Filozofia Existentiala

 
1. Nihilistul, existențialistul și tipul depresiv
 
Secularismul secolului XX, ca succesor al ateismului militant al secolului „luminilor”, a pierdut optimismul propriu acestuia, izvorât din încrederea progresului pe toate planurile datorat revoluției științifice. Ba mai mult, a degenerat în cel mai negru pesimism filozofic existențial, numit în genere nihilism.
Filozoful reprezentativ al acestei direcții a fost Schopenhauer, atât de familiar lui Eminescu, dar „fondatorul” ei a fost Sören Kirkegaard. Succesorii săi au fost: Friederich Nietzsche, Karl Jaspers, Martin Heidegger și Jean Paul Sartres, iar prin influența în literatură Charles Baudelaire, Albert Camus, Franz Kafka, Eugen Ionesco ș.a. Kirkegaard a reflectat de pe pozițiile unui credincios „martiriul  relației individului singular cu un Dumnezeu absurd și tiranic”. Lucian Blaga constata că, la filozoful danez, „ardoarea să-și întărească credința” l-a determinat să-și creeze un hibrid de filozofie și teologie, adică „adevărul său personal”, prin care să poată „să trăiască și să moară” (Opere, vol. X, Editura Minerva, 1987, p. 452).
Dar Kirkegaard era „un melancolic fără leac”, ori „Melancolia e disperarea ființei care nu-și simte înrădăcinarea organică în lume”. E o boală „«de care nu mori, dar care nu te lasă nici să trăiești»”, cum e o vorbă (idem, p. 457), căci melancolicul, numit astăzi tip depresiv, de foarte largă extensiune, este individul „suferind cumplit de șovăire, de învârtire în cercul vicios al tuturor dilemelor” (idem, p. 456).
Făcând „saltul” peste filozofiile lui Schopenhauer și Nietzsche, ajungem la mai apropiații noștri, Jaspers, Heidegger și Sartre. Prin prisma lui Karl Popper („Societatea deschisă și dușmanii ei”, Editura Humanitas, 2005), Heidegger are în centrul reflecțiilor lui „nimicul”, pe care „îl cunoaștem prin teamă, teama de neant, angoasa morții”, căci la el „Teama revelează nimicul”. La Jaspers, „totul sfârșește prin eșec”, căci „simți fiorul vieții numai «confruntându-te cu nimicirea»” (p. 105).
Popper este profund nedrept când, referindu-se la cei doi filozofi existențialiști, îi acuză că „s-au lepădat de rațiune (și) odată cu ea și de umanitatea din ei” (idem, p. 205). Ar însemna că toți pesimiștii și „melancolicii” din filozofie și literatură ar fi niște… inumani!
Mult mai aproape de adevăr în justa cântărire a „lașității֨” lor existențiale este criticul literar Bianca Dumitrescu (în Prefața la volumul „Doi vagabonzi” (Nuvele și povestiri) a lui Maxim Gorki, Editura Minerva, 1968).
După Bianca Dumitrescu, originea acestei viziuni filozofice – şi literare, adăugăm noi – este legată de traumatismele fără egal suferite de omenire în secolul XX. Este „o lume atinsă de morbul unei filozofii devastatoare, o lume a nevrozelor… măcinată de angoasa morbidă şi exacerbată” (op.cit. p. XVI). Nihiliştilor anteriori li se raliază acum „«îngerii infernului», porniţi în marea aventură a drogului, a alcoolului şi a vitezei”, a căror filozofie se rezumă la cuvintele „«totul e nimic și după aceea nimic și nimic și după aceea nimic»” (idem, p. XVII). Dumitrescu îi identifică mai ales în lumea creatorilor, la care secularismul automutilant este asociat cu alcoolismul și consumul de droguri. Prefațatorul volumului „Texte filozofice” a lui Karl Jaspers (Editura Politică, 1986) constată în opera lui curajul „de a privi deschis abisurile de care este înconjurată viața insului, concomitent cu autodelimitare(a) de nihilismul facil”, și nu o lașitate existențială.
