„A fi sau a nu fi”: între teoria cuantică şi filozofie

În 1710, episcopul anglican Berkeley publica „Tratat(ul) asupra principiilor cunoaşterii”, în care susţinea că doar o observare susţinută a obiectelor determină materializarea lor, idee suprimată prin dictonul „Esse est percipi” („A exista înseamnă a fi perceput”).

Chiar dacă un om nu percepe un anumit obiect – arată episcopul-filozof – el este perceput de Dumnezeu, ce asigură astfel continuitatea existenţei lumii fizice chiar şi atunci când nu se manifestă nicio prezenţă umană.

În 1714, fizicianul, filozoful şi matematicianul Leibnitz lega existenţa şi materialitatea lumii de existenţa unor observatori distribuiţi în spaţiu, numiţi monade, de unde titlul de „Monadologia”, pe care l-a dat cărţii sale. În concepţia sa, Marea Monadă este un Dumnezeu ce a creat lumea şi i-a dat impulsul iniţial (17, 73).

Monadele au fost concepute ca forme de conştiinţă care, prin capacitatea de percepţie, creează realitatea lumii, fie că este una divină sau una omenească. Ele ar da, deci, existenţă şi materialitate realităţii. Aceste idei insolite, specifice filozofiei numite idealism subiectiv, au fost reluate după aproape două secole de Avenarius şi Ernest Mach, pornind de data aceasta de la interpretarea unor descoperiri din fizică la sfârşitul secolului XIX.

Ernest Mach, precursor al lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice şi Richard Avenarius, filozof elveţian, au reluat ideea lui Berkeley şi pe cele ale lui Leibnitz. După Avenarius, între subiect şi obiect există o „coordonare principială în virtutea căreia n-ar putea exista unul fără celălalt” (cf. 4, 57). Lenin a combătut aceste idei în lucrarea „Materialism şi empiriocriticism”, în care a lansat conceptul de realitate obiectivă, ca una exterioară şi independentă de orice conştiinţă. Ba mai mult, după el, conştiinţa este determinată de existenţă şi nu invers. Opinia sa a părut logică şi de bun-simţ până la apariţia mecanicii cuantice şi a interpretării ei filozofice.

Astrofizicianul Daniil Danin susţine, în cartea sa, „Lumea stranie nu poate fi ocolită”, că, dacă fizicienii ar fi ştiut dinainte la ce complicaţii va duce mecanica cuantică, s-ar fi lăsat păgubaşi. Dar „au avut noroc… că mai întâi mecanica cuantică a fost creată” (1, 388) şi abia apoi a fost interpretată filozofic.

De unde prudenţa de a cerceta un domeniu al naturii numai pentru a nu ajunge la gâlceavă? Din omenescul motiv că acesta le dădea peste cap toate convingerile lor anterioare şi însăşi viziunea lor generală asupra lumii. Căci con­cluziile stranii reieşite din mecanica cuantică puneau sub semnul întrebării cauza­litatea, legea şi legitatea, relaţia cauză-efect, şi chiar existenţa şi realitatea obiectivă.

Einstein constata filiaţia berkeleyană a nerecunoaşterii existenţei reale a lumii în afara conştiinţei. Aceasta „seamănă cu aceea a bunului episcop Berkeley” (cf. 7, 82), constata el contrariat în 1952.

Nici Einstein şi nici alţii nu au observat că ideea „bunului episcop” nu era nici măcar originală, fiind o reluare a ideii lui Aristotel că materia devine realitate „numai prin acţiunea formativă a unor principii extramateriale”, substanţa fiind „o posibilitate ce devine realitate în urma acţiunii «formei» asupra ei” (cf. 15, 2431), pe care Călina Mare o consideră „idealistă”.

Fizica fusese, însă, până la apariţia mecanicii cuantice, o ştiinţă absolut sigură, căci prin „structurile (ei) logico-matematice” a oferit garanţia unui „grad înalt de abstractizare… (şi) atributele certitudinii” (15, 297), constata aceeaşi Călina Mare. De la apariţia ei, aceste „garanţii” au devenit nesigure sub anumite aspecte, ecuaţiile sale de bază numindu-se „de incertitudine” sau „de indeterminare”.

