Societăţile secrete şi religiile de mistere

Toate religiile se pretind depozitare ale unor mistere cosmice şi existenţiale, revelate către indivizii unui grup omenesc, etnic de regulă, prin intermediul unor aleşi sau trimişi, menite să-i atragă într-o relaţie de supunere faţă de divinitate. V. Kernbach vedea în religie o resistematizare a mitologiei într-un sistem de fiecare dată unic, „atribuit unei revelaţii primordiale supranaturale” (1,6). Însuşi cuvântul  religie, avându-şi rădăcina în latinescul religio, înseamnă relaţie între om şi divinitate, în fapt o închinare a omului în faţa divinităţii. De la revelaţia primară făcută de divinitatea însăşi unui ales (Moise, Mahomed), la destăinuirea ei unui grup de ucenici ai acestuia şi apoi la propovăduirea sa în rândul maselor cu scop de prozelitism, aceasta este scara descendentă a dezvăluirii misterelor în perioada constituirii oricăror religii. După conso­lidarea ei, aceasta începe cu marii mistici, continuă cu ierarhia ecleziastică superioară, urmată de restul clerului şi se termină cu masa credincioşilor practicanţi.

Religiile sunt discriminatorii în privinţa tainelor sau misterelor, începând chiar de la nivelul primordial. Evanghelia după Matei (13,11) pune în gura lui Hristos următoarea precizare făcută apostolilor: „vouă vi s-au dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora (oamenilor de rând, n.n.) nu li s-a dat”. Precizarea era valabilă şi pentru viitor, deschizând calea unei ierarhii a misterelor dezvăluite, la rândul ei o premisă a unei ierarhii ecleziastice. Una din cele 7 taine este preoţia. Ea justifică calitatea de intermediar a „slujitorului Domnului”, „sfinţenia” sa în raport cu credincioşii pe care îi păstoreşte, sugerând umplerea sa de Duhul Sfânt, coborât şi asupra apostolilor la ascensiunea sa la cer.

Fără a fi notificată în vreun fel, se consideră că în corpul sacerdotal ierarhia misterelor urmează ierarhia funcţională.

Orice religie este, în mod mai mare sau în mai mică măsură, o religie de mistere; dacă ponderea lor este mare, însăşi comunitatea în cauză are trăsăturile unei societăţi secrete. Secretomania este de regulă un principiu de organizare ce nu este impus din afară, ci este asumat în mod voluntar pentru păstrarea purităţii dogmatice; nu aceasta este motivaţia autoizolării unor grupuri sau secte în conflict cu autorităţile.

Eliade arată că „de la bun început” au existat la evrei „grupuri secrete bine orga­nizate, care îşi revelau doctrina esoterică şi metodele numai iniţiaţilor” (2, 173).

O sectă religioasă iudaică cu caracter de societate secretă a fost cea a essenie­nilor, devenită celebră după al doilea război mondial în urma descoperirii manuscriselor de la Marea Moartă.

Era o colectivitate retrasă în peşterile de la Quamran, la marginea deşertului, cu vreo două secole înainte de naşterea lui Isus Hristos. Despre ea avem mărturii la Pliniu cel Bătrân, Filon din Alexandria şi la Josephus Flavius, trăitor timp de un an în această comunitate. Era o comunitate de tip monastic, cu un scriptorium unde se copiau cărţi pe pergament sau papirus, unele din ele transmise până azi.

Încă Origene, doct Părinte al Bisericii, găsise asemenea cărţi-suluri lângă Ierihon, ca şi mitropolitul Seleuciei, prin 800 d-Hr. (14,49).

Sulurile conţineau texte canonice ori apocrife ale Vechiului Testament, dar şi un Statut al comunităţii. Conţinutul său confirmă relatările lui Filon şi Flavius despre comuni­tatea bunurilor, dar nu despre comunismul primitiv existent în comunitate vrem să accentuăm în continuare.

Conducerea era aleasă prin vot, sclavia era respinsă, munca şi mesele se desfăşurau în comun. Eusebiu din Cezareea, autorul Istoriei ecleziastice, precizează că essenienii împărtăşeau cu toţii aceleaşi bucurii, practicau celibatul şi primeau novici pentru a-şi perpetua rândurile.

Statutul confirmă informaţiile lui Eusebiu. Flavius mai adaugă că novicii deveneau membrii după 3 ani prin prestarea unui legământ şi că membrii definitivi erau împărţiţi, după vârstă, în 4 niveluri ierarhice. În cadrul comunităţii exista o strictă subordonare, un tribunal ce judeca actele de insubordonare sau de încălcare a Statutului.

Acesta reglementa strict programul zilnic, pe ore. Rugăciunile alternau cu munca şi mesele comune, cu citirea şi comentarea textelor din Vechiul Testament. Găsim aici aproape toate prevederile regulamentului monastic a lui Benedict de Nurcia din anul 529, şi probabil că şi alte reglementări ale vieţii şi activităţii unor călugări creştini au fost anticipate de către essenieni. Doar conducătorul lor avea puteri mult superioare unui abate creştin. El era numit «învăţătorul dreptăţii», preot şi Mesia, ce afla «de-a dreptul din gura Domnului» toate tainele şi le arăta oamenilor calea ce trebuia urmată”. După moartea lui, membrii comunităţii aşteptau „a doua venire” şi judecata tuturor popoarelor (14, 194). El a anticipat anumite aspecte din viaţa lui Isus, dar „n-a avut nimic divin, fiind, în cel mai bun caz, un profet”, în vreme ce Isus era „întruchiparea lui Dumnezeu însuşi” (14, 206).

Arheologul Harding, pornind de la Istoria sectelor iudaice, scrisă în secolul X, în care se afirmă că în „secta peşterii” a intrat la un moment dat „Isus, fiul Mariei”, crede că Hristos a convieţuit o vreme cu essenienii, posibil între 12 şi 30 de ani, perioadă despre care evangheliile nu ne spun nimic (14, 231).

Să observăm că în amintita Istorie, Isus a fost numit „fiul Mariei” şi nu „Fiul lui Dumnezeu”, formulare întâlnită atât în religia mozaică (iudaică), cât şi în cea mahome­dană (musulmană), ce nu recunosc divinitatea lui Hristos, ci numai calitatea sa de „profet”.

