnat „teatrul rău”, păgân şi vulgar, ei doreau unul „bun”, „folositor sufletului creştinului”, care, după Tertulian, „distruge zeii din trecut şi edifică credinţa în Dumnezeu” (cf. idem).
Piesele cu subiect religios reiterau principalele momente din viaţa lui Hristos, ale Sfintei Fecioare etc., întărind mesajele predicilor slujitorilor altarului ca forme de educaţie religioasă orală.
Se produce, treptat, o secularizare a tematicii religioase a spectacolelor tea­trale, iar apoi se dezvoltă un teatru pur laic, sub forma unor producţii de satirizare şi ridiculizare a viciilor tipice epocii, devenite o „revistă satirică a moravurilor” (Drâmba, 613).
„Revistă” cu rol moralizator, acceptată de biserică, deoarece avea un obiectiv educativ, dar care a alunecat, treptat, spre  umorul grosier gustat de plebea antică, fără a ajunge însă până acolo.
Actorii ce jucau rolurile de „nebuni” şi „proşti”, la aşa-zisa „Sărbătoare a Ne­bu­nilor” erau „toleraţi de autoritatea ecleziastică să se producă şi în biserici cu tot felul de bufonerii, ironii şi glume grosolane. Alteori, la «Sărbătoarea Măgarului» apăreau pe străzi, în pieţe şi biserici, îmbrăcaţi excentric, în costume vărgate şi cu mânecile crăpate, cu pantaloni strâmţi mulaţi pe piele, în mână cu un sceptru, iar pe cap… cu un capişon de postav cu urechi lungi de măgar; o costumaţie ce le permitea să se dedea comicăriilor de tot felul şi unor aluzii satirice îndrăzneţe, chiar bufone sau indecente” (Drâmba, 616).
Serbările şi spectacolele populare (ludi), condamnate la început de biserică deoarece colportau şi idei păgâne, au ajuns să fie tolerate, iar apoi chiar conduse de cler, după modificarea „în sens creştin” a conţinutului lor.
Unele forme de recreere şi divertisment erau comune tuturor claselor şi cate­go­riilor sociale, precum ospeţele, cântul, dansul şi muzica instrumentelor, jocurile de noroc sau cele de societate. Un manuscris englez din secolul XIV ne prezintă imaginile unor jongleri, un dresor şi acrobaţii de bâlci, prezenţi la un iarmaroc. Până prin secolul XVI, acesta oferă aspectele „unui carnaval” zgomotos declanşându-se tumultuos şi multicolor” (Drâmba, 619-620).
Pentru publicul mai elevat şi cu dare de mână, trubadurii ofereau spectacole la domiciliu, castelele dispunând de săli de spectacole ori de scene în aer liber; aici se produceau şi echipele de teatru ambulant. Acest gen de divertisment a fost activ mai ales între 1100 şi 1300, trubadurii alcătuind formaţii asemănătoare cele ale trupelor de muzică modernă. Acestea îmbinau, ca şi formaţiile de azi, melodiile solistului trupei cu dansul unui corp de balet.
În Occidentul medieval, „unii trubaduri îşi aveau angajaţi jonglerii lor perma­nenţi”  (Drâmba, 528). Acest gen de spectacole avea deseori ca solişti marii nobili care, ca şi împăratul Nero în antichitate, nu le considerau nedemne de statutul şi poziţia lor socială.
Dezlănţuirile frenetice de bucurie, asociate unor forme de recreere şi divertis­ment, constituiau o modalitate de refulare a numeroaselor frustrări ale omului medie­val. Intuind ceea ce Freud şi Nietzsche au  explicat pentru prima dată în mod convin­gător, oamenii bisericii şi cei politici au lăsat deschise aceste supape pentru ca „suprapresiunea” să nu genereze explozii sociale. Pentru aceste nevoi de destindere ale oamenilor antici şi medievali, Nietzsche a găsit o explicaţie existenţialistă, deci filozofică, înaintea celei oferite de psihologia socială. În „Naşterea tragediei”, el a găsit temeiul adânc al descărcărilor dionisiace din psihologia socială, a „nebuniei” cântecului şi dansului dezlănţuit, chiar a exceselor lor orgiastice, perpetuate de la grecii din antichitate până la popoarele moderne. Ele erau şi sunt un mod de a da cu tifla absurdităţii vieţii din perspectiva nihilistă, morţii şi fricii de moarte (angoasei).
După Nietzsche, omul are nevoie „de acele rare stări extatice ce înalţă deasu­pra spaţiului, timpului şi individualităţii” pentru a rezista în faţa nihilismului „cu dorul său de neant”, avându-şi sursa în budismul nirvanic (F.Nietzsche, p. 178, p. 275). În acea „nebunie” periodic necesară, „un vârtej mătură tot ce e mort, sfărâmat, îl învă­luie într-un nor de praf şi, ca un vultur, îl duce în văzduh”.
Divertismentele moderne au beneficiat de noile mijloace audio-vizuale „des­co­­perite” în ultimul secol şi jumătate, adică succesiv: fotografia, aparatele de înregis­trare şi amplificare sonoră, cinematograful, radio şi televiziunea. Primele lor benefi­ciare au fost ţările şi societăţile cele mai dezvoltate.
În 1920 intră în funcţiune primul post de radiodifuziune, la Pittsburg, în S.U.A., pentru ca, în 1927, numărul lor să ajungă la 732. Numărul aparatelor de radio-recepţie ajunge, în această ţară, la 13 milioane, în 1929, tot atâtea cât în restul lumii. În lumea anglo-saxonă apar primele reţele de radiodifuziune, şi anume BBC în Anglia, în 1922, şi NBC, în S.U.A., în 1926.
În deceniul 3, radiodifuziunea cucereşte lumea, fiind intens folosită, atât pe plan politic, cât şi în divertisment. Pe calea undelor radio fac propagandă Hitler, Stalin şi acoliţii lor, dar tot ele aduc „aproape” partidele de fotbal, baseball ori atletism, concertele de muzică clasică ori de jazz. Discurile „Columbia” revarsă în liniştea căminelor aceleaşi produse muzicale prin pâlnia gramofonului, iar apoi prin difuzorul pick-up-ului.
Televiziunea este, în perioada interbelică, încă o „distracţie” prohibită din cauza preţului ridicat, dar şi a programelor scurte şi nesistematice. Ea se dezvoltă impetuos abia după 1945, când „descalifică” toate celelalte mijloace mass-media şi de divertisment. Toate mijloacele noi amintite atomizează publicul „consumator”, în vreme ce cinematografele îl „socializează”, ca să folosim un termen la modă azi.
Până la sfârşitul primului război mondial, piaţa cinematografică a fost dominată de studiourile germane, ale cărei producţii au crescut de la 30, în 1913, la 250 în 1919; în 1921 acestea au produs atâtea lung-metraje cât cele americane în 1925. De aici încolo, cinematografia americană a obţinut întâietate atât ca număr de filme produse anual, cât şi ca audienţă la public pe plan mondial. Schimbarea de lider s-a datorat emigraţiei evreieşti din lumea cinematografiei germane, producătorii de origine evreiască, ce i-au asigurat până atunci întâietatea, plecând în America din cauza manifestărilor antisemite tot mai făţişe. După 1920, frecventarea săptămânală a unui film de cinema a intrat în obişnuinţa unui număr tot mai mare de indivizi, până la a deveni un tabiet aproape general la oraşe, mai ales după 1927, când a rulat primul film „vorbit”, cu cântăreţul de jazz a lui Alan Crossland.
În 1928, cinematografia americană producea 85% din producţia mondială de filme, S.U.A. fiind şi cea mai mare consumatoare de spectacole cinematografice, 100 de milioane de spectatori frecventând săptămânal câte un film în cele 22.000 de săli de cinema.
Amestecul politicului în acest gen popular de divertisment a constat într-un gen de cenzură morală. Producţia cinematografică trebuia să respecte anumite canoane, datorită spiritului puritan propriu multor americani de origine engleză, dar şi servanţilor diferitelor culte, ce avertizau asupra influenţei vizionării unor filme „asupra spiritului maleabil al copiilor” (Portes, p. 67). În 1915, Curtea Supremă hotărăşte că cinematograful nu poate fi protejat de primul amendament al constituţiei americane, ce garantează libertatea de exprimare, din cauza caracterului său de masă, nepu­tând fi pus pe acelaşi plan cu literatura şi teatrul. Până în 1951 au durat aceste restric­ţii, ce interziceau scenele licenţioase.
Limitată din cauza acestor mentalităţi de a explora erotismul ce va invada ecranul mai târziu, dar şi critica socială mai de adâncime, pentru a nu supăra „patrioţii” americani, cinematografia americană s-a specializat în genurile gustate de publicul dornic de destindere de pretutindeni, şi anume filmele de dragoste, filmele cu cowboy, filmele poliţiste şi music-hall-urile.
Şi pe cealaltă parte a baricadei, în Rusia sovietică, cinematografia trebuia să binedispună, dar cu un scop „educativ”, de creare a unui nou „mod de viaţă”, sovietic, se-nţelege.
În locul „eroilor” din filmele americane, aici personajele principale trebuiau să fie modele de urmat, de genul comunistului activist, al kaghebistului, al stahano­vis­tului, în luptă cu „duşmanii poporului” ori cu mentalităţile „înapoiate”. Un Serghei Eisen­stein inventa un Asalt al Palatului de Iarnă, grandios în comparaţie cu atacul anemic ce a avut loc în realitate, ori realiza filme cu mii de figuranţi ce dădeau proporţii epice luptelor purtate de cnejii ori ţarii Rusiei.
Ca şi în America, tot evreii reprezentau şi în Rusia sovietică music-hall-ul, adică spectacolele de varietăţi (muzică, dans, numere comice), prin mai multe formaţii vestite, cu deosebire cea a lui Michaels, ce au efectuat mai multe turnee de succes în S.U.A. Jazz-ul sovietic continua tradiţia jazz-ului rus, apărut înainte de revoluţie, ca una din manifestările avangardismului prezent şi în Rusia. După ce Stalin s-a amestecat şi în domeniul muzicii, ca în toate celelalte, jazz-ul sovietic a decăzut prin ruperea legăturilor cu noile sale forme şi orientări experimentate pe plan internaţional.