În general, apreciază și acesta că „Sondarea subiectivității umane (ce) a fost făcută de existențialism cu o inegalabilă acuitate” (op.cit., Prefață, p. XXXIX și p. XXXVIII).
În privința existențialismului lui Sartre, preferăm considerațiile lui Nicolae Goja (din Filozofia contemporană despre morala religioasă, Editura Paralela 45, Pitești, 2002). Geneza existențialismului lui Sartre ar fi percepția absenței „unei transcendențe înzestrată cu însușiri personale, în absența lui Dumnezeu”, fără de care „existenţa umană este contingentă şi absurdă. Omul este «aruncat» într-o lume cu care nu are nici o legătură de necesitate” (op.cit., 110).
Ceea ce Hegel, şi după el Heidegger, au numit „nimic” (de unde numele de „nihilism”, dat de Ivan Turgheniev în 1862), la Sartre acesta se identifică cu „neantul”. Opera sa principală se intitulează „Fiinţă şi neant” (1949). Nihilismul său poate fi sintetizat în ideea că „Neantul intră în lume prin fiinţa umană” (ibidem.), în sensul că aceasta este unica entitate ce poate ajunge la conştiinţa absurdităţii existenţei ca fiinţă temporară şi condamnată, deci, dispariţiei.
„Absurdul” s-a insinuat şi în literatură, în paralel cu filozofia. Expresia literară de cel mai înalt nivel al nihilismului s-a datorat lui Charles Baudelaire, „părintele” simbolismului. Este vorba de „Florile răului” („Le fleur du mal”), volum pe care Dicționarul enciclopedic Britannica îl consideră „extraordinara colecție de poezie”, iar Cronica ilustrată a omenirii, datorată unor autori germani, îl califică drept „cea mai importantă culegere de versuri, publicată în Europa în secolul XIX”. Pentru că a spus lucruri neplăcute despre om și condiția umană, preferabil nespuse, la apariție 100 de poeme au fost interzise.
Vladimir Streinu vede în Baudelaire „«un poet al descompunerii», cum a fost numit din cauza apetenței sale pentru morbid, cimitir și sordidul cotidian”, în „Introducere(a)” la masivul volum bilingv şi cu variante de traduceri realizate de cei mai buni cunoscători români ai operei sale şi ai literaturii franceze.
Volumul a apărut în 1968 la Editura pentru Literatura Universală. Vladimir Streinu vede în Baudelaire creatorul „împărţit între chemările unei divinităţi pierdute şi acelea ale unui satanism răzbunător, între sentimentul limitelor ontologice şi sentimentul infinitului, …, între inocenţă şi sadism”. „Baudelaire trăieşte într-o lume plumburie şi fără strălucire”, sub „un soare fără vlagă”, ce-i stârneşte teama încercată mai târziu şi de Heidegger (op.cit., p. XI). Teamă căreia îi dă expresie în „De profundis clamavi” (în traducerea lui Al. Philippide, p. 93): „O groază mai adâncă nu poate fi în viaţă / Decât cruzimea rece a soarelui de gheaţă / Şi bezna asta care-i cu Haosul la fel”. Haos ce poate fi identificat cu „Neantul” lui Sartre ori cu „Nimicul” lui Heidegger. Universalitatea dezgustului de viaţă şi a plictiselii îl torturează până şi în călătoriile… de plăcere!
Întrebat „Ei, ce-aţi văzut pe unde aţi umblat?”, el răspunde: „Văzut-am stele / Şi valuri de nisipuri de-asemeni am văzut / Şi-n ciuda multor piedici neprevăzut de grele, / Adesea, ca şi-aicea la fel ne-am plictisit”. Plictis fără leac, căci „Banală, monotonă şi mică lumea ieri, / Azi, mâni, mereu ne-arată oglinda noastră vie / O tristă oază-ntr-un deşert de neplăceri”.