2. Comunităţile creştine din perioada celor trei secole de persecuţii au fost obligate să acţioneze ca nişte societăţi secrete din cauza atitudinii autorităţilor. În cadrul lor predominau sclavii, liberţii şi meşteşugarii, dar un număr tot mai mare de bogaţi s-au convertit la creştinism, dovedind astfel că bogăţia nu ţine loc de speranţă existenţială într-o societate profund debusolată. Ernest Renan remarca: „Comunitatea bunurilor (ca) regulă în societatea nouă” (13,119), iar Bâcikov o confirmă prin constatarea că „s-a ajuns să se împartă avuţia până la ultima cămaşă” (11, 215). Dar coabitarea celor săraci şi a sclavilor cu cei bogaţi ca „fraţi” egali între ei a stârnit nedumeriri, ce au generat aproape spontan ideea conspiraţionismului, cu atât mai mult cu cât „biserica creştină obţinuse destulă amploare şi soliditate ca să se ridice până pe treptele tronului” (16, 174).

Din perioada persecuţiilor, zisă a bisericii primare, au rămas ca nişte principii şi percepte tăria crezului, disponibilitatea de a suferi în numele lui, mergând până la sacrificiul suprem, solidaritatea deplină cu „fraţii” de credinţă, interiorizarea disciplinei ierarhice.

După încetarea persecuţiilor prin Edictul de la Milan, din anul 313, ele au rămas apoi ca nişte piloni ai noii religii „recepte”, dar încetarea persecuţiilor a resuscitat sectarismul, pe care acestea îl domoliseră ori chiar anihilaseră până atunci.

3. Solidaritatea impusă de persecuţii, ce acţionase până atunci ca un liant, a lăsat locul unor contestaţii noi ori a reactivării celor vechi în raport cu o dogmă încă neconsolidată şi care a fost formulată treptat în cele 7 concilii ecumenice. Era vădit că ea n-a fost revelată de divinitate, ceea ce i-ar fi dat o tărie de nezdruncinat, ci a fost rezultatul unor dezbateri, pertractări şi supuneri la vot de către capii Bisericii. Pretenţia lor că n-au acţionat de la sine, ci sub îndrumarea Sfântului Duh ce a coborât asupra lor, nu a fost acceptată de spiritele mai lucide şi independente.

Dogma oficială adoptată de concilii a devenit normă obligatorie şi a condamnat ca erezie orie abatere de la „dreapta credinţă” (ortodoxie), orice nuanţă în interpretarea evangheliilor, alta decât cea convenită în aceste „congrese” bisericeşti.

Cu atât mai mult când au apărut interpretări radical diferite, ca cea maniheistă ori cea cathară (albigensă), reacţia de respingere a fost mai categorică. Aceasta din urmă preluând din maniheism ideea existenţei unei divinităţi a Binelui şi a uneia a Răului, între care se dă o luptă cosmică, a inversat raportul între Dumnezeu şi Satana, consi­de­rând că Satana este divinitatea Binelui şi ei i se cuvine „închinarea şi mărirea”. Albigensii sau catharii respingeau totodată apartenenţa la regatul Franţei, luptând pentru auto­nomia sau chiar independenţa Languedocului zis şi Occitania. Când regele Filip al II-lea a văzut că orăşenii din Carcassone „se gândeau cu seriozitate la separarea de Franţa” (17, 201), a pornit contra catharilor o cruciadă, sprijinită de Vatican, în 1208, finalizată în 1229 cu înfrângerea „ereticilor” şi alipirea Languedocului la Franţa.

A permis Vaticanului să creeze tribunalul bisericesc numit Inchiziţie, care aresta şi ancheta, folosind tortura, pe cei „turnaţi” ca fiind eretici, anticipând cu multe secole poli­ţiile politice ale regimurilor totalitare. Postulând, prin Inocenţiu al III-lea, că „averile ereticilor vor fi confiscate”, Vaticanul a generat „o sete nepotolită pentru averile lumeşti ale victimelor”, ce „era cu deosebire respingătoare pentru că îşi avea originea în Bise­rică” (17, 187), consideră Otto Rahn.

3. În timp ce Filip al II-lea şi apoi Ludovic al IX-lea combăteau separatismul sudist sub masca combaterii ereziei cathare (albigense), împăratul Germaniei, Frederik al II-lea de Hohenstaufen cocheta cu sultanul Egiptului, Malik-al-Kamil, printr-o corespondenţă privată pe teme filosofice, în fapt o erezie de-a dreptul scandaloasă, ce punea în discuţie atât creştinismul, cât şi mahomedanismul. Lui Frederik al II-lea i se atribuia maxima cu „cei trei care au înşelat lumea, adică Moise, Christos şi Mahomed” (cf. 22, 267).

Jacques le Goff îl învinovăţeşte că „a favorizat o viziune legendară a persoanei şi a misiunii sale transfigurate în imaginea mitică a «împăratului de la sfârşitul vremurilor», chemat să readucă pe pământ vârsta de aur, în timp ce adversarii săi îl identificau cu Antichristul” (7, 616). Nu este de mirare că a fost excomunicat în două rânduri de Vatican.

Cei doi monarhi amintiţi au purtat o corespondenţă intensă, ceea ce se explică prin aceea că aveau multe idei comune. Crescut în Sicilia într-un mediu creştino-mozaico-musulman, viitorul împărat al Germaniei a devenit conştient de relativitatea celor trei dogme şi de dependenţa lor de factorul politic, începând chiar cu Constantin în cazul creştinismului.

Bănuim că îl încerca acelaşi scepticism ca pe sultanul Egiptului, cel din urmă faţă de normele Coranului, lux pe care şi-l permiteau numai capetele încoronate şi numai sub discreţia corespondenţei private; doctrina comunistă putea fi schimbată numai de Lenin, Stalin şi urmaşii lor, ce nu credeau în toate ideile ei.

Presat de papă să organizeze o cruciadă pentru redobândirea Ierusalimului, împăratul îl obţine fără luptă, prin „cruciada diplomatică”. A apelat la sultan în următorii termeni: „Eu te rog să mi-o dai înapoi (Cetatea Ierusalimului, n.n.), aşa cum se găseşte ea azi, ca să mă pot întoarce cu fruntea sus printre regi” (4, 258).

Se întâlneşte cu sultanul la Yaffa şi semnează cu acesta un tratat în 1229, prin care obţinea Ierusalimul, Bethleemul şi Nazaretul, precum şi un coridor de legătură până la mare, proclamându-se apoi „rege al Ierusalimului” (4, 260).

Într-o scrisoare către regele Angliei, Henrik, explică succesul „cruciadei diploma­tice” prin înduplecarea sultanului de către Cristos! Mărinimia sultanului a stârnit dubii asupra tăriei credinţei ambilor suverani şi a generat bănuiala că amândoi erau „liberi cuge­tători” sau, mai pe şleau, aproape atei!