Un biograf al lui Stalin (Dundovich) constată interesul dictatorului de la Krem­lin pentru atragerea populaţiei de partea regimului prin organizarea specta­colelor de divertisment. „În 1935, o fază a lui Stalin a marcat pentru totdeauna cursul istoriei, influenţând deopotrivă societatea, literatura, cinematografia: «A trăi a devenit mai frumos, tovarăşi. A trăi a devenit mai vesel»” (Dundovich, 181). Cât de vesel şi frumos era să trăieşti sub regimul stalinist au constatat pe pielea lor cei 150 de milioane de sovietici.
Carcopino vedea o relaţie între divertisment şi politică şi în vremea lui, ca şi în cea a cezarilor.
Hitler şi Mussolini se ocupau de „distracţii pentru clasa muncitoare” (Carco­pino, 256-257). Hedwig Gusto, un biograf al lui Adolf Hitler, confirmă că partidul na­ţional-socialist s-a ocupat expres de „Manifestări sportive de masă, excursii colective şi spectacole populare”, pentru a crea „iluzia renaşterii unei comunităţi populare germane” (Hedwig Gusto). Despre aceste excursii colective, volumul 12 al „Cronicii ilustrate a omenirii” (Editura Litera, 2012), ne spune că „O excursie de şapte zile de la Berlin în munţi costa 28 de mărci de persoană, cu pensiune completă. S-au organizat 66.700 de spectacole, numai în Berlin 500.000 de muncitori mergând la teatru, un bilet costând 0,70 mărci” (Cronica…, p. 78-79).
Cu privire la aceste forme de divertisment, Hitler atribuia regimului său grija pentru ca oameni ide rând „să aibă acces la ceea ce altădată era permis numai unei pături restrânse a populaţiei” (Cronica…, p. 79). Organizarea lor a fost atribuită orga­ni­zaţiei „Putere prin plăcere”, ce a fost activă încă în primul an de existenţă. Modelul german era imitat de Programul Naţional pentru Timpul Liber, al lui Mussolini.
Cel dintâi se preocupa „să umple timpul liber cu evenimente în domeniile cultură, divertisment, tradiţii şi obiceiuri”, nelipsind teatrul, muzica, dansul şi aşa-numitele cabarete de divertisment, cuprinzând varieteu şi circ.
În condiţiile în care propaganda nazistă face „breşă în rândurile clasei muncitoare (încât) o treime din cei înscrişi în partidul nazist era constituită din persoane aparţinând muncitorimii” (Enzo Colloti, p. 47), aceasta a fost înregimentată în „Deutsche Arbeitsfront”, definită ca „organizaţia germanilor lucrători cu mintea şi braţul”. Aceasta gira activitatea organizaţiei „Kraft durch Freude”, destinată organizării timpului liber sub deviza „Forţă prin voie bună”, „dincolo de a cărei faţadă recreativ – sportivă («Trebuie să eliminăm la poporul nostru grăsimea de prisos, astfel încât corpul să redobândească vâna trebuincioasă» spusese Robert Ley) s-a realizat o importantă operă de înregimentare şi de exaltare naţionalistă a spiritului colectiv” (Colloti, 108).
Tot cu scop propagandistic şi de înregimentare, Hitler organizează Jocurile Olimpice de Vară din august 1936. Unui număr de 150.000 de oaspeţi din străinătate, li se oferă „o imagine ar­mo­nioasă despre «realitatea germană»” (Cronica…, 162), dar se urmăreşte şi demonstrarea tezei presupusei superiorităţi a „rasei ariene” prin rezultatele obţinute de sportivii germani.
Folosirea sportului pentru cultivarea „patriotismului” şi umplerea timpului liber a fost o preocupare cvasi-oficială în statele totalitare, cele democratice lăsând ase­menea preocupări pe seama unor instituţii şi iniţiative private, de genul cluburilor..
Încă înaintea aducerii la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, în septembrie 1944 s-a creat în România Organizaţia Sportului Popular, a cărei deviză era „Toate sporturile pentru popor”.
Motivaţia creării acestei organizaţii era uimitor de apropiată de cea adusă de Hitler şi citată puţin mai înainte, de a permite accesul la practicarea sportului pentru cei cărora acesta le fusese blocat, fiind „permis numai unei pături restrânse a populaţiei”.
„Principiile luptei de clasă au fost aplicate cu stricteţe şi în cazul sportului, con­siderându-se că «regimul burghezo-moşieresc» favorizase exclusiv «clasele ex­ploa­tatoare» şi exclusese masa poporului de la cunoaşterea şi practicarea educa­ţiei fizice şi sportului” (Gabriel Catalan, p. 917). În fapt, sportul românesc era „utilizat ca mijloc de propagandă internă şi internaţională în folosul regimului comunist de la Bucureşti”  (Catalan, 918), mai ales prin participarea ţării la Jocurile Olimpice.
Din 1952, România a participat la toate olimpiadele, obţinând încă atunci o medalie de aur, una de argint şi două de bronz, pentru ca, patru ani mai târziu, numărul acestor trofee să crească la 5+3+5 (Catalan, 920). Dar nu asupra unor statistici de acest fel vrem să insistăm, ci a politizării acestor participări.
Cu privire la Olimpiada de la Roma, din  1960, anumite manifestări faţă de delegaţiile sportive comuniste au generat o ripostă colectivă, ce a transformat „o competiţie sportivă (într-o) confruntare politico-ideologică”, ce reactiva miturile asediului capitalist (Catalan, 922).
Delegaţia României, ne spune un document oficial, a dus şi o muncă „de po­pu­la­rizare a ţării noastre şi a realizărilor regimului nostru, prin organizarea de întâlniri cu sportivii din alte ţări… şi prin difuzarea de materiale propagandistice” (Catalan, 923). Asemenea sarcină a devenit permanentă la toate întrecerile sportive interna­ţionale şi a fost proprie tuturor delegaţiilor sportive comuniste. Cea a Uniunii Sovie­tice la Olimpiada de la Roma a organizat o expoziţie fotografică marcând victoria sa pe medalii, înaintea celei americane.
„Bineînţeles că şi pe plan sportiv se desfăşura o acerbă confruntare între cele două blocuri / regimuri politico-militare, ca şi între cele două superputeri”, din 1956, când a avut loc Olimpiada de la Melbourne, U.R.S.S. devansând aproape permanent S.U.A. Un ziar mexican lega supremaţia olimpică sovietică de faptul că „structura social-economică şi politică oferă întregului tineret posibilitatea de a practica sportul” (Catalan, 929).
Un ziar românesc de sport era şi mai tranşant: rezultatele obţinute la olim­piade ar fi dovedit „lumii întregi superioritatea mişcării de cultură fizică şi sport din toate ţările socialiste faţă de sportul capitalist” (cf. Catalan, 929).
Cu ce preţ se obţineau asemenea rezultate, considerate sarcini de către „conducerea de partid şi de stat”? O permanentă presiune asupra conducătorilor mişcării sportive, a conducătorilor de cluburi şi, până la urmă, a sportivilor, era atmosfera din mişcarea sportivă comunistă. Nu s-a observat că cele mai puternice cluburi, ce dădeau cel mai mare număr de concurenţi la olimpiade şi alte întreceri internaţionale, aparţineau ministerelor „de forţă”: ministerul apărării şi ministerul de interne. Tinerii încorporaţi ce făceau dovada unor aptitudini sportive deosebite erau scutiţi de corvoada serviciului militar după perioada de instrucţie şi depunerea jurământului militar fiind trimişi la cluburile sportive ale amintitelor ministere. Aici li se creau condiţii de neconceput în cazărmi, iar dacă „confirmau” prin medalii şi diplome, deveneau sportivi de carieră, profesionişti în formă şi amatori în acte, deoarece ocupau funcţii fictive în amintitele ministere, de unde primeau şi retribuţiile.
De aici nesfârşita ciorovăială cu forurile sportive internaţionale, care cunoş­teau situaţia reală şi pretindeau participarea lor la categoria profesionişti, şi nu la cea amatori.
„O altă problemă spinoasă, legată de regula amatorismului, era cea a dopa­jului şi a luptei împotriva anabolizantelor, ştiut fiind că multe ţări socialiste au apelat pe scară largă aceste metode, pentru a obţine cât mai multe medalii, demonstrând astfel aşa-zisa superioritate a sistemului socialist faţă de cel capitalist” (Catalan, 936). A fost de notorietatea în epocă „superioritatea” R.D.G. faţă de R.F.G., cele două state germane, din care primul era comunist, în ciuda faptului că acesta avea o popu­laţie de aproape 3 ori mai mică decât cea de-a doua. După reunificarea lor, în 1990, s-a recunoscut tardiv că această „superioritate” s-a datorat anabolizantelor! Acestea erau folosit şi de „fratele mai mare” de la Moscova.
Sportivii sovietici erau uneori atât de drogaţi cu energizante, încât îşi pierdeau autocontrolul. Un celebru caz uitat s-a petrecut în 1953. Atunci, într-o ţară sărăcită de cotele obligatorii şi de plata datoriilor de război către U.R.S.S., în România s-a organizat Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, agrementat şi de întreceri sportive. Celebrul fondist sovietic Vladimir Kuţ a fost atât de drogat cu anabolizante, încât după câteva ture de stadion în care, evident, a condus, s-a întors şi a alergat în direcţie inversă!
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970.
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Editura Ştiinţifică, 1990.
Friederich Nietzsche, Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, 1978.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Enciclopedia Rao, 2003.
Elena Dundovich, Stalin, Editura Litera, 2012.
Hedwig Gusto, Hitler, Editura Litera, 2012.
Enzo Collotti, Germania nazistă, Editura Ştiinţifică, 1969.
