Puţini cititori interesaţi de istoria ştiinţei cunosc pasiunea lui Newton pentru teleologie, alchimie şi teologie şi, mai ales, amploarea preocupărilor sale asupra acestora şi a studiilor ce le-a consacrat. Dacă luăm ca unitate de măsură a unei „opere complete” de autor numărul de cuvinte ce o compun, la Newton, la un număr de circa 3,2 milioane de cuvinte îi corespund circa 1 milion de cuvinte în textele ştiinţifice, 1,4 milioane în studiile consacrate teologiei şi cronologiei, 550 de mii alchimiei şi 500 de mii unor alte subiecte.
Creatorul fizicii moderne şi-a ocultat toate studiile care nu au fost dedicate ştiinţei, nepublicându-le şi lăsându-le sub formă de manuscrise, ba mai mult închizându-le într-un cufăr rămas intact timp de mai mult de două secole. Abia în 1936, descendenţii familiei sale le-au pus în circulaţie printr-o licitaţie publică, urmaşii înţelegând să aibă şi nişte beneficii pecuniare de pe urma înaintaşului lor celebru. Noroc că la acest impudic act comercial a participat şi celebrul economist John Maynard Keynes, „salvatorul” capitalismului prin teoria şi practica intervenţionismului statal, suficient de bogat pentru a-şi adjudeca cea mai mare parte a manuscriselor. Nu le-a „confiscat” pentru sine, ca atâţia colecţionari de creaţii celebre dornici de a-şi epata musafirii, ci le-a donat la Trinity College din Cambridge, unde Newton a lucrat şi a predat. Celelalte manuscrise au ajuns la alte instituţii publice, devenind accesibile publicului interesat şi avizat. Keynes a descoperit, alături de toţi cititorii manuscriselor, cu stupoare, preocupările esoterice ale creatorului fizicii moderne, ce l-au determinat să-l numească primul dintre fizicieni şi «ultimul dintre magicieni”, cercetările sale de mitologie coborând până la Babilon. „Newton n-a fost primul om al epocii raţiunii, ci a fost ultimul dintre magi”, l-a caracterizat Keynes. Lucian Blaga ne explică această asociere paradoxală în personalitatea şi opera lui Newton. „Că un Newton n-a fost străin de unele preocupări apocaliptice-teologice este un amănunt biografic citat adesea ca o curiozitate. Fireşte că detaliul e demn de pomenit ca simptom al unei mentalităţi colective, dar mult mai important ar fi să ştim dacă nu cumva înseşi elementele fizicii lui Newton nu sunt uneori contaminate de ideile magicului”, căci „tot Evul Mediu a crezut, …, în reale puteri magice, cu o fervoare ce le-a pecetluit uneori până la discreditare. Puterile magice erau iscodite, temute, ispitite, chemate la toate răscrucile vieţii, la orice ceas de noapte, prin invocări transparente sau ermetice, prin obiceiuri făţişe sau subteran tolerate… Putinţa unei eliberări de obsesia aceasta colectivă s-a deschis abia în zorile Renaşterii, prin fundamentarea ştiinţelor exacte. Dar parcă era un făcut; chiar şi unele din minţile care au colaborat din plin la întemeierea ştiinţei mecanice – matematice a timpurilor ce se anunţau, s-au simţit atrase, paralel şi printre picături, de cabală, de surse sacre sau de formule magice, eficiente prin ele însele” (Lucian Blaga, Gândire magică şi religie, 1941, în: Opere, vol. X, Trilogia valorilor, Editura Minerva, 1987, p. 241-242). Vorbim despre „legile” lui Newton; după acest Întemeietor, cele mai importante descoperiri ştiinţifice au fost calificate ca „legi”, mai ales dacă au şi avut o expresie matematică. Blaga credea, pe drept, că „…noţiunea de «lege» aplicată în fizică are o înfăţişare diametral opusă ideii de «minune magică»”, tocmai deoarece s-a „constituit prin contrast faţă de ideea minunii” (idem, p. 242) (Mecanica cuantică a descalificat noţiunea de „lege” pentru microcosmos, constata Blaga). Newton a