Einstein îi imputa lui Max Born negarea principiului cauzalităţii, căci „Este una dintre cele mai frumoase lucruri din viaţă de a avea o idee precisă a cauzelor şi efectelor” (10, 36). O jumătate de veac mai târziu, Ilya Prigogine, deşi recunoştea existenţa „unei iraţionalităţi fundamentale a naturii”, lega „nihilismul” concluziilor reieşite din ecuaţiile mecanicii cuantice de tradiţionalismul specific ideologiilor de dreapta din Germania, având loc un transfer al acestuia în fizică! (13, 27).

O lipsă de materializare, în absenţa percepţiei, şi deci a conştiinţei, reiese şi din interpretarea ecuaţiilor mecanicii cuantice.

Adepţii acestei interpretări susţineau (şi susţin) ideea şocantă a existenţei unui obiect în locul în care se întâmplă să se afle exclusiv datorită observării sale. Aceasta înseamnă negarea existenţei unei lumi fizice reale în afara observării de către noi a acesteia.

Fizicieni de prestigiu, reuniţi în ceea ce s-a numit Şcoala de la Copenhaga, condusă de celebrul Niels Bohr, au contrariat lumea prin concluziile lor „neorto­doxe”, reieşite din propriile cercetări. Max Born afirma că „nu există o lume obiectivă în fiecare moment” (19, 371), iar mult mai târziu Alfred Kastler susţinea că un corp microfizic „foton, electron, neutron, proton, atom sau moleculă nu posedă proprie­tatea pe care o putem numi «existenţă permanentă»” (12, 126).

Constatarea că „observarea unui atom ca fiind într-un loc creează faptul că acesta se află acolo” (2, 108) l-a determinat pe Richard Feynman să recunoască resemnat că „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică” (2, 113). Cei trei fizicieni au în comun că sunt laureaţi ai premiului „Nobel” şi că îşi recunosc deruta!

Condiţionarea existenţei materiale de spirit (conştiinţă) a fost afirmată deschis de creatorii şi adepţii mecanicii cuantice. Whitrow acceptă ideea leibnitziană a monadelor pe post de observatori, conectaţi între ei ca o comunitate de egouri (3, 178). Pascal Jordan, contributor în domeniu, leagă măsurătorile de observator, în sensul că acestea „şi produc ce e de măsurat” (2, 146), în vreme ce John Wheeler este de aceeaşi părere: „Nicio proprietate macroscopică nu e o proprietate până nu e o proprietate observată” (2, 146).

Eugen Wigner („Nobel”) crede că observatorul, cu „conştienţa sa conştientă”, poate să schimbe starea fizică a unui sistem printr-o acţiune la distanţă, „într-un mod care nu poate fi explicat” (2, 162).

În sfârşit, unul dintre creatorii mecanicii cuantice, Werner Heisenberg, afirma că „atomii sau particulele elementare, în sine, nu sunt reale, ele formează o lume de potenţialităţi, mai degrabă decât una de lucruri sau fapte” (2, 146).

Precizarea subliniată, în sine, sugerează că pentru a fi reale e necesar ceva exterior lor, o entitate «pentru sine», adică un observator conştient. Capacitatea de schimbare de la distanţă a stării fizice a unui sistem de către „conştienţa conştientă”, la care se referea Wigner, ar putea fi numită reificare, (adică materializare, de la res = lucru). Explicaţia capacităţii de reificare a conştiinţei a fost încercată încă în 1932 de von Neumann, în „Bazele matematice ale mecanicii cuantice”.

El a creat sintagma de „funcţie de undă”, reprezentând suprapunerea celor două stări ale microparticulelor, de corpusculi şi de unde, descoperite de Louis de Broglie, de la care a pornit întreaga „aventură” a mecanicii cuantice. În cartea amintită, von Neumann a făcut precizarea, esenţială pentru reabilitarea noţiunilor leibnitziene şi berkeleyene de percepţie şi observator, că „numai un observator conştient, care face ceva ce în prezent nu este cuprins în fizică, poate să colapseze o funcţie de undă” (2, 252).