Gabriel Catalan, Sport şi ideologie în R.P.R., în vol. 8 al Analelor Sighet: „Anii 1954 – 1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului”, Fundaţia Academia Civică, 2000.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.

În „Doctrina economică a lui Karl Marx”, Karl Kautsky făcea, la 1886, o „expunere populară” a „Capitalului”, „ținându-se aproape de original” (K.K., p. 4). Prin ea, cititorul putea „să studieze mai ușor Capitalul” (K.K., p. 6); operă care cere un anumit profesio­nalism și un anumit nivel de pregătire, trebuind simplificată printr-o operă de popu­larizare pentru adepții marxismului, în marea lor majoritate muncitori.
Kautsky considera legea valorii ca „noțiunea cea mai importantă, fundamentală, a economiei politice… noțiunea fără de care nu poate fi înțeles în mod exact întregul mecanism al modului de producție dominant” (K.K., p. 22) (burghez, n.n.).
Ca și alte noțiuni și legi economice, legea valorii nu a fost o contribuție exclusivă a lui Marx, a avut precursori și a fost enunțată într-o formă incipientă de William Petty la 1667 și dezvoltată de un anonim englez pe la 1739-1740 (Karl Marx, „Capitalul”, vol. I, p. 73, nota 9 din subsolul paginii).
Precursorii lui Marx au intuit adevărul că valoarea mărfii este dată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea ei, având ca etalon ziua sau ora de muncă.
O critică spontană, bazată și ea pe intuiție, respinge acest criteriu ca suficient, știut fiind că producătorii lucrează cu diferite ritmuri și manifestă îndemânări și calificări diferite. Autorul „Capitalului” a avut meritul de a formula noțiunea de timp de muncă socialmente necesar, inexistentă la înaintașii săi, care precizează că nu orice cantitate de muncă dă măsura valorii, ci numai cea desfășurată „în condițiile de producție, de îndemânare și intensitate a muncii” (Karl Marx, Capitalul, p. 72).
O altă formulare a legii valorii reduce valoarea „numai (la) cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuințare”, acesta fiind „acela care determină măsura valorii sale” (idem., p. 73).
În definiția legii valorii apar, deci, ca indicatori, „media socială de îndemânare și inten­sitate a muncii” și „condițiile de producție existente normale din punct de vedere social”. Primul privește cantitatea și calitatea muncii, cel de-al doilea dotarea tehno­logică a unităților de producție.
Primul poate fi măsurat în unități de produs pe unitatea de timp și permite cuan­tificarea valorii în funcție de timpii de producție pe produs, considerați „normali” (medii). Se exclud timpii de producție peste medie, rezultat al unei îndemânări și calificări scă­zute, ca și timpii de producție sub medie, proprii muncitorilor cu o calificare mai înaltă.
Dotarea tehnică ca factor de producție este expediată printr-o formulare ambiguă și improprie „condițiile de producție existente normale din punct de vedere social”.
Întreprinderile cu o dotare tehnologică peste medie erau considerate atipice și, ca atare, excluse de la cuantificarea valorilor produse, în termeni de productivitate și preț de cost.
Încă de pe vremea „preparării” „Capitalului”, în „Salariu, preț, profit” a lui Marx au apărut întreprinderi „purtătoare” ale progresului tehnic, ale modernizării spectaculoase a tehnologiei și creșterii rapide a productivității muncii, datorate științei și tehnologiei și exponenților ei: oameni de știință, inventatori, inovatori, tehnologi.
Marx nu i-a luat în considerare din miopie sau voit, din motive la care vom reveni ulterior. El nu a citit cu atenție un text esențial pentru teoria valorii din „Metafizica” lui Aristotel. Acesta a constatat, încă acum peste două milenii, diferența dintre concepție și execuție în procesul muncii. După el, erau mai învățați „oamenii de știință decât… oa­menii cu practică”, deoarece „cei dintâi cunosc cauza și rostul” tehnologiei, în vreme ce „oamenii cu practică constată lucrurile, dar nu-și dau seama de pricina lor”. Între cei dintâi îi includea pe conducătorii de întreprinderi „pentru că stăpânesc teoria și cunosc cauzele”, în vreme ce „muncitorii … execută, dar nu știu ce fac” (Aristotel, Metafizica, p. 14-15).
Dacă vom înlocui pe „conducătorii de întreprinderi” cu tehnicienii și inginerii, dar mai ales cu proiectanții și inventatorii, vom face translația direct din antichitate în epoca mo­dernă. În lumea modernă, inovațiile tehnologice și, cu atât mai mult, invențiile tehno­logice, provin din afara muncitorilor manuali și anume constituie rezultate ale muncii in­ventatorilor și proiectanților. Adesea ei valorifică descoperirea unor noi legi în fizică, chi­mie ori biologie de către savanții teoreticieni, ori găsesc noi aplicabilități, pornind de la legi naturale cunoscute de multă vreme.
Pentru a valorifica potențialul aplicativ al legilor naturale descoperite acum sau recent, inventatori și proiectanții trebuie să se ridice la nivelul cognitiv al oamenilor de știință, minus nivelul lor de creativitate teoretică. Ei văd practicul acolo unde savanții văd numai teoreticul, fiind mai pragmatici decât aceștia.
A avut și are loc deplasarea centrului de greutate al implementării valorii produselor din hala industrială în laboratoarele de cercetare și stația pilot de realizare a prototipului, cu contribuția tot mai mare a calculatorului. Investiția de inteligență în aceste sectoare „preparative” schimbă radical proporția dintre valoarea producției dato­rată concepției noi și cea datorată muncitorilor operatori, îndrituind termenul de „indus­trie informatizată”.
Partea din valoare a unui mijloc productiv ori produs de consum datorată cerce­tării - proiectării o vom numi valoare de concepție și o vom nota în continuare cu V.C.
Economistul american Peter Drucker făcea următoarele considerații cu privire la rolul cunoașterii și concepției în crearea de valori în societatea numită de el „post-indus­trială”. „Productivitatea cunoașterii a devenit deja cheia productivității, a forței compe­titive și a izbânzii economice. Cunoașterea a devenit deja industria primară, industria care asigură resursele centrale și esențiale ale producției” (cf. John Naisbit, p. 46), prin aceasta desemnând laboratorul de cercetare și stația pilot de realizare a prototipului.
Atelierele de prototipuri ale laboratoarelor și institutelor de cercetări întocmesc căr­țile tehnice ale acestora, după ce probează calitățile funcționale și elaborează ins­truc­țiunile lor de utilizare. Următorul palier îl constituie întreprinderile, ce realizează im­ple­mentare prototipului în producția de serie, cu un corp tehnic ce este recalificat pentru a ști să opereze cu noile mijloace. Dacă acestea sunt întreprinderi de mijloace produc­tive, ele diseminează progresul tehnic în întreaga industrie.
Recalificarea constituie adesea doar un spor de calificare, constând din însușirea unor noi cunoștințe teoretice și, mai ales, de noi deprinderi de muncă. Gradul de însu­șire al acestora are un rol hotărâtor în punerea în valoare a calităților „revoluționare” ale noului produs.
De câtă vreme progresul tehnologic a ieșit din sfera empiricului și a devenit obiec­tul unor preocupări distincte, decalajul dintre nivelul de cunoștințe al muncitorilor operatori și cel al tehnologiei cu care lucrează s-a adâncit continuu, cu deosebire în ceea ce privește premisele sale științifice.
Aducerea lor la egalitate nici nu s-a impus vreodată, din cauza prețului prea ridi­cat al unei asemenea manopere intelectuale și a inutilității sale, existând o compa­tibilitate între un anumit nivel de empirism al muncitorilor operatori și tehnicitatea con­cep­tivă a mijloacelor de muncă, ce fac acest efort de prisos. Diferitele manuale profe­sio­nale cuprind capitole de tehnologie de nivel mediu, în care rațiunile științifice ale proceselor tehnologice sunt expuse sumar și la un nivel accesibil, predominând infor­mațiile cu privire la schema constructivă și funcționalitatea concretă. Sunt eliminate toate premisele științifice de nivel ridicat sau considerate de prisos.
Pregătirea practică, urmărind formarea și consolidarea unor deprinderi de muncă noi ori modificate, se reduc în zilele noastre la acționarea mecanismelor de pornire, oprire, turare și reglare, pornind de la indicațiile aparaturii de măsură și control. Acestea „monitorizează” funcționarea mijlocului de muncă și alertează în cazul atingerii pragului de periclitate. În mod normal, nimic nu poate apare neprevăzut, muncitorul cunoscând prin însuși procesul de calificare (de însușire a deprinderilor de muncă) măsurile ce se im­pun, întrucât în perioada de încercare a prototipului au fost „înscenate” toate va­riantele de funcționare normală și anormală.
V.C. se poate materializa print-o gamă a acționării ce nu sunt înțelese pe deplin de muncitorii operatori. V.C. acționează la parametri proiectați datorită unui factor exte­rior mijlocului de muncă - muncitorul operator - care, vorba lui Aristotel, „execută, dar nu ști(e) ce fac(e)”, acționând empiric și intuitiv.
El realizează o valoare mai mare decât contribuția sa fizică și intelectuală, deoarece forța sa de muncă produce la nivelul tehnologiei cu care operează, adică a inteligenței cu care este dotat utilajul prin activitatea de cercetare - proiectare.
Mijlocul de muncă produce la propriul său nivel și nu la cel al lucrătorului, ca și cum acesta ar fi propriu muncitorului. În realitate, mijlocul de muncă este mai „inteligent” decât utilizatorul său, motiv pentru care a fost numit în mod malițios de către germani „idiotenspiele” (sculă pentru idioți).
Diferența dintre valoarea efectiv realizată și cea datorată eforturilor muncitorului operator – la capitolul muncă vie actualizată și cea depusă de acest muncitor – se datorează, în cea mai mare parte, V.C. induse în utilaj în amintitele etape „prepa­ra­toare”. Valoarea îi este atribuită numai deoarece mijlocul de muncă nu poate funcționa fără o oarecare supraveghere din partea muncitorului operator. Producția datorată „inteligenței” mijlocului de muncă îi este plătită acestuia prin salariu, cu toate că nu i se datorează. Se creează iluzia că el este creatorul acestei valori, deoarece ea se reali­zează simulan cu timpul său de lucru.