4. De necredinţă făţişă şi apostazie (lepădare de credinţă) au fost acuzaţi alţi cruciaţi, şi anume cavalerii templieri. Ei au constituit al doilea ordin de cavaleri – călugări creat în regatul Ierusalimului în anul 1118, după cel al cavalerilor ospitalieri, întemeiat în 1099.

Aveau misiunea de a păzi drumurile de pelerinaj spre locurile sfinte şi ceea ce a mai rămas din Templul lui Solomon, de unde numele de templieri. Convieţuind cu musul­manii din Ierusalim, ce ridicaseră moscheea lui Omar chiar pe locul fostului templu al lui Solomon („moscheea stâncii”), ei au practicat împrumuturile cu dobândă, interzise de ambele religii din „oraşul sfânt”, dar tolerate de Vatican.

După pierderea definitivă a Ierusalimului, în 1240, ei au fost nevoiţi să se întoarcă în Franţa, unde au practicat în continuare operaţiunile financiare, rămânând asociaţi în confreria lor condusă de Marele Maestru.

La începutul secolului XIV, Filip al IV-lea cel Frumos le-ar fi pus gând rău, dornic să pună mâna pe marile lor acumulări băneşti. I-a trebuit un pretext pentru a le confisca averile şi l-a găsit în decretul papal ce pedepsea erezia nu numai cu pierderea vieţii, ci şi cu confiscarea averii, la care ne-am referit anterior (K.G.B.-ul şi Securitatea impuneau şi ele sentinţe cu dublă măsură punitivă pentru „duşmanii poporului”!). Se pare că toţi cei care au avut un contact mai îndelungat cu mahomedanii în Orient au avut oarecare dubii de credinţă şi că regele avea oarecare spioni în rândurile templierilor, pentru că la un moment dat Filip al IV-lea a ordonat urmărirea lor pas cu pas. Pregătirea arestării lor în masă a fost una din primele operaţiuni poliţieneşti din istorie, începând cu luni înainte, prin spionarea caselor şi mişcărilor lor.

Un istoric francez al cruciadelor, Joinville, recunoaşte că a văzut în regatele „la­tine” din Orient „creştini neloiali care se luaseră după legea beduinilor” (cf. 4, 267), iar Foucher de Chartres constata că „încrederea dintre oameni apropie diferite seminţii”, iar „cine a fost un străin se aseamănă cu băştinaşul” (cf. 4, 269).

Nu era de mirare dacă un împărat creştin şi un sultan musulman făceau schimb de păreri filozofice în corespondenţa lor privată, se simpatizau şi se respectau ca deţină­tori ai puterii, ajungând la înţelegeri prin care în teritoriul cedat creştinilor „garda sarazinilor îşi va putea ţine rugăciunile şi face strigările legii lor fără să le fie interzis” (4, 263). Templierii s-au „contaminat” şi ei de spiritul de toleranţă din „oraşul sfânt”, dar probabil şi de îndoielile de care erau cuprinşi cei doi monarhi. De aici până la acuzaţia că au pactizat cu musulmanii (6, 563), că au scuipat pe cruce şi l-au renegat pe Hristos (4, 89), era însă prea mult. Fără asemenea acuzaţii radicale, nu se putea obţine lichidarea lor. Jacques de Goff arată că Filip al IV-lea era capabil să pună la cale „procese lipsite de orice ruşine şi persecuţii contra evreilor, lombarzilor (şi) templierilor” (7, 614).

Smulgerea mărturisirilor necesare condamnării la arderea pe rug s-au obţinut prin aceleaşi mijloace prin care K.G.B.-ul a zdrobit voinţa membrilor vechii gărzi leniniste, prin „mărturisirea” unor comploturi imaginare prin care ar fi urmărit să răstoarne regimul pe care tot ei l-au impus poporului rus! Cu Inchiziţia şi cu K.G.B.-ul se putea demonstra orice, căci instrumentele de tortură au aceeaşi eficienţă oriunde şi oricând, iar duşmanii Bisericii şi „duşmanii poporului” trebuiau să plătească oricum cu netrebnica lor viaţă!

Jacques de Mollay a plătit-o în 1314, iar Buharin, Zinoviev şi Kamenev cu peste 6 secole mai târziu, prin mari execuţii publice. Procesele şi execuţiile trebuiau şi atunci, şi mai apoi, să disemineze frica în sufletele oamenilor.

5. Istoricii francmasoneriei şi ordinului templierilor plasează fuziunea lor prin anii 1307-1314, după procesul Marelui Maestru Jacques de Mollay, aceştia din urmă influen­ţând considerabil masoneria în privinţa ceremonia­lului şi ierarhiei, dar şi a ideilor.

Francmasoneria ar fi devenit receptacolul tuturor grupărilor oculte şi subversive în ochii bisericii catolice şi cel al „urmăririi informative” din partea Inchiziţiei, ce n-ar fi an­che­tat şi pedepsit doar nişte vinovaţi inventaţi.

După 1750 ar fi absorbit ordinul ocultist al Trandafirului şi al Crucii, zis al rosacru­cienilor, întemeiat cu câteva secole înainte de Christian Rosenkreutz, care în timpul unui pelerinaj la Ierusalim ar fi fost iniţiat în tainele universului şi ar fi elaborat un plan de refacere spirituală a omenirii (8, 43). Acest ordin ar fi avut în frunte mari oameni de ştiinţă, precum Bacon, Descartes, Newton, Leibnitz, Boyle.

Dar ce a fost francmasoneria şi cine au fost francmasonii?

Ei au constituit la început o confrerie a breslelor constructorilor de catedrale, o „confederaţie” a acestora, având ca scop apărarea secretelor profesionale, organizarea pregătirii profesionale a ucenicilor şi calfelor, atestarea lor în urma unor probe practice şi teoretice, acordarea unor trepte de calificare în cadrul unor ceremonii speciale şi stabi­lirea unor preţuri şi salarii ferme în raporturile şi contractele cu comanditarii.

Organizaţia de bază ar fi fost loja masonică, prima apărută în Anglia în anul 926, secolul X marcând formarea ierarhiei francmasonice în Anglia şi Franţa. Loja nu cuprin­dea decât aristocraţia arhitecţilor şi constructorilor, adică arhitecţii, „şefii de şantier”, maiştrii  - patroni. Restul constructorilor constituiau „rezerva de cadre”, care prin cursuri de calificare, dar şi de iniţiere esoterică, erau acceptaţi apoi în loji. Acordarea treptelor profesionale după amintitele testări se făcea în ceremonii solemne, departe de ochii lumii, după un anumit ritual şi cu anumite costumaţii, influenţate îndeosebi de templieri şi ioaniţi. Feudalismul a fost societatea ierarhiilor, a însemnelor ierarhice şi a ceremoniilor fastuoase, publice sau exclusiviste.