Colapsarea nu înseamnă, la von Neumann, „prăbuşire” sau „decădere”, ca în accepţia obişnuită, ci „condensare” sau „existenţializare” dintr-o stare anterioară, pe care am putea-o numi de virtualitate. Posibilitatea „existenţializării” este exprimată mai bine prin termenul de „virtualitate” decât prin cel de „potenţialitate”.

Cel dintâi exprimă ceva ce „există numai ca posibilitate” dintr-o mulţime de variante, în vreme ce „potenţial” înseamnă o singură variantă de evoluţie.

Explicaţia acestei capacităţi a observatorului şi observaţiei de a fi la originea unui act de materializare, reificare punctuală, ar sta în puterea ei de a concentra într-un loc anume starea împrăştiată a particulei – unde (2, 107), înlăturând incertitudinea poziţiei şi a vitezei acesteia. Penrose şi Hammerhoff au identificat „locaţia” acestei puteri în creier, a cărui materie cerebrală ar avea „stări… de suprapunere şi coerenţă cu rază lungă”, putând astfel „colapsa funcţia de undă a obiectelor observate şi tot ce este interconectat cu ele” (2, 267). Stările de coerenţă şi suprapunere proprii materiei cerebrale ar putea face astfel ordine şi în lumea din jur, transformând-o din virtualitate în realitate.

Stephane Lupasco constata, încă acum trei decenii, „analogia neaşteptată care există între microfizică şi materia psihică”, precum şi faptul că cibernetica sistemului nervos şi psihic „se apropie uimitor de cibernetica sistemului microfizic” (11, 45).

După cei doi cercetători, doar „conştiinţa, ceva aflat dincolo de ecuaţia lui Schrödinger, poate să colapseze o funcţie de undă” (2, 267), fapt intuit în reflecţia lui Aristotel, amintită anterior, că materia devine realitate doar pin „acţiunea formativă a unor principii extramateriale”, mai exact a „acţiunii «formei» asupra ei” (15, 243). „Acţiunea formativă” poate fi identificată cu colapsarea, iar „forma” cu actul percepţiei conştiente.

Ordinea ar fi impusă în creier şi prin el în jur, de mintal, având o origine extracerebrală. Astfel, fiecare creier uman ar fi acţiona ca o monadă leibnitziană, ca un factor de ordine.

Victor Kernbach vede în dispariţia mentalului unui om, adică în moartea sa, „o mutaţie, (ca) de pildă eliberarea unor produse de tipul particulelor fără masă (psi, charme) în cadrul unor legi obiective, în vederea transferului lor într-o altă stare energetică şi servind unor scopuri obiective pe care noi nu le cunoaştem” (17, 97).

Şi Martin Rees crede că „Universul există pentru că suntem conştienţi de el” şi că „la început au fost doar probabilităţi. Universul putea să existe numai dacă îl observa cineva. Nu contează că observatorii au apărut cu câteva miliarde de ani mai târziu” (2, 271). Era indiferent doar dacă până atunci un Observator cosmic ar fi colapsat el însuşi Universul, asigurându-i o existenţă până la apariţia conştiinţelor omeneşti, cum prevăzător l-a distribuit în acest rol pe Dumnezeu, episcopul Berkeley.

Cum o omenire are sub observaţie doar un spaţiu limitat, ar fi nevoie de nenumărate civilizaţii omeneşti pentru a reifica şi ordona Universul. Parcă pentru a răspunde acestei provocări, „nobelistul” Alfred Kastler crede că stejarul cosmic şi-a împrăştiat ghindele în tot universul, din ele răsărind în toate civilizaţiile. Cea pămân­teană „nu este omenirea aleasă”, precum Israel poporul ales al lui Savaot, fiind doar una din ele, şi încă una plăpândă (12, 252). Astrofizicianul şi cosmologul Milne vede în aceşti observatori sau monade, în aceste civilizaţii, un sprijin al divinităţii în lupta cu Haosul, Dumnezeu opunându-se forţelor oarbe ale naturii pentru a impune pretutindeni Ordinea şi nu cu Diavolul (5, 165), care este eliminat din ecuaţie.