Plictisul sufocant îl face să prefere senzaţiile morţii, ca ceva „nou”: „O, Moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne / Din ţara asta unde ne plictisim străini! (…) Otrava ta ne-o toarnă drept balsam şi ne lasă / Să ne-afundăm în hăul cel fără de ecou! / Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă! / Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou”.
Invocarea morţii ca sursă a „noutăţii” dorite în locul realităţii sufocante maschează dorinţa suicidală, amplificată de consumul de alcool şi droguri, acel „dor de moarte” de care era cuprins şi Eminescu în momentele sale depresive.
Dintre prozatori, Albert Camus a dat expresie absurdului nu numai în „Străinul” ori în „Caligula”, ci şi în două eseuri. Unul din ele este „Omul revoltat”, în care vede în munca zadarnică a lui Sisif simbolul condiţiei umane. Ea trebuie contrazisă prin revoltă. „În experienţa absurdă, suferinţa este individuală. Începând cu mişcarea de revoltă, ce are conştiinţa de a fi colectivă, este aventura tuturor. Primul progres al unui spirit cuprins de înstrăinare este de a recunoaşte că împărtăşeşte această înstrăinare cu toţi oamenii şi că realitatea umană, în totalitatea ei, suferă de această distanţă faţă de sine şi faţă de lume. Mă revolt, deci suntem” (Camus, Străinul, Ciuma, Editura pentru Literatură, 1968, p. VIII, Prefaţă). Personajul principal al operelor sale este «homo absurdus», generat de o „sensibilitate absurdă răspândită în secol”, după cum a recunoscut-o el însuşi în „Mitul lui Sisif” (cf. idem, p. V-VI).
Horodincă sintetizează specificul nihilismului camusian în următoarele cuvinte: „Dacă moartea pune capăt existenţei, reacţia omului în faţa acestui final nemeritat trebuie să fie una de revoltă; constatarea duetului absurd dintre omul care cheamă şi tăcerea de nepătruns a lumii trebuie să-i îndrepte spre cei care au aceeaşi  soartă” (idem, p. VIII). Succesul filozofiei lui Camus la publicul larg s-a datorat consonanţei sale cu starea de spirit a societăţii europene, traumatizată de holocausturile totalitare şi de cele ale celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Teatrul lui Eugen Ionescu este asociat cu trăsătura definitorie a filozofiei nihiliste (existenţiale) prin sintagma de „teatrul absurdului”. Biograful şi editorul operei sale în limba română, Gelu Ionescu, stabileşte o relaţie între personalitatea şi opera sa, care probabil se regăseşte în proporţii şi forme diferite la toţi autorii bântuiţi de stări depresive.
Eugen Ionescu a fost, după părerea lui, un „Spirit torturat şi neliniştit, panicat şi abisal (în parte ca personajele sale)”. El a fost „dintotdeauna obsedat de ideea morții, de spaima gregarității, de incomunicabilitate” (Eugen Ionescu, „Cântăreața cheală”, Teatru, Editura Minerva, 1970, Introducere(a) lui Gelu Ionescu, p. VI, p. XXXIV). Toți creatorii prezentați sub aripa nihilismului (existențialismului), filozofi ori scriitori, nu au suferit direct traumatismele unor societăți totalitare, ca victime ale acestora. Ei n-au avut „scuza” ce putea fi invocată de un Lucian Blaga, de exemplu, „tragedia” lor fiind una comună tuturor oamenilor, în vremuri de pace, nefiind loviți în mod direct și intenționat.
 

2. Teroarea istoriei și retragerea din istorie
 
Revenind la cel pe care Marin Preda l-a numit Marele Poet și Filozof, vom reitera lucruri cunoscute: Lucian Blaga n-a fost condamnat ca deținut politic și, ca atare, n-a fost victima sistemului penitenciar. În romanul postum „Luntrea lui Caron”, publicat numai după revoluția din decembrie 1989 (Editura Humanitas, 1990), precizează că multă vreme nu și-a explicat de ce a fost „frumușel așezat în linie moartă” și nu a „înfunda(t) pușcăria” (p. 206). Abia mai târziu a aflat că, făcând parte din intelectualii de notorietate internațională (a fost propus la Premiul Nobel pentru literatură), i s-a aplicat de noul regim metoda „fără vărsare de sânge”, acesta limitându-se la „neutralizarea” lui.