În cadrul lor se acordau ranguri şi însemne, dar se rosteau şi jurăminte de cre­dinţă şi fidelitate, ce angajau subordonări şi protecţii.

Depunerea unui jurământ de credinţă faţă de conducerea confreriei, folosirea unor simboluri precreştine de origine celtico-druidică, a unor formule neconvenţionale, ca de pildă Marele Arhitect al Universului pentru Dumnezeu, au atras atenţia Inchiziţiei şi curţilor monarhice. Încă împăratul Carol cel Mare a interzis confreriile în care se prestau jurăminte, altele decât cele faţă de monarh şi seniorul feudal. Prima condamnare a francmasoneriei de către Biserică a avut loc în 1189 (5, 109 şi urm.), urmată de altele, deoarece aceasta renăştea mereu sub nume şi haine noi.

Că acuzele Bisericii nu erau tocmai gratuite o dovedeşte coabitarea templierilor afiliaţi francmasoneriei după 1307, cu catarii (albigensii), neîndoielnic eretici în raport cu dogma Bisericii, cu peste un secol înainte. „Există indicii serioase conform cărora mantia albă a templierilor, pe care strălucea crucea roşie cu opt colţuri, se afla împreună cu veşmintele negre şi crucile galbene ale catarilor, undeva în peşterile umbroase de la Sabarthes” (17, 199)

Şi despre pretinsa relicvă christică zisă Graal, recuperată conform legendei de templieri la Ierusalim, se spunea că a fost ascunsă într-un munte stăpânit de cathari (17, 124). Relaţiile templierilor cu catharii îi califică pe cei dintâi ca „eretici” notorii şi încă din cei mai „periculoşi”. Iacobinii au recunoscut în templieri înaintaşii lor glorioşi.

Indignarea produsă de crimele comise de Vatican şi Luvru a rămas vie în Franţa până târziu, în secolul al optsprezecelea. „Se spune că pe măsură ce revoluţia avansa pe strada Saint-Antoine în Paris, în direcţia Luvrului şi a catedralei Notre Damme, un bărbat îmbrăcat într-o tunică lungă a început să-i batjocorească pe preoţi. De fiecare dată când sabia sa străpungea un preot, el exclama: „Asta e pentru albigensi şi templieri”. Iar când capul lui Ludovic al XVI-lea s-a rostogolit sub ghilotină, acelaşi bărbat s-a urcat pe eşafod, şi-a muiat degetele în sângele nefericitului monarh şi a strigat: „Oameni ai Fran­ţei, vă botez în numele lui Jacques de Mollay şi al libertăţii” (17, 199).

Lăsând la o parte patetismul acestor scene, ştim bine la ce „libertăţi” au dus prac­ticile celor ce se revendicau de la templieri şi cathari şi cât de mult semănau „tribunalele revoluţionare” ale iacobinilor cu cele bisericeşti ale Inchiziţiei!

6. Francmasoneria modernă a luat fiinţă în cele două state occidentale ce au cunoscut şi francmasoneria medievală, ceea ce dovedeşte o continuitate. Masoneria engleză s-a creat în 1717, prin Marea Lojă a Londrei, transformată apoi în Ritul Scoţian Vechi şi Atestat, iar cea franceză în 1725 (5, 156), ca o filială a celei engleze, devenită apoi Marele Orient al Franţei. Urmaşii templierilor eretici aveau importante poziţii în ambele organizaţii masonice, căci „Ar fi lipsită de temei presupunerea că aceia atinşi de condamnarea respectivă (din 1314, n.n.) au încetat brusc orice activitate şi şi-au cerut deîndată iertarea. Dacă această eventualitate s-ar fi manifestat în mod real, nu ar fi fost cazul să se înceapă alte procese” (3, 191), arată Maurice Vieux. Dacă principiile organizatorice ale celor două confrerii erau aproape identice, ele au ajuns despărţite prin orientările lor politice, ce au ajuns predominante în preocupările masonilor moderni. Marele Orient al Franţei a avut o orientare anticlericală şi antifeudală, cu un important rol în pregătirea marii revoluţii franceze. A avut concomitent un caracter antihabsburgic, Imperiul german fiind considerat inamicul istoric al Franţei.

Enciclopediştii şi ei mai radicali filosofi iluminişti (d’Holbach, Voltaire), i-au imprimat o linie anticatolică în calitatea lor de francmasoni, ţinta lor fiind răsturnarea puterii spirituale a papei (8; 60, 62).

Şi revoluţia paşoptistă, nu numai „Marea Teroare instaurată de masoni” în 1789 şi în anii următori (5, 72), a fost înfăptuită de societăţile secrete masonice, de data aceasta din Italia, Ungaria, Ţările Române, ale căror idealuri concordau atunci cu cele ale Franţei.

Luptători pentru independenţa şi unitatea naţională din amintitele ţări, printre care Mazzini, Garibaldi, Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, au făcut parte din lojile masoni­ce de inspiraţie franceză. Că francmasoneria nu era unitară şi acţiona divergent, în func­ţie de interesele Franţei ori cele ale Angliei, o dovedeşte faptul că sub Napoleon al III-lea, dacă masoneria era docilă, imperiul o accepta fără probleme, dar o monitoriza strâns (5, 212). În măsura în care slujea interesele Franţei contra Habsburgilor prin mem­brii ei străini era chiar sprijinită ocult.

În ceea ce priveşte francmasoneria engleză modernă, aceasta a luat naştere în 24 iunie 1717, „dată sfântă pentru mulţi din francmasoni”, când masoni din patru loji londoneze se reunesc într-o adunare solemnă, ce hotărăşte reunirea lor în Marea Lojă a Londrei, în frunte cu un Mare Maestru (5, 17). Ea constituia trecerea de la masoneria operativă, lucrativă a constructorilor de catedrale, la masoneria „speculativă” (5, 18), anul 1717 marcând momentul când „intelectualii iau în mână destinul masoneriei” (5, 19), când „intelectualii au înlocuit artizanii” (5, 24).

În francmasoneria engleză şi-au găsit locul şi urmaşii templierilor reveniţi în Anglia după 1300 şi care au construit în Scoţia Capela din Rosslyn, lângă Edingburg, edificiu ce redă în piatră numeroase simboluri templiere şi francmasonice. Constructorul ei a devenit Mare Maestru al francmasoneriei scoţiene (19, 272). După 1534, anul rupturii lui Henrik al VIII-lea cu Vaticanul şi al constituirii bisericii anglicane un număr de templieri au intrat în masonerie pentru a scăpa de persecuţiile la care-i supunea Biserica.