2


Sistemul microfizic este descris de mecanica cuantică ca un „teren” al ma­ximei dezordini, ce împiedică observarea adecvată a fiecărei particule ele­mentare în parte şi, în consecinţă, şi a predictibilităţii mişcărilor ei, exprimate în legi şi ecuaţii sigure. Această maximă dezordine se datorează apariţiilor şi dezinte­grărilor extrem de rapide „în care fiecare apare ca un ţesut inextricabil de cauzalitate şi hazard” (7, 131).

Reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga susţineau că efectul perturbator al contactului dintre microparticule şi aparatele de măsură face imposibilă cunoaşterea lumii cuantice pornind de la observaţii. Daniil Danin le-a înţeles reticenţele atunci când a recunoscut că „microuniversul este atât de sensibil încât şi cea mai delicată operaţie de măsurare echivalează cu o intervenţie grosolană în cursul său normal” (1, 302).

Din cauză că „Precizia absolută a măsurătorilor în aceste condiţii este inaccesibilă” (1, 299-300) şi cunoaşterea lumii cuantice este imprecisă. Din pricina „rolul(ui) nou şi nemaivăzut de mare pe care îl joacă în natură întâmplarea” (1, 334), cunoaşterea nu este exactă în lumea cuantică, iar „în adâncurile materiei domnesc probabilităţile, legile întâmplării, legile statistice” (1, 379).

Pentru asemenea realităţi impenetrabile la nivel individual din cauza imposi­bilităţii de a crea instrumente de măsură care să le determine caracteristicile, s-a creat fizica statistică, ce operează cu calculul probabilităţilor şi deduce legi statistice.

În celebrul Curs de fizică al Universităţii Berkeley, al cărei nume omagiază pe amintitul episcop-filozof, un volum din cele 5 se intitulează Fizica statistică.

Se precizează aici, de la început, că „un sistem format din multe particule este descris (doar) în termeni statistici” (10, 15).

David Bohm a emis teoria existenţei a două nivele de profunzime succesive în lumea subatomică a microparticulelor, din care cel „exterior” este cel al parti­culelor elementare propriu-zise, zis cuantic, şi cel al componenţilor acestora, aşa-zişi quarci, descoperiţi de Gell Man, numit subcuantic. Dacă cel dintâi este „nivelul microfizic sau cuantic în care se manifestă particulele de materie şi lumină cu intervenţia cuantei şi care, deşi scapă observaţiilor noastre directe, a fost totuşi indirect explorat de o jumătate de secol”, cel de-al doilea este unul „şi mai profund şi mai ascuns încă, nivelul subcuantic”, ce „nu şi-a dezvăluit încă legile” (4, 144-145).

Despre acest din urmă nivel de profunzime, Bohm precizează că se află „într-o stare de fluctuaţie haotică şi aleatorie foarte rapidă” (6, 133), ce se cumulează la cea de la nivelul cuantic. Şi la nivel subcuantic se manifestă o lipsă ireductibilă de legitate, dar şi de un concept de materie bine definit (6; 124, 130). Aici a plasat Mihail Drăgănescu sediul Materiei Profunde, generatoare a lumii existente create, în cartea „Informaţia materiei”. În acest nivel ar rezida sursa Sensului evoluţiei univer­sului, numit ortosens de Drăgănescu, adică un sens programat. De aici ar porni şi informaţia materiei, numită infomaterie. Ea ar ajunge la conştiinţa umană printr-o filieră specială având la capăt o „introdeschidere” (9a, 4).

Nivelul subcuantic, asociat cu originea conştiinţei, ar constitui locul ei de întâlnire cu informateria generată de Materia Profundă. Lupesco, citat de Solomon Marcus, arată că: „Materia – energie fizică şi materia energie vie sunt potenţial conţinute într-o a treia materie, materia cuantică, aceasta fiind ţesătura întregului univers. În această materie, omogenul şi eterogenul se înfruntă într-un echilibru simetric” (cf. 16, 154). Plasând materia generatoare, zisă Materie Profundă, la acelaşi nivel subcuantic la care Penrose şi Hamerhoff au presupus că se manifestă „coerenţa cuantică din creier”, Drăgănescu sugerează consubstanţialitatea lor.