Opera sa a fost în întregime inclusă în Indexul cărţilor interzise, nu putea fi amintit decât de rău, a fost exclus din Academia Română şi de la catedra universitară de filozofie, iar trimiterea la „munca de jos” ori punerea „pe linie moartă” a constat în numirea lui ca bibliotecar. Salariul primit era atât de mic, încât a trebuit să-şi vândă la amanet bunurile mai de preţ achiziţionate în timpul lungii misiuni diplomatice în străinătate. Mizeria materială trebuia să-l umilească şi să-i frângă demnitatea sa proverbială, ca prim pas care să-l aducă într-o stare depresivă.
A constatat că între „mioriticii” săi ţărani erau şi unii care gândeau ca ocupanţii, că „«domnii» nu mai trebuie să aibă de-aici încolo nici o clipă de liniște și nici un locșor unde să-și culce capul” (idem, p. 67). Neștiind că popularitatea îi era un soi de imunitate, Blaga era obsedat de teama arestării.
„Mă văd mereu cuprins în conul de umbră al unei lămpi electrice și aud un glas cu modulații moscovite: Sunteți arestat!” (idem, p. 374). O altă pricină a căderii în depresie era contactul cu realitatea, erau „Suferințele obștești de care (dădea) îndată ce (ieșea) pe stradă”, care-l duceau la o „cumplită destrămare” (idem, p. 252, p. 294). În sfârșit, era lovit în calitatea și mândria sa de român, pe care ocupanții urmăreau să le nimicească, în cârdășie cu unii minoritari, ce n-au scăpat ocazia ivită.
Patriotismul său discret, dar puternic, suferea de pe urma politicii guvernului antinațional ce urmărea ca românii să nu mai găsească „nici un temei de mândrie nicăieri și în nimic” (idem, p. 302). Toate acestea aveau ca rezultat că „Răul sufletesc se făcea tot mai anevoie de îndurat”, că era „pradă destrămării sufletești”, că „Timpul sumbru… pătrunderea prin toţi porii” (idem, p. 361).
Marele Poet şi Filozof a rezistat acestor grele încercări, conştient că zeci de mii de semeni erau supuşi unor torturi la propriu şi că în comparaţie cu ei era un „favorizat”.
Blaga a reflectat acum mai adânc la realitatea retragerii românilor din istorie, presupusă de unii doar pentru perioada marilor migraţii ale popoarelor. Supuşi unor vicisitudini şi vitregii ce le depăşeau puterile, românii s-au retras din istorie, în primul rând din punct de vedere geografic, aşa cum orăşenii se refugiau în locuri ferite din cauza bombardamentelor, precum autorul şi familia lui.
Retragerea din istorie s-a manifestat, însă, şi pe plan spiritual, însemnând ruperea de marile centre de civilizaţie. Ea a însemnat şi apariţia şi dezvoltarea scepticismului faţă de unele învăţături biblice, faţă de atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. El devine deosebit de concludent în folclorul românesc „în multe feluri şi la fiecare pas” (idem, p. 473). Sursa acestui scepticism nu are legătură cu nihilismul intelectual.
„Numai o experienţă de viaţă plină de dezamăgiri, numai grave amărăciuni de natură morală pot să ducă la convingerea că omul este «părăsit» de Dumnezeu şi «lăsat pradă» vicisitudinilor sorţii. Numai dezamăgiri seculare pot să născocească imagini atât de neconformiste despre Divinitate” (idem, p. 473).