Ulterior şi Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan, zis al cavalerilor de la Malta, s-a in­tegrat în masonerie. Deoarece rădăcinile masoneriei engleze s-au aflat în Scoţia denu­mirea ei a devenit ulterior Ritul Scoţian Antic (Vechi) şi Atestat. Masoneria engleză s-a dorit „universală” şi şi-a creat filiale în Franţa şi Germania.

Cea de la Paris s-a creat în 1720, devenind în 1735 Marea Lojă a Franţei, iar în 1751 o filială a Ritului Scoţian a luat fiinţă la Frankfurt. Dar francmasoneria franceză a devenit curând separată şi apoi independentă, deoarece cea engleză nu mai răspundea năzuinţelor elitelor franceze, mai exact a rămas „aristocratică şi burgheză”, departe de „nevoile sentimentale ale poporului”, arată André Maurois (18, 176). Aşa se explică de ce francmasonii englezi au ajuns recunoscuţi „sub jurisdicţia Bisericii Anglicane” (19, 274), în vreme ce masonii francezi erau în conflict cu monarhia şi Biserica.

În 1768 a luat fiinţă, în Germania, organizaţia secretă nemţească a lui Adam Weishaupt, numită Iluminaţii (Iluminaten, în limba germană), numită aşa deoarece mem­brii ei ar fi iniţiaţi în tainele moştenite de la zeii antici prin templieri, care astfel i-au „ilu­minat” (19, 277), ca şi pe alţi masoni.

Iluminaţii aveau ca deviză: Ordine din Haos, dar la ei Ordinea lui Lucifer va înlocui Haosul creat de Dumnezeu (19, 283), credinţă proprie catharilor (albigensilor) din Sudul Franţei (19, 292), după cum am mai arătat. Nu întâmplător au fost catalogate ca satanice şi combătute de Vatican.

7. Apariţia romanului „Codul lui da Vinci” a lui Dan Brown a repus pe tapet ofen­siva anticreştină ce reînvie în zilele noastre, parcă pentru a confirma teoria conspiraţiei anticatolice în special. Atacurile la adresa creştinismului prin epica romanului şi dialo­gurile personajelor sunt de profunzime.

Deşi recunoaşte efectele benefice ale religiei asupra lumii moderne, Dan Brown crede că „nu poate fi trecută cu vederea” „istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii” (10, 387).

Mai exact, „povestea expusă de Biserică despre Isus este incorectă”, nefiind altceva decât „o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faţa omenirii” (20, 304), încât „Aproape tot ce ne-au învăţat părinţii şi strămoşii noştri despre Isus este fals” (10, 269). Parcă ne-am găsi în faţa unei cărţi de propagandă ateistă sovietică şi încă una din perioada stalinismului, când Biserica era considerată ca o „vânzătoare de iluzii”. Primul mare falsificator ar fi fost împăratul Constantin, deoarece ar fi pariat pe cartea câştigătoare în conştiinţa supuşilor săi. Unul din primele falsuri după Brown este că până la conciliul de la Niceea, Isus ar fi fost considerat doar un profet, iar un altul că doar printr-un „vot destul de strâns” conci­liul ar fi hotărât recunoaşterea sa ca Fiu al lui Dumnezeu (10, 266).

Un istoric sovietic al creştinismului ştie altceva; că unul din Părinţii Bisericii, Tertulian (c. 155 - c.220), a creat termenul de „trinitate” ca unul înţeles „sub numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh”, mult înaintea sancţionării sale „sub formă canonică” (11, 167-168). Tertulian considera că în Isus sunt reunite două naturi, cea divină şi cea omenească, ceea ce dezminte ideea lui Brown că doar la Niceea a fost proclamat Fiu al lui Dumnezeu, până atunci fiind considerat doar un profet. Arnobius are aceeaşi poziţie ca şi Tertulian înaintea Niceei, iar Lactanţiu la fel (10, 170-171).

În ceea ce priveşte „scorul” votului de la Niceea din anul 325, vom constata că din cei 200-300 de episcopi reuniţi la conciliu (20, 127), au votat contra ideilor lui Arius şi pentru cele „ortodoxe” (ale lui Eusebiu din Cezareea) „peste 200 din cei prezenţi” (20, 128), iar după altă sursă, 318 dintr-un număr mai mare de 350 de „prinţi” ai Bisericii (129). Cele două „falsuri” sunt urmate de altele, de pildă că împăratul Constantin ar fi ales patru din cele 80 de Evanghelii în circulaţie, distrugându-le pe celelalte. Este adevărat că s-a făcut o selecţie a lor, că cele acceptate au fost numite „recepte”, iar celelalte au fost declarate „apocrife” (neautentice, nesigure în privinţa autorului).

Dar o parte a lor apar indirect în comentariile eruditelor şi vastelor opere ale Părin­ţilor Bisericii. Despre „cosmetizarea” celor „recepte” nu avem nici o dovadă câtă vreme nu avem la dispoziţie exemplare „princeps” pentru comparaţie!

Atacul principal contra lui Isus se leagă de natura sa exclusiv umană, şi anume „dovezile” că s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi a avut o fiică, Sarah, ce ar fi plecat cu mama ei în Gallia după ascensiunea sa la cer. Maurice Vieux aminteşte de legenda Sfintei Magdalena şi o prezintă, precizând că nu a fost amintită de nici un cronicar până în secolul XI. „Toate amănuntele acestei călătorii au fost inventate de călugării abaţiei de la Vezelay, care pretindeau că se află în posesia corpului sfintei şi voiau să justifice prezenţa acestei relicve în biserica lor pentru a-i atrage pe pelerini” (3, 45).

Jacques Madaule aminteşte şi el de „frumoasele legende care circulă pe seama originilor creştinismului în Galia”, după care „Sfintele Maria şi Maria Magdalena, precum şi Lazăr, ar fi descins, curând după moartea lui Hristos, pe ţărmurile Provenţei. Dar o scrupuloasă critică a pus la punct aceste fantezii” (9, 61-62).

Nu şi pentru Dan Brown, care le reia, pentru a-l „umaniza” atât de tare încât să discrediteze complet creştinismul. O şi afirmă, trădându-şi intenţiile. Dacă „proclamata divinitate avusese urmaşi muritori”, această situaţie „ar fi aruncat în aer ideea esenţială a divinităţii sale şi însăşi biserica creştină” (10, 289). Deflagraţie dorită de autor, dar căreia îi lipseşte atât explozibilul, cât şi detonatorul. Dacă Merovingienii franci ar fi descins din Sarah şi, prin aceasta, din Isus Hristos, a) nu se înţelege de ce a trebuit Clovis să se creştineze, devreme ce era urmaş a lui Hristos? şi b) cum a putut Papa să ceară să i se închine un urmaş al Stăpânului său ceresc? Ocoleşte aceste întrebări, ori poate nici nu se gândeşte la ele, în graba de a ajunge la misterele templierilor.