Dacă „mintea” şi conştiinţa îşi au sorgintea în nivelul subcuantic al celulelor nervoase, sursa lor ar fi Materia Profundă, ca expresie a ultimei realităţi. O identifică apoi cu Dumnezeu dar, precizează Drăgănescu, „Dacă Dumnezeu este numele ultimei realităţi, atunci este inconştient, deşi sensibil; atunci este fără voinţă, dar cu tendinţe. Dumnezeu nu ar fi atunci ceva mai mult decât informaţie, poate şi energie” (9, 48). Despre un asemenea Dumnezeu impersonal tratează într-un alt cadru şi Victor Kernbach, când vorbeşte de „legile cosmice pe care le considerăm o inteli­genţă fără sursă programatică, o inteligenţă «la purtător», ca cea unică legitimă, cea divină” (cf. 17, 104).

Un asemenea Dumnezeu este identificat de către Drăgănescu şi la Newton „Dumnezeu, la Newton – arată el – este un substrat, aproape o substanţă profundă şi care intră, în primul rând, în mecanismele naturii. Tocmai prin răsturnarea conceptuală a acestui Dumnezeu într-o materie profundă, s-ar putea ca Newton să fie, prin viziunea sa, încă deasupra majorităţii oamenilor de ştiinţă care i-au urmat până în secolul XX” (9, 132). Aici ar fi sursa „minţii” şi conştiinţei.

Dar şi a Universului însuşi, după Donald Hoffam, specialist în domeniul cogniţiei, care afirma în 2005 că „Spaţiul – timp, materia şi câmpurile n-au fost nicio­dată obişnuitele Universului, ci au fost, întotdeauna, de la început, printre conţinu­turile mai umile ale conştiinţei” (cf. 2, 248).

Freeman Dyson împinge lucrurile şi mai departe: „Nu ar fi surprinzător dacă s-ar dovedi că originea şi destinul Universului nu pot fi înţelese complet, separate de fenomenele vieţii şi conştiinţei… (…) Poate că viaţa a reuşit, …, să modeleze Universul după scopurile sale” (cf. 2, 276).

Până şi scepticul Stephen Hawking, descoperitorul găurilor negre şi urmaşul lui Newton la catedra de fizică a Universităţii din Cambridge, constată că „eveni­mentele nu se produc arbitrar, ci respectă o anumită ordine fundamentală, care poate fi sau nu de origine divină”. Numai datorită acţiunii ei s-a ajuns de la „Univer­sul timpuriu, …probabil foarte haotic (şi) neregulat…, până la un univers atât de omogen şi regulat la scară mare cum este al nostru astăzi” (8, 145).

David Bohm, un adept al lui Einstein în apărarea determinismului, afirmă că însuşi Aristotel s-a gândit la Dumnezeu atunci când s-a referit la „cauzele finale”. Asemenea cauze presupuneau un „Dumnezeu care era văzut ca cel care a creat universul după un proiect măreţ” (9, 52), adică având „un fundament de o ordine mai înaltă” (6, 296). Întreaga carte a acestui mare fizician, intitulată „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, constituie un compromis între o teleologie şi cele mai avansate teorii ale fizicii.

Nu putem încheia trecerea în revistă a punctelor de vedere ale unor mari fizicieni referitoare la chestiunea pusă în discuţie fără a-l cita pe „regele fizicienilor”, care a fost Albert Einstein. Întrebat în legătură cu credinţa sa, Einstein a răspuns: „Această încredere emoţională profundă în structura logică superioară a univer­sului… este ideea mea despre Dumnezeu” (cf. 3, 195). Era, în fapt, o filozofie a naturii, numită în epocă religie cosmică. Biograful său sovietic, Vladimir Lvov, un admirator al autorului teoriei relativităţii pe linia impusă încă de Lenin în 1922, îi impută un ateism inconsecvent.