Marx recunoștea acest paradox atunci când condamna „maistrul vândut” patro­nului, care argumenta că munca la mașină este plătită mai bine decât oricare alta, având în vedere „calitate(a) ei foarte redusă” și că, deci, pretențiile salariale prea mari sunt nejustificate. Acest „maistru” știe că „mașinile patronului joacă un rol cu mult mai important în domeniul producției decât munca și iscusința muncitorului”.
De altfel, Marx însuși recunoaște că muncitorul nu are nevoie „de nici un fel de pregătire intelectuală”, deoarece „ei au puține prilejuri pentru a manifesta dexteritate și încă mai puține pentru a raționa” (Karl Marx, Capitalul, I, 389-390).
Prin această recunoaștere, el confirmă de fapt raționamentul „maistrului vândut”, întrucât dacă munca la mașină nu necesită nici multă dexteritate și nici inteligență, iar dacă aceasta produce și repede și de calitate, rezultă că ea are încorporate calitățile ce nu se cer decât în mică măsură lucrătorului manual. De aici nu era decât un pas până la descoperirea și enunțarea V.C., pe care o intuise încă Aristotel.
Marx nu îl face, fie din lipsă de perspicacitate, fie, mai plauzibil, pentru a face proletariatul industrial clasa socială cu o contribuție exclusivă la „întreținerea” societății.
Marx nu amintește nicăieri în „Capitalul” de vreo altă sursă a valorii decât mano­pera muncitorilor industriali și a salariaților din comerț și transporturi. Din omisiunea per­ma­nentă a unei V.C., cumulate cu valoarea manoperei fizice a mun­citorilor, nu putem să tragem decât concluzia că fie că nu a sesizat-o, fie că a omis-o intenționat.
După el, „valoarea mijloacelor de producție este conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere are loc în timpul transformării mijloacelor de producție în produs, în procesul de muncă”. Este adevărat că, vorbind despre utilizarea mijloacelor de muncă el constată că „timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuințare consumate formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuințare noi, că este, deci, un timp de muncă ce se transmite de la mijlocul de producție consumat asupra produsului nou” (K. Marx, Capitalul, I, 203, 204).
Nu sesizează, însă, nicăieri că timpul de muncă conservat în utilaj este format și din timpul de muncă din domeniul cercetării – proiectării, precum și cel din sectorul de producere a utilajului nou proiectat. Despre cercetare – proiectare Marx nu vorbește niciodată ca despre un sector preparativ al producției, și nici despre „supramunca” majoră încorporată aici în valoarea de întrebuințare a utilajului. Or, aceasta permite atât sporirea profitului, cât și a salariilor, amândouă legate de creșterea productivității muncii permise de V.C. încorporate în noile mijloace de muncă.
Sporul masei valorilor de întrebuințare obținute cu același efort - sau ceea ce se numește creșterea productivității muncii sociale – este explicat prin „schimbare(a) forței productive care mărește fecunditatea muncii și, deci, masa valorilor de întrebuințare produse de ea…”, fără a preciza natura… fecundatorului și nici contribuția acestuia.
Vom urmări acum traseul V.C. de la o „generație” de mijloace productive ori de bu­nuri de consum de înaltă tehnicitate la alta și cu deosebire politica de prețuri prac­ticată de firmele care dețin o perioadă de timp un monopol al unei V.C. sau al mai multora. Masa supraprofitului permis de V.C. cu caracter de monopol depinde de:
a) mărimea producției realizate până la dispariția lui, adică până la extinderea și generalizarea V.C., ori a alteia cu același efect tehnologic și economic și
b) diferența dintre prețurile de cost la același produs, obținut în întreprinderile obișnuite și cele beneficiind de una sau mai multe V.C. cu caracter de monopol.
Încă în perioada monopolului, firma care îl deține va manifesta o oarecare „gene­rozitate” în politica de prețuri, încercând de a desface o masă cât mai mare de produse prin practicarea unor prețuri mai reduse decât firmele concurente.
Concurența cu partenerii obligă la reducerea treptată a prețului de vânzare a mijlocului de muncă sau a bunurilor de consum cu tehnicitate ridicată, pe măsură ce aceștia devin și ei posesori ai unor V.C. noi. La un moment dat, supraprofitul adus de V.C. se stinge, întrucât aceasta se generalizează. O nouă V.C. trebuie să compenseze aplatizarea supraprofitului, aceasta generând un altul pe o anumită perioadă. Un mar­ke­ting inteligent exploatează la maximum calitățile produselor având încorporată V.C. respectivă.
 
B. Dacă surplusul valoric dat de diferenţa dintre tehnicitatea utilajului şi empi­rismul ce este propriu manoperei lucrătorului se datorează V.C., un alt surplus valoric este generat de însăşi natura psihomotorie a forţei de muncă.
Lucrătorul realizează o economie de efort prin felul tipic uman de însuşire şi exersare a deprinderilor de muncă. Marx constata, fără să explice, proprietatea forţei de muncă de a fi o sursă de valoare mai mare decât are ea însăşi: „Ceea ce este hotărâtor este valoarea de întrebuinţare specifică a acestei mărfi de a fi o sursă de valoare, şi anume de mai multă valoare decât posedă ea însăşi” (Capitalul, I, p. 198-199).
Psihofiziologia formării deprinderilor de muncă a explicat ulterior geneza acestui „miracol”, André Leroi – Gourhan numeşte deprinderea de muncă prin sintagmele „secvenţă operaţională” ori „secvenţă operaţională învăţată”. Practicarea unei ocupaţii (meserii, profesii) presupune un set specific de deprinderi de muncă în fiecare caz în parte. Învăţarea lor este asistată şi monitorizată de un profesionist al acestor deprinderi, care le explică raţiunile şi le exersează demonstrativ în faţa „ucenicului”.
Imitaţia are un rol important în însuşirea deprinderilor de muncă, impunând mult spirit de atenţie şi observaţie, urmate de exerciţii repetate şi perseverente.
Agilitatea şi îndemânarea, ca factori înnăscuţi, uşurează însuşirea deprinderilor de muncă şi scurtează durata calificării. Deprinderile de muncă constituie, în fapt, stereotipuri dinamice ce se fixează şi devin automatisme. În perioada formării, ele presupun un mare efort psihic şi fizic, nepriceperea şi neîndemânarea neputând fi depăşite decât prin încercări repetate, reveniri şi reluări. Pe măsura formării stereo­tipurilor dinamice, efortul psihic şi cel fizic scad treptat, iar cantitatea de muncă pentru realizarea unei operaţiuni sau a unui produs se apropie de cea a mentorului.
„Subiectul în acţiune îşi orientează ce mai mare parte a activităţii cu ajutorul unor serii de programe… pe care educaţia le înscrie în memoria sa motorie. El derulează aceste secvenţe într-o stare în care conştiinţa lucidă intervine la ordonarea verigilor componente. Mai exact spus, luciditatea urmează o curbă sinusoidală ale cărei părţi concave corespund secvenţelor maşinale, în vreme ce vârfurile marchează adaptările secvenţelor la circumstanţele acţiunii”, acestea din urmă constituind „reacţia la situaţii accidentale, adică redresarea procesului operaţional prin ajustarea secvenţelor adecvate” (André Leroi-Gourhan, p. 26).
Relativa decuplare a factorului psihic şi reducerea acuităţii lucidităţii permise de automatismele lucrative duc la o însemnată economie de efort psihic şi intelectual.
Ar fi „de neimaginat un comportament operaţional ce ar necesita o luciditate constantă”, deoarece „s-ar ajunge la reinventarea gestului cel mai mărunt”. În realitate, „aşa cum este alcătuit, creierul omenesc îşi alienează o parte din disponibilitate prin elaborarea programelor elementare care îi asigură libertatea comportamentului” (Gourhan, p. 25).
Gourhan se referă la „gradul de eliberare al creierului omenesc” în procesul muncii şi constată că „în practicile operaţionale cele mai curente, …, numeroase acţiuni sunt întreprinse într-o stare de conştiinţă crepusculară” (Gourhan, p. 16), dar nu acceptă ideea unui automatism complet al unor manopere lucrative ori motrice pur şi simplu.
Ce urmări economice rezultă din această stare de fapt psihofiziologică? Pe plan psihologic, organismul se apără de un efort excesiv printr-o inhibiţie de protecţie, prin decuplări temporare a factorului raţional şi din reducerea acuităţii atenţiei (lucidităţii), ce îi asigură economii însemnate de energie nervoasă. Sunt cedări în faţa oboselii, ori char a lehamitei şi plictisului, ce nu sunt periculoase dacă deprinderile de muncă au fost însuşite perfect, putând deveni fatale în caz contrar. În primul caz, revenirea din letargie este instantanee în caz de nevoie, iar reacţiile de corectare a greşelii nu suferă de panică.
Un lucrător bine calificat produce constant, atât în momentele de încordare voluntară impusă de o situaţie, cât şi în cele de decuplare relativă, în care trece… pe automatisme!
Cantitatea de produse realizată prin automatisme conţine aceeaşi valoare de întrebuinţare ca cea provenită din munca vie şi, deci, aceeaşi valoare ca cea produsă în timpii de conectare voluntară. Mâinile lucrează cu aceeaşi eficienţă în ambele cazuri, ceea ce explică ceea ce Marx doar a constatat, şi anume că forţa de muncă este o sursă de valoare mai mare „decât posedă ea însăşi”. Dacă în momentele de „deconectare” nu ar surveni o economie de efort, forţa de muncă nu ar putea produce valori mai mari decât propria sa valoare, realizând mai puţine bunuri, având o valoare ce ar acoperi, prin retribuţie, doar propria refacere („reproducere”). Societatea şi pro­prie­tarul mijlocului de muncă validează şi efortul neefectuat, întrucât datorită automatis­melor numite stereotipuri dinamice, acestea s-au materializat în valori de întrebuinţare, adică în produse efective.