inaugurat şi acea orientare în fizică şi filozofie pornind de la noţiunea de «lege», numită determinism. Cine cunoaşte viteza şi poziţia fiecărui corp din univers, la un moment dat, cunoaşte şi întregul viitor al universului. „Viitorul unui astfel de univers newtonian, în principiu, este determinat, fie că cineva cunoaşte sau nu acel viitor. Universul determinist newtonian este Marea Maşinărie. Rotiţele întreţesute ale mecanismului său de ceas îl deplasează pe un parcurs predeterminat” (Bruce Rosenblum, Fred Kattner, Enigma cuantică, Editura Prestige, 2011, p. 54). Descoperind legea gravitației și legile mișcării corpurilor cerești, Newton a „atins” nivelul creației universului, „intersectându-se” și interferând cu Dumnezeu. Conștient și copleșit de această întâlnire, a încercat să-și armonizeze descoperirile cu Biblia, pe care a studiat-o și a disecat-o în amănunt. A rămas permanent cu convingerea acțiunii creatoare a lui Dumnezeu, „care a spulberat haosul primordial diferențiind și numind toate cele” (Loup Verlet, Cufărul lui Newton, Editura Nemira, 2007, p. 36). Prin aceasta, el a subscris la ideea unui „cosmos impregnat de sens, alcătuit din elemente solidare și supuse dominației lui Dumnezeu creator”, (idem, p. 31). Cunoscând din încercările lui Platon riscurile „unei căutări grandioase și disperate a cunoașterii absolute”, s-a temut de un eșec asemănător, și atunci, ca și acesta, a apelat la imaginea unei divinități creatoare și atotputernice. Viziunea unui cosmos înzestrat cu sensul dat de Creator în „opera secretă” a lui Newton l-a determinat pe fizicianul Mihai Drăgănescu să-l revendice ca inspirator al propriilor teorii. Acestea au ca punct de pornire ideea materiei generatoare, a materiei-sursă, numită de el Materie Profundă. Aceasta ar fi ultima realitate, ce nu provine din altceva și nu are un moment de naștere. Mai mult, ea ar genera universul ca materie, spațiu, timp și informație, dintr-o existență paralelă (Mihai Drăgănescu, Informația materiei, Editura Academiei, 1990, p. 21, p. 20). Ideea lui Drăgănescu pornește de la constatarea experimentală că „fizica cuantică permite particulelor materiale să intre în existență din nimic” și, prin extensie, și „apariția spontană a Universului de acum 15 miliarde de ani” (Cecil Folescu, Ce este universul, Editura Albatros, 1988, p. 359, p. 358), dar şi de la interpretarea pe care o dă percepţiei lui Dumnezeu de către Newton. „Dumnezeu la Newton este un substrat, aproape o substanţă profundă şi care intră, în primul rând, în mecanismele profunde ale naturii. Tocmai prin răsturnarea conceptuală a acestui Dumnezeu într-o materie profundă (!) s-ar putea ca Newton să fie, prin viziunea sa, încă deasupra majorităţii oamenilor de ştiinţă care i-au urmat până în secolul XX” (Mihai Drăgănescu, Spiritualitate, informaţie, materie, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 132). În plin regim comunist (ceauşist), Drăgănescu şi-a relaţionat propria viziune cu cea aproape teistă a lui Newton. „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi sensibil; atunci este fără voinţă, deşi cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci mai mult decât informaţie, poate şi energie” (idem, p. 49). Lipsa sa de dogmatism filozofic marxist şi originalitatea teoriei sale explică de ce colegii l-au ales preşedinte al Academiei după revoluţie. John Bernal, celebru istoric englez al ştiinţei, se referă in extenso asupra contribuţiei conaţionalului său la progresul fizicii, astronomiei şi astrofizicii (în: Ştiinţa în istoria societăţii, Editura Politică, 1964). Bernal mai semnalează o prioritate uitată a lui Newton. El a realizat o „anticipare