Aceştia ar fi devenit căutători de comori sub moscheea ridicată pe locul Templului lui Solomon. Ar fi săpat 10 ani sub acest templu, unde ar fi găsit o arhivă conţinând documente ce ar fi conţinut informaţii detaliate despre amintitele şi alte informaţii despre viaţa lui Isus, necunoscute credincioşilor, dar perpetuate prin templieri şi francmasonerie. Templierii, începând cu Godfroi de Bouillon, ar fi hotărât să ţină secrete aceste docu­mente chiar faţă de papalitate, în carul unei organizaţii oculte zise Prioria din Sion (muntele Templului), conduse de Marele Maestru şi cuprinzându-i pe templierii legaţi prin jurământ. Pasionante şi tulburătoare mistere!

Brown nu ne spune cine a elaborat aceste documente, de ce le-a ţinut secrete în perioada persecuţiilor, când destăinuirea lor nu era riscantă, ba puteau servi chiar ca argumente decisive în mâna unor adversari ai creştinismului precum Celsus. Cum de nu au căzut în mâna mahomedanilor, ce au ridicat moscheea lui Omar chiar pe locul unde ar fi fost îngropate aceste documente, ce le-ar fi folosit fără îndoială pentru a demonstra „adevărul” că Isus a fost doar un profet şi nu Fiul lui Dumnezeu. După Favier (cf. 4, 92-93), autorul studiului Templierii sau insuccesul cavalerilor cruciadei, papa ar fi dorit ca „lucrurile să se oprească la iertarea templierilor pocăiţi”, pentru a nu fi nevoit să recu­noască în mod public existenţa arhivei secrete.

Doar Filip al IV-lea l-ar fi obligat să devină mai intransigent şi să-i judece sub acuzaţia de erezie pe capii templierilor. Dar ştim, pe de altă parte, că au fost arestaţi toţi templierii aflători în regat. Ce s-a întâmplat cu restul? Ce s-a întâmplat cu arhiva? Cum de a rămas în posesia templierilor supravieţuitori? Cum de nu a întreprins Vaticanul toate încercările inimaginabile pentru a pune mâna pe ea?

Această suită de întrebări nu se poate mulţumi cu răspunsul facil că Vaticanul ar fi ajuns la o „înţelegere tacită” că „Biserica nu atacă Prioria, iar Prioria păstrează ascunse documentele” (10, 305).

Vaticanul s-ar fi expus unui permanent posibil şantaj, iar după ce mijloacele sale punitive au scăzut considerabil în epoca modernă şi, mai ales, în cea contemporană, actualii templieri ar fi putut să se răzbune oricând contra duşmanului lor multisecular, publicându-le. Cu aceasta ameninţă apocaliptic Dan Brown, devenit parcă un purtător de cuvânt.

Nu ştim cine i-a dezvăluit lui Dan Brown cel mai mare secret al templierilor franc­masoni şi anume că „plănuiesc să rupă tăcerea şi să savureze triumful, făcând publice documentele… şi strigând în cele patru zări adevărul despre Isus Hristos (10, 305), moment ce va marca debutul Zilei de Apoi (10, 453).

În acest caz, ea nu va însemna a doua venire a lui Hristos pentru Judecata de Apoi, ci ziua demascării şi căderii sale! De aici se poate trage doar concluzia că francmasonii şi nucleul lor anticreştin - templierii - pregătesc victoria duşmanului cosmic a lui Hristos, şi anume Satana, ceea ce îndrituieşte acuzaţia că sunt satanişti, aşa cum au fost consideraţi şi albigensii în urmă cu 800-900 de ani.

Titlul romanului provine din argumentul principal adus în favoarea relaţiei lumeşti între Isus şi Maria Magdalena, şi anume tabloul Cina cea de taină, pictat de Leonardo pe un perete al bisericii mănăstirii Santa Maria del fiore din Florenţa. În celebrul tablou, el ar fi încifrat un cod secret al acestei relaţii prin prezentarea Apostolului Ioan cu o faţă efeminată şi cu plete femeieşti, aplecat seducător pe un umăr a lui Isus. Acesta ar fi, în realitate, Maria Magdalena, apostol al lui Isus şi încă cel mai influent!

Despre această celebră pictură, un istoric al Renaşterii, Andrei Otetea, care nu avea de unde să ştie că ea va deveni o „axis mundi” a teoriei lui Brown, spune următoarele: „Cina cea de taină, deşi pictură murală, nu a fost pictată ca frescă, tehnică ce i-ar fi conferit durabilitatea necesară, ci cu ulei, pentru ca, după obiceiul său, s-o poată corecta necontenit. Rezultatul a fost că după cincizeci de ani tencuiala a început să se coşcovească şi din restaurare în restaurare nu a mai rămas nimic din opera principală” (15, 334). Iată cum se coşcoveşte argumentaţia lui Brown!

Erezii antichristice circulau pe la 1500 în Italia, după cum arată şi Jakob Burckhardt: „Christos n-a fost Dumnezeu, ci fiul lui Iosif şi al Mariei, conceput pe cale naturală; el a adus lumea la pieire prin vicleşugurile lui; se prea poate să fi murit pe cruce pentru crimele săvârşite; în curând va înceta religia lui…” (12, 277).

Nu ştim însă ce atitudine a avut Leonardo faţă de asemenea radicale abjurări; în nici un caz „dovada” de mai sus nu spune ceva!

La sfârşitul anilor 1980, investigaţiile jurnalistului Jean-Luc Chaumeil a demons­trat că dosarele secrete ale aşa-zisei Priorii din Sion erau falsuri, ca şi aceasta însăşi (26, 39). Cei trei mistificatori erau: eseistul de Séde, ce a recunoscut înşelătoria în 1988; Pierre Plantard şi abilul falsificator de Chérisey (idem, 26, 55).

8. Francmasoneria modernă, apărută în Anglia şi Franţa în continuitatea celei medievale, s-a îmbogăţit în 1768 cu o organizaţie secretă apărută în Germania, a Iluminaţilor din Bavaria, condusă de Weishaupt (în germană Illuminaten). Teoreticienii conspiraţionişti îi acordă un rol chiar mai important decât primelor două, care au rămas oarecum naţionale ori difuzate doar în mediile anglo-saxon, respectiv francofon, în vreme ce iluminaţii au devenit treptat „universali”.