 
C. Un al treilea amendament la legea valorii a lui Marx îl vedem în identificarea greşită pe care acesta o face în originea valorii exclusiv în munca omenească.
Valorile de întrebuinţare naturale fiind lipsite de aportul muncii omeneşti sunt considerate ca lipsite de valoare (teoretică?, abstractă?). În fapt, achizitorul plăteşte conţinutul unor produse – adică valoarea de întrebuinţare a acestora – şi nu manopera necesară extragerii ori producerii lor (al doilea caz, în agricultură). Această realitate anulează legea valorii în industria extractivă şi agricultură, dar asupra lor vom mai reveni. Dăm doar exemplul unui achizitor de minereu de fier. Acesta nu este indiferent dacă minereul conţine 30% sau 60% fier, chiar dacă în cele două variante minereul se datorează unor cantităţi egale de muncă.
O lege economică ce nu se manifestă într-o ramură nu are caracter de lege generală.
Industria extractivă cuprinde şi industria aurului, desemnat ca etalon universal al valorii. Or chiar de aici începe infirmarea legii ca una universală în economie sau chiar numai în producţie, deoarece aceleaşi cantităţi de aur cuprind valori diferite dacă provin din zăcăminte diferite. Ele ar trebui să aibă preţuri diferite dacă manopera efectuată pentru realizarea lor ar fi singurul criteriu de măsurare al valorii. Marx numeşte valorile de întrebuinţare naturală pe care refuză să le consideri valori „daruri ale naturii”.
Deoarece în industria extractivă „obiectul muncii nu este produsul unei munci anterioare, ci este dăruit de natură în mod gratuit” (Capitalul, I, 541), el nu are valoare,  în sensul inexistenţei unei cantităţi de muncă vie în substanţa sa în momentul explorării. „Darul” nu este la fel de consistent, deci „aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele mai bogate decât în cele mai sărace” (Capitalul, I, p. 79).
Constatarea este valabilă în toată industria extractivă, ca şi în agricultură. Achizitorul plăteşte conţinutul, nu manopera, ceea ce face caducă legea valorii în cele două domenii. Partea din valoarea de întrebuinţare datorată „condiţiilor naturale” nu se detaşează în nici un fel de cea provenită din muncă, ci este percepută astfel ca identică cu aceasta.
Are loc, în fapt, asimilarea valorii de întrebuinţare datorate unor premise şi procese naturale cu cele provenite din muncă. Se produce cumularea măsurii valorice a economiei de muncă datorate calităţii superioare a materiei prime ori a solului celei a valorii provenite realmente din muncă.
O tonă de cărbune cu putere calorică de 6000 de kcal/kg valorează cât două tone de cărbune cu o capacitate calorică de 3000 de kcal/kg, cu toate că necesită aceleaşi cheltuieli de producţie. Patronul care extrage primul sortiment primeşte un „dar gratuit” de 50% din valoarea cărbunelui în raport cu proprietarul ce exploatează al doilea sortiment, având un profit dublu comparativ cu acesta.
Intrat în circuitul economic sub formă de bani, aurul provenit din minereuri cu concentraţii foarte diferite celui „cules” din aluviuni ori găsit sub formă de pepite, i se atribuie aceeaşi valoare, cu toate că necesită manopere foarte diferite. Aşa se explică de ce în extracţie, mai mult decât în orice altă ramură, au avut loc îmbogăţiri peste noapte, dar şi falimente la fel de răsunătoare (vezi romanul „Arhanghelii” a lui Ion Agârbiceanu).
Succesul sau insuccesul nu a depins prea mult de dotarea tehnică şi de manope­rele efectuate, ci de concentraţiile naturale ale minereurilor şi de situarea filoanelor.
Toţi concesionarii de terenuri miniere ori petroliere, cu excepţia celor ce au parte de cele mai slabe condiţii naturale, obţin rezultate mai bune decât cele rezultate din muncă, datorită nevoii resimţite de economie de a-i menţine în activitate şi pe cei defavorizaţi, întrucât are nevoie şi de producţia lor. Desigur că şi aceasta are o limită, iar o scădere a cererii determină un lanţ de falimente a exploatărilor defavo­rizate.
Valoarea naturală a materiilor prime are tendinţa istorică de scădere, deoarece sunt epuizate pe rând zăcămintele mai bogate, după o curbă descendentă. Calităţile lor naturale descresc pe măsură ce este necesară o cantitate tot mai mare de materii prime, ce impune şi exploatarea zăcămintelor tot mai sărace. Are loc, deci, o creştere a ponderii valorii rezultate din manoperele extractive, fără ca vreodată să dispară complet aportul valorii naturale a materiilor prime.
„Munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, adică a avuţiei naturale. Munca este tatăl acesteia, cum spune William Petty, iar pământul este mama ei”, zice Karl Marx (Capitalul, I, 76). (Din acest citat nu a tras, însă, nici o concluzie pertinentă). În cazul materiilor prime rezultate din subsol, ele constituie un „dar” de care „profită industria prelucrătoare”. Profită, dar nu numai ea. În măsura în care are nevoie şi de producţia din zăcămintele cele mai sărace trebuie să le asigure un preţ de achiziţie care să acopere şi să depăşească puţin preţurile de cost şi de producţie, pentru ca acestea să aibă un minimum de profit. Fără acesta, însăşi raţiunea de existenţă a întreprinderilor extractive dispunând de cele mai slabe condiţii naturale ar dispare. Producătorii care beneficiază de zăcăminte mai „bogate”, obţin valori mai mari pe seama condiţiilor naturale mai prielnice. De fapt, toţi concesionarii de terenuri petroliere ori de perimetre miniere, cu excepţia celor care au parte de cele mai slabe premise naturale, obţin valori mai mari decât cele rezultate din muncă. Caracteristicile superioare ale unor materii prime provin din anumite procese geologice îndelungate care, într-un fel, ajută procesele de producţie, ca un fel de precursoare ale acestora. Puterea calorică a cărbunilor depinde de vechimea straturilor de cărbune fertilizate.
În general, cu cât vechimea lor este mai mare, cu atât puterea calorică este mai ridicată (C.D. Neniţescu, Chimie generală, p. 778).
Rentabilitatea exploatării cărbunelui porneşte de la pragul minim de 2000 kcal/kg, dar aceasta mai depinde şi de adâncimea şi grosimea zăcămintelor. Exploa­tarea în carieră reduce costurile de producţie în comparaţie cu cea din subteran, făcând rentabili cărbunii inferiori pentru producerea de electricitate.
Constatarea este valabilă şi pentru minereuri, dar în ambele cazuri trebuie îndeplinită condiţia apropierii zăcământului de suprafaţă, pentru a putea fi decopertat, şi cea a unei grosimi suficiente a acestuia.
Extracţia fierului în subteran nu mai este considerată rentabilă, fiind înlocuită cu exploatările de carieră de mari proporţii, de tip Krivoi-Rog ori Kursk. Reciclarea fierului şi a metalelor, în general, prin recuperare, a redus proporţiile extracţiei acestuia şi a impus folosirea minereurilor cu concentraţii ridicate.
Extracţia în carieră a proliferat şi în privinţa cuprului (vezi Chile ori Zair, iar la noi Roşia Poieni), dar şi a altor substanţe minerale utile.
 
D.  În agricultură, valoarea intrinsecă naturală – ca valoare de întrebuinţare cu rol de premisă şi suport – o constituie pământul, mai exact solul. Ea se transmite spontan sau prin cultivarea pământului, plantelor agricole, prin calitatea solului, numită fertilitate. Aceasta este un dat (şi un dar) natural, ameliorat sau diminuat în funcţie de grija gene­raţiilor de cultivatori de a o regenera sau doar de a o folosi.
Valoarea sa intrinsecă este proporţională cu concentraţia în humus şi cu grosimea acestuia. Rezultată din procese geologice şi biologice de multe milenii, de aglomerare în stratul superficial al scoarţei pământului de substanţe minerale necesare creşterii plantelor, fertilitatea poate fi menţinută constantă numai dacă masa acestora este compensată prin îngrăşăminte şi/sau asolamente. Marx a admis că în agricultură preţurile se formează pornind de la cheltuielile de producţie cele mai ridicate, adică pe solurile de cea mai slabă calitate, datorită suprafeţelor strict limitate a terenurilor agricole şi a caracterului de monopol al proprietăţii asupra pământului.
Fertilitatea superioară fertilităţii celei mai scăzute de pe terenurile cultivate asigu­ră producţii suplimentare la acelaşi volum de muncă, cu atât mai mari cu cât această fertilitate este mai ridicată. Aceasta înseamnă că valoarea de întrebuinţare numită fertilitate se transformă în valoare propriu-zisă prin legea cererii şi a ofertei, ce o validează prin preţul de vânzare tocmai deoarece acesta este ajustat la cheltuielile de producţie ale agricultorului cel mai defavorizat prin fertilitatea solului pe care îl cultivă. El se află în aceeaşi situaţie cu concesionarul minier cel mai defavorizat, ambii impunând preţurile minime de desfacere ca preţuri standard, de pornire.
Piaţa consacră preţuri egale pentru produsele agricole de aceeaşi calitate, fă­când abstracţie de condiţiile naturale de producţie. Legea cererii şi a ofertei, ce guver­nează piaţa, anulează astfel legea valorii în raporturile vânzător – cumpărător, aceasta având relevanţă doar pentru trio-ul proprietari, arendaşi, lucrători.
Acolo unde proprietarul funciar renunţă la calitatea sa de administrator şi o ce­dează unui arendaş, el încasează totdeauna o arendă în raport nu numai cu suprafaţa, ci şi cu fertilitatea.