cuprinzătoare şi perfect logică a atomului din zilele noastre cu nucleul şi electronii săi, (ce) a rămas însă aproape uitată 300 de ani” (op.cit., 333). Blaga vedea o slăbiciune a fizicii lui Newton în teoria „acţiunii la distanţă”, în discordanţă chiar cu propriile descoperiri în acest domeniu. El „admitea prezenţa în natură a unor acţiuni fizice la distanţă (actio in invictans), adică existenţa unei acţiuni care n-ar avea nevoie nici de timp şi nici (de) un spaţiu intermediar pentru a-şi produce efectele. Sub unghi pur fizical şi matematic, ideea unei atari acţiuni este de neconceput. Împrejurarea că Newton, care pretindea că nu născoceşte ipoteze, a fost în stare să admită, totuşi, «acţiunea la distanţă» dovedeşte, îndeajuns, că cel puţin sub acest raport fizica sa fusese atinsă de obsesia magicului”. Ceea ce-l supără pe Blaga este acceptarea greşelii newtoniene: „Să nu uităm că o astfel de idee – adaugă el între paranteze – despre acţiunea la distanţă s-a păstrat până deunăzi în manualele de fizică” (op.cit., p. 241-242). Ceea ce Blaga considera o greşeală, ca şi Einstein, din care probabil s-a inspirat, era o altă descoperire în premieră. „Mecanica cuantică – ne spun Bruce Rosenbulm şi Fred Kuttner – include influenţa instantanee care încalcă separabilitatea. Einstein le ridiculiza, numindu-le «forţa voodoo». Însă experimentele demonstrează că, de fapt, ele există” (op.cit., p. 58). Iată, deci, că au greşit atât Einstein, cât şi Blaga, ideea „acţiunii (instantanee) la distanţă” fiind o altă prioritate absolută a lui Newton. John Bernal sesizează varietatea şi aparenta incompatibilitate a domeniilor ce l-au preocupat. „La Cambridge… s-a ocupat de optică şi de alte ramuri ale fizicii, de chimie,… de cronologie biblică şi de teologie… Aici a căzut sub influenţa unui grup profund religios de platonicieni, în frunte cu Henry More, şi datorită acestora au pătruns şi în ştiinţa modernă” (op.cit., p. 339). Referindu-se şi el la această influenţă, Loup Verlet îl mai indică şi pe savantul Robert Boyle, precizând că „a căzut de acord cu aceştia” să-şi armonizeze punctele de vedere cu cele ale Scripturii (op.cit., p. 360). Ei s-au folosit de un culoar lăsat dinadins deschis de Jean Calvin, sursa principală a anglicanismului, pentru oamenii de ştiinţă, atunci când a admis că alături de „revelaţia generală”, accesibilă tuturor, Dumnezeu acordă şi o „revelaţie specială” pentru „cei chemaţi”. Între aceştia a inclus pe cei „pricepuţi la ştiinţă”, ce sunt «mai înaintaţi decât alţii ca să înţeleagă mai îndeaproape tainele lui Dumnezeu», inclusiv „pentru a cerceta mișcările astrelor” (idem, p. 364). Conștient că astronomia nu putea fi oprită în dezvoltarea ei, răspunzând nevoilor practice ale navigației și dornic să nu-și ridice în cap pe exponenții ei, Calvin i-a recunoscut pe cei „chemaţi”. „«Adevărat este că pentru a cerceta mişcările astrelor, a le arăta aşezarea, a măsura distanţele, a nota proprietăţile lor, e nevoie de artă şi de iscusinţă, mai ales dacă e de găsit la oamenii de rând, când e vorba de a înţelege cu de-amănuntul providenţa lui Dumnezeu»” (c.f. ibid.). Newton a reluat argumentaţia lui Calvin atunci când l-a numit pe Dumnezeu Pantocrator, adică „Stăpân al Universului”. L-a criticat pe Descartes, înaintaşul său, deoarece acesta i-a acordat lui Dumnezeu doar calitatea de Creator şi iniţiator al mişcării Universului. A afirmat, pe linia lui Calvin, prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume, «pururi şi pretutindeni» (idem, p. 362). Chiar dacă s-a născut într-o ţară în care exista libertatea de expresie, spre deosebire de Geneva lui Calvin, unde Miquel Servet a fost ars pe rug