Ei ar beneficia de aportul principalilor bancheri şi industriaşi, adică a elitei econo­mice a lumii, interesate de crearea unui guvern mondial (pentru care a pledat şi Einstein, în 1945), a Ordinii Economice Mondiale, prin globalizare şi mondializare. Teoreticienii conspiraţionişti, adversari ai globalizării şi mondializării, văd în această mişcare o reactua­lizare a ideilor francmasonice a Republicii Mondiale, conduse de ei (8; 50, 70).

Ceea ce derutează pe oricine doreşte să se orienteze în hăţişul aşa-ziselor socie­tăţi secrete este interpătrunderea listelor membrilor lor pe largi porţiuni, unele personaje regăsindu-se în elitele mai multora, datele distanţate considerabil în timp de constituire a uneia sau alteia, având o parte a membrilor comuni, obiectivele specifice şi totuşi predo­minant comune pe care le împărtăşesc etc.

Jeffrey Sacks constată că datorită „Lobby(ului)… clandestin al puternicelor corporaţii (acestea) domină… negocierile de politici publice, de la care publicul este exclus”, acesta fiind o „corupţie legalizată, prin care cantităţi enorme de bani trec dintr-o mână în alta… în schimbul anumitor politici şi voturi” (21,8). Dinu Flămând, un român stabilit pe malurile Senei, scrie despre „plasa de păianjen a băncilor, în reţeaua celor mai ticăloase lăcomii, sub dictatura celor care abuzează de toate formele puterii”, ce deţin „adevărata putere”, încât „Suveranitatea nu mai este a statelor, ci a… grupurilor de investiţii, a centralelor de speculaţii” (16,6). Acelaşi publicist revine în scurt timp, şocat de evoluţia crizei la care asistă: „Tot mai multe categorii sociale au sentimentul că trusturile, băncile, filiere care ţin sub control masa salarială se uită peste lumea reală cu privirea statuilor oarbe. E privirea imperturbabilă a Economiei, deopotrivă arogantă şi tâmpă, dezumanizată aproape de tot, gorgonă la vederea căreia omul politic întoarce capul neputincios. E noul conglomerat al puterii care a impus exigenţa unor profituri fără precedent în istoria omenirii şi practică faţă de individul uman un dispreţ şi mai terifiant decât cel cu care ne-au obişnuit sistemele totalitare precedente” (17,6).

Scăpaţi de spectrul pericolului comunist, oligarhii îşi pot desfăşura în voie planurile: „Ni se spune că nu există o a treia cale, după ce şi economia de tip sovietic şi-a dat duhul. Ni se repetă că aceste crize economice sunt nu doar inevitabile, ci repre­zintă chiar principiul vital al economiei. Ne cuprinde o imensă lehamite de asemenea explicaţii. Sunt o ruşine pentru inteligenţa umană”, conchide Dinu Flămând (16, 6). Lui Jim Marrs i se pare grav că în ceea ce priveşte politica şi destinele Americii „există forţe chiar mai mari decât preşedintele SUA sau directorul CIA” (19, 254).

John Perkins foloseşte termenul de „corporatocraţie” pentru a desemna oligarhiile economice din principalele state ale lumii, unite de interese supranaţionale. Aceasta ar urmări să creeze „primul imperiu cu adevărat global”, membrii săi având anumite „valori şi ţeluri comune”, precum „reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare”, precum şi „salarii scandalos de mari” (24, 15). Pentru că orice imperiu trebuie să aibă un centru, un nucleu de coagulare, acesta ar fi, după Perkins, SUA. Până la realizarea acestui scop, adică „transformarea acestei republici (SUA, n.n.) într-un imperiu global”, se pregăteşte acest act prin „aservirea celorlalte naţiuni corporaţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii şi bănci” (13; 11,19).

Dar nici măcar naţiunea americană nu ar beneficia de binefacerile imperiului global creat în numele ei, deoarece un guvern mondial ar anula însăşi suveranitatea constituţională a poporului american ca sursă a puterii, prin subordonarea organelor emanate din aceasta faţă de guvernul mondial din umbră.

Şi Naomi Wolf crede că în timpul administraţiei lui Bush senior, ce a lansat sintagmele „Noua Ordine Mondială”, „Noua Eră” (New Age) şi cea de „guvern mondial”, acesta din urmă trebuie să fie dominat de reprezentanţii „elitelor globale” şi „nu de guvernele naţionale” (25, 7). Nici măcar guvernul american nu trebuie să facă excepţie, chiar dacă interesele americane ar avea prioritate în politica „elitelor”. Aceste elite au impus recent aşa-zisul «război împotriva terorismului», care îi determină pe americani „să conştientizeze cât de superficială e mitologia lor naţională în relaţiile cu prezenţa agresivă în restul lumii” (25, 6). John Perkins îşi îndeamnă concetăţenii să se opună: „corporatocraţiei şi să oprească acest marş nebunesc şi autodistructiv către imperiul global” (24, 258), pe linia apelurilor şi acţiunilor puternicelor mişcări antiglobalizare şi antimondializare, ce se manifestă la fiecare întâlnire a G7+1 ori G20, ce au loc anual.

Ce credibilitate pot avea autorii specializaţi în investigarea activităţii unor organi­zaţii secrete, în afara celor mafiote ori teroriste de orice fel? Ne referim la cele cu obiec­tive mondiale, planetare. Karl Popper a construit cu decenii în urmă un model de „teorie sociologică a conspiraţiei”. În rezumat, aceasta ne arată că „Reprezentarea despre complot, complot, când este vorba de unul la scară mondială, are funcţia de cheie a istoriei” (26, 97). Nu este vorba numai despre trecut, adepţii teoriei conspiraţiei crezând că şi în prezent „mersul istoriei sau modul în care funcţionează societatea se explică prin înfăptuirea unui plan întocmit în secret de un grup mic de oameni puternici şi fără scrupule (o superelită internaţională), în scopul de a cuceri una sau mai multe ţări, de a domina sau de a exploata un anumit popor, de a-i aservi… (pe) reprezentanţii unei civilizaţii” (ibid, 26, 97).

Teoriile conspiraţioniste actuale se înscriu în două categorii: cele anticlericale, ale pretinsei francmasonerii renăscute, luptând contra „Romei secrete”, mai ales prin compo­nenta sa templieră şi b) cele anticapitaliste, împotriva lui „Iuda ascuns”, de inspiraţie iezuită, contra dominaţiei mondiale a corporatocraţiei (27, 143), adăugăm noi. Nu s-a observat că obiectivul Republicii mondiale şi a guvernului mondial, pus pe seama francmasoneriei şi nucleului ei templier, se regăseşte şi în planurile organizaţiilor elitiste de tipul Trilateralei, Clubului Bilderberg ori Craniul şi Oasele de la Universitatea Yale. În acelaşi timp, comunismul a fost asociat primei orientări, dar prin pretinsa sa inspiraţie evreiască şi ideea mondialismului comunist a fost legat mai mult de a doua.