Cantitatea de produse ce o depăşeşte pe cea obţinută pe cele mai defavorizate soluri aduce venituri suplimentare celor ce o obţin, acestea revenind proprietarilor funciari. Profitul arendaşului şi salariile lucrătorilor agricoli depind de investiţiile făcute în menţinerea şi ameliorarea fertilităţii solului şi lucrările de îmbunătăţiri funciare. Faptul că fertilitatea naturală este recunoscută ca o valoare naturală este dovedită de faptul că intră în arendă.
Cercetările pedologice şi de chimie a solului, făcute de vestitul chimist Julian von Liebeg la mijlocul secolului XIX, au dovedit că substanţele minerale necesare creşterii plantelor se găsesc în sol în cantităţi limitate şi că pentru menţinerea fertilităţii este necesar ca „ceea ce i se ia trebuie să i se restituie” (Istoria generală a ştiinţei, p. 973).
Cercetările ulterioare au dovedit că azotaţii şi carbonaţii se produc şi pe cale naturală, prin fixarea azotului atmosferic în rădăcinile unor plante şi prin asimilarea oxigenului din bioxidul de carbon atmosferic prin procesul de fotosinteză.
Asolamentele empirice din evul mediu, prin lăsarea o dată la doi sau trei ani a terenului în pârloagă, au fost aplicate prin cultivarea rădăcinoaselor furajere, care nu numai că asigură importante cantităţi de hrană pentru animale, dar fixează şi până la 200 de kg de azot la hectar (C.C. Neniţescu, op.cit., p. 424). Această cantitate nu este suficientă însă pentru o cultură intensivă de cereale, ceea ce impune suplimentarea ei cu azotaţi sintetici şi bălegar.
Fosforul este şi el un element esenţial în metabolismul plantelor, sub forma aci­dului fosforic, greu asimilabil din fosfaţii din sol. De aceea, „în solurile secătuite prin cultură îndelungată este necesar să se adauge, pentru a obţine recolte abundente, fosfaţi uşor solubili” (Neniţescu, op.cit., p. 766).
Potasiul este al treilea elemente de mare importanţă pentru creşterea plantelor. „Solurile mult cultivate sărăcesc până într-atât în ioni de potasiu, încât dezvoltarea normală a plantelor este împiedicată. De aceea este necesar să se adauge în soluri săruri de potasiu, …ca îngrăşăminte chimice, alături de combinaţii ale celor două elemente indispensabile vieţii plantelor: fosforul şi azotul”, cele trei elemente asigurând, de la sfârşitul secolului XIX „dezvoltarea intensivă a agriculturii” (Neniţescu, op.cit., p. 924-925).
Din punct de vedere pedologic, al chimismului solului, pentru plantele agricole acesta nu este decât un furnizor de oxigen, apă şi săruri minerale (Neniţescu, op.cit., p. 779).
În condițiile agriculturii moderne, fertilitatea a ajuns să aibă un rol secundar, solul devenind un „pat germinativ” și un suport al substanței vegetale. Aceasta deoarece în fiecare an pe o solă se adaugă atâtea substanțe câte necesită soiul cultivat, din cate­goria celor necesare creșterii sale. Aceasta presupune cercetarea agrochimică a solei sau chiar a unor porțiuni a ei, pentru aplicarea diferențiată a substanțelor încorporate. S-a ajuns la a se oferi solului tot ce i se cere de plantele cultivate. Circuitul lor între sol și plante se stabilește la nivelul „consumului” producțiilor intensive.
Cantitatea acestor substanțe chimice la hectar a sporit considerabil, ceea ce prezintă riscul „infectării” solului cu nitriți, deosebit de dăunători apei din păturile de apă freatică și, până la urmă, apei potabile. De aceea, în ultimii ani, se profilează o direcție de reducere a acestora, prin redescoperirea avantajelor îngrășămintelor naturale ca substitute și „infuzia” doar a acelor cantități care vor fi absorbite total de plante.
Originea industrială a factorilor de sporire a recoltelor permite agriculturii să beneficieze de pe urma V.C. conținute de noile produse chimice, ca și de pe urma celor încorporate în noile soiuri și rase, obținute mai ales prin mutații genetice artificiale.
În timpul lui Marx, aceste fenomene agrochimice nu erau cunoscute, ceea ce explică absolutizarea fertilității naturale a solului în „Capitalul”. Oricum, nerecunoscând vreun aport al unei V.C. în geneza valorii în industrie, el nu l-ar fi recunoscut nici în agricultură, întrucât a pornit de la identificarea originii valorii numai în munca vie prezentă și în cea încorporată în mijlocul de producție, fără a ține seama de V.C. meta­morfozată în acesta. Și în agricultură, ca și în industrie, V.C. constituie o sursă esențială a valorii producției însăși.
 
E. Revenind la capacitatea forței de muncă de a fi sursa unei valori mai mari decât propria sa valoare, pe care o explică, după cum am arătat, psihofiziologia însușirii deprinderilor de muncă, vom recurge din nou la considerațiile lui Marx.
Acesta constata și deplângea „transformarea muncitorului într-o anexă conș­tientă a unei mașini parțiale”, iar Engels îl acompania atunci când observa că „orice perfecționare adusă mașinilor transformă munca într-o simplă operație de supra­ve­ghere, ce poate fi îndeplinită de femei și copii” (Marx, op.cit., p. 447 și Friedrich Engels, Situația clasei muncitoare din Anglia, 1959, p. 153).
Descompunerea procesului de muncă în operații simple, realizate de muncitori specializați sau „parțiali” (Marx) are avantajul de a permite calificarea lor rapidă. O operație simplă efectuată repetat și permanent presupune un număr mic de stereotipuri dinamice, ce se formează repede și dau un randament maxim.
După cum constată un cercetător, „producția în serie și banda rulantă au eliminat din operațiile de muncă îndemânarea omului”, înlocuind-o cu „o muncă semicalificată, în cadrul căreia pregătirea profesională era suplinită de o simplă inițiere dobândită într-un timp scurt”, în timp ce meseriile breslașe, din evul mediu ori cele de la începuturile capitalismului „impuneau muncitorului o înaltă calificare, greu obținută” (C. Botez, M. Mamali, P. Pufan, Selecţia şi orientarea profesională, 1997, p. 42).
Paradoxul producţiei breslaşe, de atelier, în comparaţie cu cea modernă, consta în marea varietate de deprinderi necesare unui meşteşugar breslaş faţă de cea a mun­ci­torului „la bandă”. Un altul constă în creativitatea sa în comparaţie cu uniformitatea produselor realizate de acesta din urmă. Nu numai că meşteşugarul cunoştea întreaga gamă de operaţii pentru realizarea unui produs, cumulând mai multe meserii dintr-un nomenclator profesional actual, dar le realiza la un nivel ce atingea capodopera, termen apărut chiar în legătură cu meşteşugurile medievale (ce au dat şi adjectivul „meşte­şugit”, ca superlativ al calităţii).
Numărul profesiunilor recunoscute în Anglia în prima jumătate a secolului XIX era de 431, pentru a ajunge astăzi la 27.000 (C. Botez ş.a., op.cit., p. 42).
„Croitoria generală” a fost descompusă în croitorie masculină şi croitorie femi­nină, acestea în croitorie de costume şi de lenjerie, cea din urmă specializată apoi sortimental, pentru a se ajunge, în cadrul croitului de sortiment, la cusutul nasturilor, mâne­cilor, manşetelor, gulerelor etc., ca operaţii specializate. Începutul acestor diversi­ficări a avut loc încă în timpul lui Marx şi au fost sesizate de acesta. Ceea ce acesta a omis este originea inovaţiei specializării în concepţia de organizare a procesului de muncă şi în sistema de maşini „parţiale”, pe care tehnologia a creat-o fără vreo contribuţie a muncitorilor.
Ei au devenit mult mai eficienţi pentru că organizatorii procesului de muncă şi tehnologii au depistat resursele de economisire a efortului fizic şi mai ales psihic.
În aceste aspecte organizatorice constau alte V.C., în afara celei conţinute în mijloacele productive. Monotonia le este recompensată financiar pe seama ambelor surse de V.C., fără vreo sporire proporţională a cantităţii de efort. Cu atât mai puţin a calităţii în muncă.
O cercetare efectuată în S.U.A. a dus la concluzia că actuala generaţie de muncitori tineri este prima din istoria acestei ţări „mai puţin calificată decât părinţii” şi care manifestă „un virtual analfabetism ştiinţific şi tehnologic” (cf. John Naissbit, op.cit., p. 66).
Aceste realităţi nu li se datorează, fiind impuse de patroni şi tehnologi ca moda­litate de creştere a productivităţii muncii. Banda rulantă, introdusă de Taylor pe la 1890, a dus la „suprimarea depozitelor intermediare şi eliminarea operaţiilor de transport, … micşorarea timpului consacrat fiecărei operaţii”. Ulterior, însuşi transportul pieselor a fost preluat de maşină, aceasta îndeplinind mai multe operaţii succesive (maşină de transfer) (Mamali ş.a., op.cit., p. 47).
O asemenea maşină este, de fapt, un agregat de utilaje succesive ce îşi transmit unul altuia produse din ce în ce mai finisate.
Tehnologiile de flux continuu constituie surse ale unui V.C. pe care o vom numi V.C. de flux, prezentă mai ales în metalurgie şi halele de montaj ale marilor întreprinderi constructoare de maşini. Ergonomia este şi ea sursa unor mari economii de efort şi, deci, a unor noi valori de întrebuinţare, a unui surplus de valori. Ea concepe maşini şi utilaje adaptate la trăsăturile anatomice şi fiziologice ale omului, ca ritm de lucru, culori şi nivel de zgomot, forma mânerelor şi a pedalelor, dimensiuni, accesibilitatea comen­zilor.
Tot ergonomia elaborează deprinderi de muncă ce exclud mişcările inutile, neadecvate ori presupunând un efort disproporţionat. Primul aspect se realizează prin proiectarea şi fabricarea unor utilaje care să fie cât mai adecvate acestor trăsături, iar cel de-al doilea prin activitatea de calificare, urmărind efectuarea unui număr cât mai mic de mişcări continue, simetrice şi precise.