pentru „ereziile” sale medicale, Newton ştia că mediul universitar era refractar unor interpretări „eretice”, dovadă stând excluderea unui profesor cu „abateri” antitrinitariene. Este explicabil de ce şi-a ascuns propriile idei în aceeaşi direcţie. Cu toată credinţa sa sinceră, avea „îndoieli cu privire la Sfânta Treime” (John Bernal, op.cit., p. 338-339); ironia sorţii este că a studiat, a cercetat şi a trăit la Trinity College! A contestat, în fond, natură divină a lui Hristos, inspirându-se din Maimonide, întreprinzând „reabilitarea lui Arie, pe care îl considera apărătorul adevăratei religii monoteiste” (Loup Verlet, op.cit., p. 94). Din această cauză adversarii săi pe linie religioasă îl acuzau că se «jidovise», acceptând punctul de vedere rabinic și acordând prioritate Vechiului Testament. Acesta este analizat amănunțit, profet după profet, și pus în relație cu evenimentele cunoscute din alte izvoare istorice, Newton acordându-le girul unor predicții total și deplin confirmate. Unele „profeții” sunt atribuite unor evenimente viitoare. Dintre cărțile Noului Testament era firesc, în virtutea tendinței și dorinței de a prevedea viitorul, să acorde atenție mai ales Apocalipsei. Din interpretarea unor texte ale Apocalipsei, a profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060. John Bernal ne spune că „s-a ocupat de chimie mult mai multă vreme decât de fizică” (op.cit., p. 332); de fapt l-a preocupat alchimia, cu deosebire crearea pietrei filosofale și a aurului, ca pe un veritabil Faust modern. La el a făcut probabil aluzie Paulo Coelho în romanul „Alchimistul” (Editura Humanitas, 2004). „Alchimistul aprinse focul, călugărul aduse puțin plumb, pe care Alchimistul îl topi într-un vas de fier. Când plumbul se făcu lichid, Alchimistul scoase din sac acel ou ciudat de sticlă galbenă. Răzui un strat de mărimea unui fir de păr, îl acoperi cu ceară și îl aruncă în vasul cu plumb. Amestecul căpătă o culoare de roșu aprins ca sângele. Alchimistul luă vasul de pe foc și-l lăsă să se răcească (…) Când se răci vasul, călugărul și flăcăul priviră uimiți. Plumbul se întărise după forma rotundă a vasului, dar nu mai era plumb. Era aur” (p. 170-171). „Să se bucure muritorii, că a existat «o asemenea podoabă a speciei umane»”, sunt cuvintele cu care se încheie epitaful de pe mormântul lui Newton din Catedrala Westminster. Epitaf ce face elogiul celui defunct ca om de știință și teolog. „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitelor culori care apar în legătură cu aceasta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică”. Alexander Pope a parafrazat în versuri laice celebrul verset din Geneză „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Și a fost lumină”, pentru a elogia personalitatea și opera lui Newton. „Natura și legile Naturii stăteau ascunse în noapte: / Dumnezeu a spus: Să fie Newton! Și totul a fost lumină”. Opera lui, mai ales cea paraștiințifică, se cuvine a fi receptată pornind de la dictonul înscris pe fațada Societății Regale din Londra, a cărui lider a fost din 1703 până la moarte, „Nullis in verba”, în traducere liberă: „Nu crede pe nimeni pe cuvânt”. El însuși nu a dat crezare nici unei idei sau afirmații până când nu a supus-o probei logicii, analizei și cercetării proprii, dacă se putea a experimentului. Nu a făcut excepție de la această regulă nici măcar Biblia! John Locke, un alt gânditor englez celebru, putea afirma în 1703 despre Newton: „este un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologie, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el!”.
0 Comments
|
Autor: Liviu TatarIstoric & om de cultura Categorii
All
Arhiva
December 2017
|