 


3


O confirmare a originii subcuantice a gândirii, a întâlnirii în această „locaţie” a mentalului cu informateria, avându-şi sursa în Materia Profundă, vine şi din direcţia parapsihologiei.

Aceasta s-a bucurat de o mare atenţie sub regimurile totalitare, inclusiv sub cel stalinist şi sub cel nazist, din cauza folosirii ei în anchetele politice ori a inducerii unor idei sau acţiuni prin mecanisme de sugestie. Agenţii ale căror capacităţi paranormale au fost cultivate şi „şlefuite” erau numiţi în fosta U.R.S.S. maeştrii extrasens, înzestraţi deci cu capacităţi extrasenzoriale. Parapsihologia sovietică a folosit termenul de metacontact, acesta fiind definit ca „un contact în afara lumii fizice” (18, 48). Deşi au folosit rezultatele acestor cercetări în interesul regimului, liderii sovietici nu au agreat interpretarea lor filozofică, considerată o pseudoştiinţă (18, 83).

În ce consta aceasta? S-a ajuns la constatarea că „Există un contact cuantic, deşi perceput foarte slab, între toate obiectele Universului, prin care se menţine unitatea cuantică a lumii” (18, 114), ce permite accesul la nişte «baze de date», la un câmp informaţional – energetic, la care mentalul este cuplat. Ca atare, „gândul are un substrat metafizic”, fiind, deci, în relaţie cu un câmp sau spaţiu informaţional – energetic. El presupune existenţa unei Raţiuni Superioare, a unui Creator de la care provine potenţialul psihoinformaţional fundamental (18, p. 134). Autorul rus (sovietic) al acestei interpretări merge mult mai departe în relaţionarea între info­materie şi o presupusă divinitate, dar şi între ele şi conştiinţă.

Raţiunea Superioară ar avea capacitatea de a genera şi controla procesele materiale, de a gândi şi genera propria dezvoltare, ca modalitate de autoper­fec­ţionare şi autoreglare.

Aceasta ar presupune şi crearea formelor însufleţite şi spirituale, ca forţe motrice ale însăşi Raţiunii Superioare. Creierul este instrumentul de legătură cu câmpul informaţional general, primind informaţii din mediul cosmic (18, 139) (Se poate observa că, în liniile esenţiale, teoria lui Drăgănescu, cea a lui D.N. Fonaref şi cele ale lui Victor Kernbach ori Penrose şi Hamerhoff coincid).

Până când creierul a ajuns receptacolul informaţiei şi sursa colapsării materiei s-a parcurs drumul lung de la eterul indefinit, fără structură şi principiu de organizare, prin procese succesive de structurare, pornind de la particule elementare „dirijate” de un „număr extraordinar de mare de cuante informaţionale” (18, 137). Acestea au fixat scopul şi sarcinile fiecărei structuri evolutive pornind de la „Raţiunea Supremă” (18, 138).

Această „Raţiune Supremă”, numită anterior „Raţiune Superioară”, face totul numai în numele binelui (18, 140), cerând doar să credem în ea, conchidea fostul kaghebist specialist în parapsihologie, ale cărui erezii filozofice erau tolerate de foştii săi stăpâni în virtutea serviciilor cam necurate pe care le făcea.

Sintetizând punctele de vedere privind originea conştiinţei prezentate mai înainte vom constata axarea lor pe conceptul de informaţie având o sursă gene­ratoare, vectori de transmisie şi receptacoli, având misiunea de a realiza proiectele conţinute în această informaţie. Sursa generatoare poate fi numită divinitate, Materie Profundă ori Raţiune Supremă, după cum monadele sau observatorii lui Leibnitz nu ar fi decât conştiinţele umane ori, prin extensie, civilizaţiile, având capacitatea de materializare (colapsare) a realităţii.

Evoluţia Universului nu ar fi altceva decât o îngustare continuă a sferei haosului şi o extensie a lumii ordinii, întreprinsă de o Superforţă, Raţiune Supremă sau altă denumire a divinităţii, cu ajutorul conştiinţelor pe care le-a creat şi pe care le-a înzestrat cu capacitatea de creaţie.