Modelarea în proiectare şi proiectarea asistată pe calculator au redus substanţial timpul necesar verificării unor ipoteze de lucru şi realizării proiectelor unor maşini şi utilaje, a unor bunuri de consum, precum automobilele, aparatele electrocasnice, aparatele electronice etc.
Într-o carte de mare răsunet, reeditată în 1986, Jean-Jacques Servan - Schreiber „profeţea” că „Întreprinderea în întregime automatizată este soluţia clară de viitor”.
Aceasta ar fi în întregime dependentă de ştiinţa informaticii. După Schreiber, „Cele trei instrumente informatice necesare sunt: proiectarea asistată pe calculator; producţia informatizată; managementul informatizat” (Schreiber, p. 92). Dacă prima şi a treia aplicaţie ţin de activitatea de „birou”, cea de-a doua este legată de munca în hala industrială.
În această direcţie, în S.U.A. a fost elaborat sistemul C.I.M. (Computer – In­tegrated - Manufacturing” sau „Producţia integrată” prin calculator). El constă în pro­ducţia realizată cu roboţi „ultimii nou-născuţi ai maşinilor «gânditoare»”, datorate intro­ducerii şi înmulţirii microprocesoarelor prezente în fiecare instrument şi în fiecare fază a producţiei industriale! Acestea „comandă, potrivit programării ce le-a fost fixată, muncile cele mai delicate şi cele mai complexe, cu o viteză şi la un preţ de cost ce nu suferă nici o comparaţie cu randamentul celor mai specializate sau experimentate echipe pe care le înlocuiesc” (Schreiber, p. 69).
În consecinţă, procentul muncitorilor operatori din industrie scade permanent, industria cunoaşte aceeaşi restrângere a forţei de muncă pe care agricultura a cunoscut-o în ultima sută de ani. În ambele ramuri economice, reducerea personalului s-a făcut şi se face în paralel cu creşteri mari ale producţiei. „La începutul anilor ’80, în industrie nu era angajată decât aproximativ 20% din populaţia activă… (iar) obiectivul este să reducem acest procent la jumătate. Aşa cum numai 3% din populaţia noastră (a S.U.A., n.n.) este angajată în agricultură – care este cea mai importantă şi competitivă din lume – tot aşa vom fi din nou o putere industrială atunci când un procentaj similar va fi suficient în uzinele noastre” (Schreiber, p. 94).
Reducerea atât de drastică a populaţiei industriale, după cea mai veche a populaţiei agricole, dovedeşte eroarea de „a confunda numărul de salariaţi cu volumul şi valoarea producţiei industriale”, făcând „abstracţie de revoluţia tehnologică de care depinde totul la ora actuală” (Schreiber, p. 82).
Autorul american recunoaşte şi el ceea ce afirma Peter Drucker, şi anume: „Cunoaşterea…, este în prezent componenta numărul unu a dezvoltării economice”, încât „singura sursă reală de putere va fi de acum înainte crearea de noi cunoştinţe” (Schreiber, p. 183). Disponibilizările de forţă de muncă datorate automatizării şi roboti­zării sunt resorbite prin redistribuirea spre servicii. Are loc concomitent o orientare a noilor contingente de solicitanţi de locuri de muncă spre noile domenii de prezent şi viitor, şi anume informatica, robotica şi telecomunicaţiile, unde sunt create noile valori de concepţie (V.C.).
 
F. Ţara care are un avans tehnologic general în raport cu alte ţări îşi poate valorifica numeroasele V.C. pe care le deţine industria sa în special prin exporturi, ce ating proporţii foarte ridicate din producţie. Procentele ridicate de produse exportate dovedesc cererea mare a acestora pe piaţa externă şi prin ea recunoaşterea calităţilor lor ori/şi a preţurilor lor atractive.
Cu tot preţul plătit, ţările achizitoare de mijloace productive avansate au de câştigat. Ele permit o substanţială sporire a productivităţii, producţiei şi câştigurilor în raport cu mijloacele productive autohtone. Un al doilea pas spre modernizare îl consti­tuie cumpărarea şi asimilarea în producţie a unor patente conţinând V.C. performante, ceea ce permite dezvoltarea producţiei autohtone de mijloace productive.
O a treia modalitate constă în iniţierea şi dezvoltarea unor sectoare de cercetare şi proiectare la nivel naţional, mai ales la marile firme, care îşi pot permite să reducă ponderea patentelor cumpărate, devenind ele însele creatoare, beneficiare şi expor­tatoare de patente. Un ultim aspect privind V.C. îl constituie emigraţia forţei de muncă spre statele cu tehnologie avansată şi modul în care se adaptează la exigenţele ei.
Este, desigur, uimitor, ca un muncitor care „acasă” realizează o anumită productivitate, să aibă o productivitate de două, trei ori, patru ori mai mare în noua lui patrie doar în urma unei scurte calificări. Aceasta nu îndrituieşte o asemenea diferenţă de productivitate şi de salarizare.
Diferenţele nu se explică decât prin V.C. materializată în noile mijloace pro­ductive cu care lucrează şi care sunt de 2-3-4 ori mai spornice decât cele cu care a lucrat în ţara sa de origine. Ele reflectă în general diferenţa de tehnologie între ţara de emigraţie şi cea de imigraţie.
Prin scurtul efort de calificare sau recalificare, imigrantul declanşează capacităţi productive mult superioare celor cu care a lucrat înainte, devenind şi el beneficiarul unei părţi a valorii create de „inteligenţa” utilajului, adică de V.C. Patronul trebuie să-l plătească ţinând cont de nivelul naţional al salariilor din ţara sa, chiar dacă îl „pena­lizează” până la obţinerea cetăţeniei cu un procent din salariu. De aceea preferă ca prin „sistemul lohn” al exportului de capital să-l folosească în propria lui ţară cu aceleaşi utilaje perfecţionate, plătindu-l după nivelul naţional al salariilor de aici. Când acestea urcă, el are posibilitatea să-şi ia catrafusele şi să-şi mute utilajele într-o ţară cu un nivel naţional al salariilor mai mic.
Nivelele naţionale ale salariilor, sunt, în general, proporţionale cu nivelele productivităţii muncii proprii unei ţări sau alteia. Fiind legate organic, ele cresc sau stag­nează simultan, constituind rezultatul unor dezvoltări istorice progresive şi cumulative peste care nu se poate sări.
Productivitatea muncii la obţinerea unui apartament de 100 de metri pătraţi, de exemplu, se poate măsura prin numărul de zile/om pentru toate manoperele necesare, după cum cea pentru producerea unei tone de grâu are ca unitate de măsură tot numărul de zile/om, diferenţele naţionale între mărimea acestora fiind proporţionale cu randamentele utilajelor cu care lucrează.
Aceeaşi proporţionalitate există şi între productivitate şi salarii, care nu pot creşte decât în măsura creşterii productivităţii, iar aceasta este o chestiune de durată, una „istorică”.
 
G. Legea valorii a lui Marx o reduce la creaţia exclusivă a muncii lucrătorului, întreaga valoare de întrebuinţare a produselor provenind din aceasta, fie din procesul de producţie prezent ca muncă vie, fie din cea conservată în mijlocul de producţie şi în mijlocul de muncă (materia primă ori semifabricatul) şi care se actualizează în procesul muncii pentru a se transforma în produs. După cum credem că am demonstrat anterior, contrazicerea cea mai categorică a unei asemenea atribuiri exclusive vine din cons­tatarea valorilor de concepţie, ce vin de din afara muncii operaţionale, având o pon­dere mereu mai mare, şi a căror expresie bănească se împarte între patron şi muncitori.
Nu am contestat dreptul muncitorului de a dispune de acea parte din valoare dată de stereotipurile dinamice ce permit o economie de efort, deoarece acestea ţin de natura sa umană. Am amendat, în schimb, ideea lui Marx că valorile de întrebuinţare rezultate din procese naturale nu pot fi asimilate unor valori de genul celor rezultate din muncă, câtă vreme ele apar în preţurile de piaţă, deoarece permit economii de efort uman. Ca „daruri ale naturii”, ele devin valori. Raţionalizările proceselor de producţie şi cele ale proceselor de muncă prin ergonomie constituie V.C. venite din afara mun­citorilor operatori, sporindu-le randamentele, precum şi veniturile, alături de cele ale patronului.
Aceste amendamente şi completări repun în discuţie atât problematica salariului şi profitului, cât şi legea plus valorii.
În „Salariu, preţ, profit”, Marx precizează că „valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii, dezvoltării, conservării şi perpetuării forţei de muncă” (Salariu, preţ, profit, p. 432). În altă formulare, „valoarea ei este determinată de cantitatea de muncă necesară produceri ei. Forţa de muncă a unui om nu există decât în individualitatea lui vie” (idem, p. 431).
Valoarea forţei de muncă este plătită „sub formă de salariu”, acesta reprezentând „o contravaloare” a cantităţii de muncă materializată în produse (Salariu, preţ, profit, p. 437).
Imediat după aceea introduce noţiunea cheie a teoriei sale economice, cea de plusvaloare, ca „muncă neplătită”, pentru că dacă „O parte din munca conţinută în marfă este muncă plătită, o altă parte este munca neplătită” (ibid.). Împarte timpul de muncă al salariatului într-un număr de ore, în care produce valoare, ce i se plăteşte sub formă de salariu ca preţ al forţei de muncă şi orele următoare, în care lucrează gratuit, producând plusvaloare.
Aceasta ar apare mascată prin cuprinderea într-o noţiune economică (contabilă, de fapt) mai largă, numită profit. „La suprafaţa societăţii, plusvaloarea apare ca fiind produsă de întregul capital avansat. În realitate, însă, capitalul constant nu creează nici un atom de valoare. Excedentul valoric este rezultatul exclusiv al consumării forţei de muncă” (Economie politică, I, p. 138).