Nonconformismul lor îşi are originea în „experienţa vieţii”, în „cumplite dezamăgiri şi lovituri ale sorţii” (idem, p. 474).
Versuri ca „«Doamne, Doamne, mult zic Doamne! / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire” conţine, după interpretarea filozofică a lui Blaga: „imagini mai uluitoare prin nonconformismul lor în raport cu pretinsa «revelaţie» decât învăţăturile teiste ale Occidentului, generate de ştiinţele experimentale ale naturii” (idem, p. 474). În locul inexistenţei lui Dumnezeu, afirmate de nihilişti, avem aici afirmarea indiferenţei lui Dumnezeu, dar şi îndoiala că este atotputernic şi atotştiutor.
 
3. Daturile şi revolta contra sorţii
 
Cuvântul „daturi” sună ciudat, fiindcă este neuzual. Noul dicţionar universal al limbii române îl defineşte ca „punct de plecare, …, realitate de la care se pleacă”. Dacă se referă la om, el consistă în înzestrările sale înnăscute, epocă, origine socială, ţară etc.
Asupra lor reflectează Gabriel Liiceanu (în: Despre limită, Editura Humanitas, 2005). Sursa acestor limite şi caracteristici este „«Altcineva» sau «nimeni»”, ceva străin „ce a luat hotărâri pentru mine, dar fără mine”, întrucât au avut loc înainte „să mă institui ca eu” (op.cit., p. 14). «Altcineva» nu poate fi decât divinitatea, iar acceptarea acestei surse presupune credinţa religioasă, dar «nimeni» este percepţia unui individ ce nu crede în nimic. Dacă acel «Altcineva» m-a defavorizat prin unele înzestrări cu care m-a catadicsit, pot ajunge la „ura, disperarea și dezgustul” că n-am fost consultat în nici un fel (idem, p. 18).
După ce enumeră cele trei limite cu care se naște omul, și anume „faptul de a fi”, „conștiința de a fi” și „finitudinea”, Liiceanu inventariază înzestrările și situațiile cu care l-a învrednicit – ori nu – Dumnezeu sau natura. Unele nu pot fi depășite sau transgresate, având caracter de fatalitate, precum: sexul, înzestrarea somatică, zestrea mintală, epoca și familia. Altele pot fi schimbate prin propria voință la maturitate prin opțiune și efort precum limba, religia și clasa socială, legată de familia de origine.
Revolta iscată de nemulțumirea față de înzestrările defavorizante este o revoltă absurdă,  câtă vreme acestea se datorează unui „făptaș” neidentificabil și a anteriorității genezei lor, adică „Înainte de a mă constitui prin propriile mele hotărâri” (idem, p. 25) (Se poate observa originea „hotărârii” în „hotărnicia” sau „hotarul” impus de Creator sau natură).
Revolta aceasta poate duce „in extremis, la suicid, prin care suprim umilința faptului de a nu fi fost întrebat” (idem, p. 18) și se referă la lipsa unor înzestrări absolut necesare pentru reușita în viață precum frumusețea și atractivitatea la femei, robustețea, forța și voința la bărbați, nemaivorbind de handicapurile fizice ori psihice, familiare ori sociale cu care unii oameni se nasc.
Revolta față de daturile cu care m-am născut înseamnă că: „Pot să detest chipul și înzestrarea mintală, pot să-mi doresc alți părinți, să tânjesc după alt tărâm, să-mi repudiez neamul, să regret că m-am născut în acest secol”, „să-mi detest apartenența la masculinitate sau la feminitate” (idem, p. 27, p. 28).
Unele din ele pot fi ameliorate prin strădanie ori ascunse prin șiretenie, dar, în general, constituie sursa unor frustrări prin comparația cu daturile celorlalți (celorlalte), a invidiei și chiar a urii. Prin prisma acestor constatări se pot înțelege multe comportări bizare ori greu de înțeles, izvorâte din insatisfacțiile omului legate de înzestrările sale native, raportate la cele ale celorlalți oameni cu care vine în contact.

---