După 1990, an ce marchează începutul erei postcomuniste în Europa, s-a manifestat o „reîntoarcere a esoterismului” (26, 20) în ţările occidentale. Au apărut şi librării zise ezoterice (26, 25), dovedind „Gustul pentru miraculos şi fascinaţia pentru fantastic”, nevoia de „Revrăjire a lumii împotriva exceselor de raţionalitate din tehnologia modernă a ultimelor două secole…” (26, 26).

După Taguieff trebuie să admitem că „noua cultură populară mondială (sau mondializată) este alcătuită şi din fărâme de «ocultism», «esoterism» şi de «conspira­ţionsim», dar că există în realitate şi «numeroase reţele de lobbies, mafiote sau crimi­nale… care pun la cale conspiraţii” (26, 28). Cu deosebire după 11 septembrie 2001, când au avut loc atentatele teroriste de la Turnurile Gemene din New York, lumea a deve­nit conştientă de amploarea acestora în lumea musulmană, ce a readus în actua­litate conflictul cu „cruciaţii”, care părea stins de pe vremea lui Frederik al II-lea de Hohenstaufen.

Nu au dispărut Mafia siciliană şi celelalte Mafii italiene, ba mai mult, după 1991, a apărut redutabila Mafie rusească, concurându-le pe cele dintâi. „Cartelul de la Medelin” şi alte organizaţii criminale sud-americane ori mexicane angrenate în comerţul cu droguri, le dublează pe cele de orientare maoistă, vizând acapararea puterii prin mişcări de gherilă prin munţi şi păduri.

Trebuie să avem în vedere că libertatea de expresie din spaţiul lumii creştine şi dorinţa de popularitate şi, de ce nu?, de bani, a unor autori cu imaginaţie, a determinat o proliferare a „specialiştilor” în ocultism şi conspiraţionism, ce aspiră ca scrierile lor să fie publicate în zeci de milioane de exemplare, ca cele ale lui Dan Brown. Aceştia forţează unele date faptice reale din arhive în direcţia unor viziuni preconcepute.

După cum am precizat anterior, s-a demonstrat falsitatea aşa-ziselor arhive secrete ale templierilor. Nu este credibil nici ca o organizaţie reprimată acum 700 de ani şi renăscută în cadrul unei alte organizaţii anterioare, ca o „frăţie” în cadrul altei „frăţii”, să se răzbune în viitorul apropiat contra Vaticanului ce i-a martirizat înaintaşii. Răzbu­narea ce ar afecta grav credinţa tuturor creştinilor, în folosul, parcă, al altor culte ori al milenariştilor escatologici.

De ce n-au dat până acum publicităţii aceste documente compromiţătoare, de vreme ce de cel puţin două secole nu a existat riscul unor măsuri punitive din partea bisericii catolice?

În ceea ce priveşte organizaţiile, am zice mai corect confidenţiale decât secrete, elitelor economice mondiale şi nu numai, nu ne îndoim că ele există şi că doresc soluţii globale la probleme globale, chiar dacă o fac în propriile interese şi nu în cele ale oamenilor de rând.

Vom încheia cu precizarea că presa nu-i ajută pe aceştia în cunoaşterea adevă­rului, întrucât „este controlată de mari(le) corporaţii, care nu prezintă complet informaţiile şi toate implicaţiile mai largi ale acestora. Aşa cum spunea Liebling, «libertatea presei e pentru cei cu tiparniţa… sau cu posturile de radio şi TV», nu şi pentru cititorii şi ascul­tătorii lor” (19, 7). Nu este, deci, de mirare că teoriile conspiraţioniste găsesc mulţi adepţi, iar cărţile ce li se dedică au mulţi cititori. Un autor deloc favorabil acestora admite că dacă „comploturile imaginare sunt infinit mai numeroase decât cele reale”, nu se poate nega că „există o lume întunecată a conspiraţiilor..., precum şi o lume secretă de reţele sau de organizaţii mai mult sau mai puţin discrete” (26; 36, 37).

De aici până a le acorda rolul de „cheie a istoriei” cu care s-ar descuia şi tainele prezentului este, totuşi, o cale prea lungă.



BIBLIOGRAFIE

1. Victor Kernbach,     Biserica în involuţie, Editura Politică, 1984.

2. Mircea Eliade,         Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

3. Maurice, Vieux,       Lumea constructorilor medievali, Editura Meridiane, 1981.

4. ***                            Cruciadele (culegere de studii), Editura Artemis, f.a., Bucureşti.

5. Christian Jacq,        Francmasoneria, istorie şi iniţiere, Editura Venus et Şchei, Bucureşti – Braşov, 1994.

6. Ovidiu Drâmba       Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pedică, 1987.

7. Jacques le Goff,     Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970.

8. Teodor Filip,            Conspiraţia Satanei, Editura Obiectiv, Craiova, f.a.

9. Jacques Madaule,  Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, 1973.

10. Dan Brown,           Codul lui da Vinci, Editura Rao International publishing, Bucureşti, 2007.

11. V.V. Bâcikov,        Estetica antichităţii târzii, Editura Meridiane, 1984.

12. Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, vol. II, Editura pentru literatură, B.P.T., 1969.

13. Ernest Renan,       Viaţa lui Isus, Editura A.M.B., Bucureşti, f.a.

14. I.D. Amusin,          Manuscrisele de la Marea Moartă, Editura Ştiinţifică, 1965.

15. Andrei Oţeţea,       Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, 1968.

16. Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979

17. Otto Rahn,            Cruciada împotriva Sfântului Graal, Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010.

18. André Maurois,     Istoria Angliei, vol. II, Editura Politică, 1970.

19. Jim Marrs,             Guvernarea din umbră, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

20. Earle Cairns,         Creştinismul de-a lungul secolelor, O istorie a Bisericii Creştine, Dallas, 1992.

21. Jeffrey Lacks,       Obama încătuşat, în România liberă, din 29 noiembrie 2009.

22. Dinu Flămând,      Din nou spre bănci, în România liberă, din 26 februarie 2010.

23. Dinu Flămând,      Incendii sociale la orizont, în România liberă, din 11 martie 2010.

24. John Perkins,        Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera International, Bu­cu­reşti, 2007.

25. Naomi Wolf,          Uriaşa conspiraţie, în România Liberă, din 11 noiembrie 2008.

26. Pierre – André Taguieff, Iluminaţii. Esoterism, teoria complotului, extremism, Editura Rao International, 2008.

27. Hanah Arendt,       Originile totalitarismului, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

---