Timpul de muncă plătit este numit, de economia politică marxistă, timp de muncă necesar, plusvaloarea obținându-se prin prelungirea duratei zilei de peste timpul de muncă necesar (Economie politică, p. 141).
Aceasta operează şi cu termenii de plusvaloare relativă şi plusvaloare suplimentară, cea de-a doua datorată creşterii „forţei productive a muncii”, capitalul fiind capabil „să revoluţioneze condiţiile tehnice ale procesului de muncă” (Capitalul, II, p. 335-336).
Ajuns în pragul descoperirii V.C., cea care revoluţionează într-adevăr „condiţiile tehnice ale procesului de muncă”, Marx fie că nu vrea să vadă un aport neproletar la realizarea avuţiei („naţiunii”, la Adam Smith), fie suferă de miopia de care a dat dovadă Charles Darwin, care nu a văzut cum fermierii realizau, lângă el, combinarea carac­terelor genetice ale raselor de animale, neamintindu-le şi nevalorificându-le în „Originea speciilor”.
Kautsky porneşte de la realitatea că „Salariul cu bucata este forma salariului corespunzător modului de producţie capitalist” (op.cit., 219). Precizarea este impor­tantă, deoarece consideraţiile anterioare privind valoarea şi plusvaloarea s-au făcut luând în considerare timpul de muncă, împărţit în t.m. necesar şi t.m. generator de plusvaloare, pornind de la ideea iniţială că valoarea mărfurilor are ca numitor comun timpul de muncă socialmente necesar. În această delimitare stă însăşi ideea fun­damentală a „Capitalului”, aceea că proletariatul este exploatat în capitalism, devenită premisă a socialismului ştiinţific marxist, conform căruia proletariatul este îndreptăţit să răstoarne burghezia exploatatoare de la putere şi să instaureze propria sa putere politică, numită dictatura proletariatului.
Obişnuit, ca şi mentorul său, să jongleze cu raportul dintre timpul de muncă necesar şi cel ce produce exclusiv plusvaloarea, şi obligat apoi să opereze cu indi­catorul „salariu cu bucata”, Kautsky ne avertizează că, dacă „la prima vedere plata cu bucata pare a fi determinată de cantitatea produsului fabricat”, aceasta este „dezminţită prin aceea că, pe dată ce productivitatea muncii creşte, salariul cu bucata scade în mod corespunzător” (op.cit., 217).
Deci, degeaba orice modernizare, orice recalificare! Dacă salariul cu bucata, numit şi în acord, scade „corespunzător” cu creşterea productivităţii muncii, cele două evoluţii simultane se anulează reciproc şi salariul rămâne permanent constant. Atunci, de unde realitatea, recunoscută de Kautsky, că „în America salariul este mai mare decât în Germania şi că în Germania este mai mare decât în Polonia” (op.cit., 219).
Ar fi însemnat o abatere prea mare de la teoria pe care o popularizează ori o concluzie prea „filosofică” pentru nivelul de abstracţie al autorului de a recunoaşte că există o V.C. inclusă în mijloacele productive (ce nu se datorează nici patronului şi nici muncitorului, ce se împarte între ei, şi unul şi altul „exploatând” munca inventatorului şi a producătorilor acestor mijloace productive noi şi revoluţionare, cu deosebire a celor din atelierele de prototipuri.
Deşi acceptă că perfecţionarea tehnică izolată aduce un câştig suplimentar celui ce o are (op.cit., 139), şi că aceasta dispare „de îndată ce acest procedeu începe să fie aplicat pretutindeni”, el nu-l face părtaş la acest câştig şi pe muncitorul ce s-a recalificat pentru a folosi acest procedeu.
Dacă salariul său total (săptămânal, lunar) ar rămâne acelaşi, ar rezulta o scădere a salariului pe bucată. Acest lucru nu se întâmplă, deoarece munca în acord leagă salariul (zilnic, săptămânal, lunar) de numărul produselor executate şi nu de durata zilei de muncă. Ca atare, salariul său real creşte. Dacă creşterea retribuţiei este mai mică decât cea a productivităţii datorate V.C., aceasta se datorează faptului că patronul ia şi el o parte din acest spor valoric, considerându-se îndreptăţit la acest surplus datorită preţului mai mare pe care l-a plătit pentru achiziţionarea mijloacelor productive care o posedă.
Economia politică marxistă uzează de o contabilitate sui-generis a cheltuielilor şi veniturilor, rentelor şi arendelor, timpilor de muncă şi rotaţiei capitalurilor etc., ceea ce face grea şi plictisitoare lectura, dar îi dă o notă de seriozitate şi chiar de prestanţă.
Totuşi, când tratează problema(tica) salariului devine dintr-o dată foarte laxă şi imprecisă, în ciuda faptului că în contabilitatea unei întreprinderi aceasta este cuanti­ficată foarte precis.
Într-o primă accepţie, valoarea forţei de muncă exprimată băneşte, deci prin sala­riu, trebuie să acopere necesităţile refacerii ei, deci priveşte numai o singură persoană, cea a muncitorului. Dar cum acesta nu poate trăi singur cuc, ci trebuie să-şi întemeieze o familie şi să procreeze, mărimea salariului trebuie să acopere „întreţinerea sa şi a familiei sale”, zice Kautsky după Marx (op.cit., 138). Aici intrăm într-o zonă aleatorie, de mare imprecizie, deoarece această familie poate cuprinde 2-3-4-5 etc. persoane, iar unele pot fi şi ele salariate.
Urmează o altă variabilă, cea legată de „evoluţia istorică a societăţii, de gradul de civilizaţie şi modul tradiţional de viaţă” (Economie politică, I, 170). În loc să vadă în „gradul de civilizaţie”, ce se referă şi la nivelul tehnologic al producţiei materiale, însăşi premisa nivelului salariilor, Marx şi Kautsky procedează exact invers. Aceste salarii trebuie să acopere pretenţiile unei societăţi mai evoluate, ca şi cum dorinţele le-ar putea acoperi singure. Kautsky porneşte de la constatarea unui plafon maxim, dar irealizabil, al salariului. El „nu poate creşte niciodată atât de mult, încât să pericliteze existenţa plusvalorii” (op.cit., 244).
Posesorul capitalului „nu va cumpăra niciodată forţa de muncă la un preţ care să excludă posibilitatea de a produce plusvaloare” (op.cit., 245), căci altfel afacerea şi-ar pierde însăşi raţiunea sa de a fi.
El se abţine de a consuma parazitar întreaga masă a plusvalorii în expresia ei bănească, ceea ce, zice Kautsky, îi face pe apologeţii capitalului să califice această absti­nenţă ca pe un act demn de respect, întrucât suma economisită, în raport cu consumul propriu este investită pentru crearea unor noi locuri de muncă. În termeni economici, această opţiune este numită reinvestirea profitului. Kautsky, pe urma lui Marx, dar şi a lui Moliére şi Goldoni, ia în derâdere „abstinenţa” patronului. „Depinde de bunul plac al capitalistului cât anume să consume şi cât vremea să transforme în capital”. Din momentul transformării lui în capitalist, el devine dependent de un anumit statut social, vrea să se smulgă din cel vechi şi să fie acceptat în cercurile celor „realizaţi”.
Acest statut îl obligă la un anumit nivel de trai, „«potrivit situaţiei» păturii sociale respective” (op.cit., 235). El este strâmtorat între dorinţa de extindere a afacerii, prin limitarea cheltuielilor proprii, şi cea de acceptare în rândurile „lumii bune”, ce îi impune creşterea acestora. Dar, „dacă trăieşte prea larg, este considerat risipitor, iar creditul lui scade. Dacă este zgârcit şi trăieşte mai modest decât se obişnuieşte, aceasta dă naştere la bănuiala că treburile lui stau prost, ceea ce de asemenea face să-i scadă creditul” (op.cit., 235). Dorinţa de acumulare a averii „nu cunoaşte o limită în sine, ea este nemărginită”, afirmă Kautsky (op.cit., 236), aceasta fiind o frână în calea cheltuirii excesive a plusvalorii, generând clişeul „milionarului sărac”, satirizat în dramaturgia epocii.
Un bogat zgârcit cu sine de dragul creşterii averii este zgârcit şi cu salariaţii săi. „De aici revolta morală a capitalului şi apărătorilor lui cu privire la «luxul» muncitorilor, care sapă «bunăstarea poporului» prin faptul că fumează ţigări şi beau bere. Povestea despre şampania pe care şi-a permis s-o bea la Berlin un muncitor oarecare în 1872, a apărut în toată presa burgheză, care a înfierat întreaga clasă muncitoare” (Kautsky, p. 238). Reclama pentru bunurile de consum, servind în primul rând capitaliştilor care le produc şi comercianţilor care le vând en gros şi en detail, dăunează tuturor celorlalţi, deoarece stimulează apetitul de consum, transformând dorinţa într-un factor de pre­siune salarială. Acest apetit nu ar trebui încurajat dacă burghezia ar fi un grup social uni­tar. Dar cum nu este, ea acţionează, pe o latură sau alta, contra propriilor ei interese.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Karl Kautsky, Doctrina economică a lui Karl Marx, Editura P.M.R., 1947.
Karl Marx, F. Engels, Salar, preţ, profit, în Opere alese, vol. I, Editura P.M.R., 1949.
Karl Marx, Capitalul, vol. I, Editura P.M.R., 1948.
Karl Marx, Capitalul, vol. II, Editura de stat pentru literatura politică, 1958.
Aristotel, Metafizica, IRI, Bucureşti, 1999.
John Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, 1989.
André Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, vol. II, Editura Meridiane, 1983.
C.D. Neniţescu, Chimie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
Istoria generală a ştiinţei, vol. III, Editura Ştiinţifică, 1972.
Friedrich Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, Editura pentru Literatura Politică, 1953.
C. Botez, M. Mamali, P. Pufan, Selecţia şi orientarea profesională, 1987.
Jean Jacques Servan-Schrieber, Sfidarea mondială, Revoluţia în cunoaştere, Editura Humanitas, 1990.
Economie politică, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.