Erwin Schrödinger, unul dintre cei doi coautori ai mecanicii cuantice, susţine „indestructibilitatea Spiritului prin Timp” (14, 187), că acesta este „un singulare tantum”, că „numărul total de spirite este Unu” (14, 167). Aplică aici ideea aristo­telică a unui Unu în Multiplu, susţinând unitatea dintre spiritele (conştiinţele) umane şi spiritul divin. „În terminologia creştină, a spune «Aşadar Eu sunt Dumnezeul Atotputernic» este blasfemie şi hulă. Dar este demonstraţia dintr-un condei a nemuririi şi a lui Dumnezeu”. Upanişadele susţineau, încă acum 2500 de ani, „iden­titatea ATHMAN=BRAHMAN (eul personal este egal cu cel etern, atotcu­prinzător şi omniprezent” (14, 110). Nu se teme să afirmă că, „dacă cineva mi-ar reproşa că ceea ce rostesc acum este o religie, şi nu o ştiinţă”, i-ar replica că aceasta „nu este opusă ştiinţei, ci susţinută prin faptele pe care ni le-a relevat cercetarea ştiinţifică dezinteresată” (14, 168). Şi Alfred Kastler crede că trebuie „să recunoaştem existen­ţa unui «proiect» sau «program» în faptele lumii fizice neînsufleţite” (12, 240-241), care presupun autori care să le conceapă şi antreprenori care să le execute şi care, în afara omului, nu poate fi decât un Creator, cumulând ambele ipostaze.

Psihiatrul Dumitru Constantin Dulcan tratează în lucrarea „Inteligenţa mate­riei” mai multe din aspectele la care ne-am referit anterior, ajungând în final la rostul omului în lume în lumina acestora: „Noi suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna inteligentă a unui arhitect nevăzut ne-a desprins de lut şi ne-a construit după un plan din care reiese unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul gândirii capabile să se gândească pe sine. Tot ce s-a întâmplat pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor care vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile şi ruinele nimicnicie, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o existenţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului”. În el se aprinde „lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de univers” (19, 345-346). În aceste cuvinte se regăsesc o bună parte a ideilor exprimate în prezentul studiu.


BIBLIOGRAFIE

1. Daniil Danin, Lumea stranie nu poate fi ocolită, Editura Ştiinţifică, 1967.

2. Bruce Rosenblum, Fred Kuttner, Enigma cuantică. Fizica întâlneşte conştiinţa, Editura Prestige, Bucureşti, 2011.

3. Vl. Lvov, Viaţa lui Albert Einstein, Editura Ştiinţifică, 1960.

4. Mihail Florescu, Materie şi mişcare, Opinii contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

5. Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­pedică, 1978.

6. David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, 1995.

7. Mihail Florescu, Enigmele şi paradigmele materiei, Editura Politică, 1984.

8. Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului, De la Big Bang la găurile negre, Editura Humanitas, 2006.

9. Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1990.

9a. Mihai Drăgănescu, Spiritualitate, informaţie, materie, Editura Academiei, 1988.

10. Cursul de fizică Berkeley, vol. 5: Fizică statistică, Editura Didactică şi Pedago­gică, Bucureşti, 1983.

11. Stephane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică, 1982.

12. Alfred Kastler, Această stranie materie, Editura Politică, 1984.

13. Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Noua alianţă, Metamorfoza ştiinţei, Editura Politică, 1984.

14. Erwin Schrödinger, Ce este viaţa? Şi spirit, şi materie, Editura Politică, 1984.

15. Materialismul dialectic, Prelegeri, Editura Politică, 1973.

16. Solomon Marcus, Timpul, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.

17. Victor Kerbach, Biserica în involuţie, Editura Politică, 1984.

18. D.N. Fonaref, Metacontact, Editura Mirador, Arad, 2010.

19. D. C. Dulcan, Inteligenţa materiei, ediţia a II-a, Editura Teora, 1992.

---