Psihologie si Filozofie Existentiala

1. Reveria trează şi peisajul ca tonifiant
 
Psihiatrul Ion Biberi folosește sintagma, pe cât de ciudată, pe atât de incitantă, de „reverie trează” în cartea „Visul și structurile subconștientului” (Editura Științifică, 1970), în legătură cu care dezvoltă o ideatică în care regăsim multe intuiții proprii.
Pornind de la sugestia lui F. Kehrer, a împlinirii într-o „«cufundare în lumea din jur»” (op.cit., p. 224), Biberi deosebește reveria trează ca raportare la peisaj, sub forma statică a locuirii ori cea în mișcare a călătoriei.
În prima ipostază, „Înconjurul cosmic imediat modelează după anumite direcții spiritualitatea unei populații. Între structura unui pământ, considerat ca un ansamblu geografic, geologic, climatic etc. și viața interioară a indivizilor care îl locuiesc, se statornicește o legătură de strânsă dependență”, un autor constatând că „peisajul exterior” „condiționează structura gândului” (idem, p. 225). În ipostaza statică asupra subconștientului unui individ se exercită influența tuturor daturilor mediului: „transparența și presiunea aerului, gradul de uscăciune sau umiditate a atmosferei, structura geologică a solului (…), altitudinea, complexul climatic al regiunii” (idem, p. 227-228). Un trăitor al deșertului ori al altor zone aride are în subconștient imagini ale acestor medii, ce-i influențează tonusul psihologic și dispozițiile sufletești într-un chip vizibil pentru observatorul dinafară, ce le percepe ca pline de mister, dar uneori și de pericole. Locuitorii nordului extrem sunt marcați de „ciudățeniile” peisajului arctic, subconștientul lor fiind marcat de alte extreme, la fel de absente în mediul temperat. Singurătatea și tăcerea lor par la fel de misterioase oamenilor zonelor intermediare, temperate.
Și la aceleași latitudini, peisajul diferă de la o zonă la alta, uneori la o distanță de câteva zeci de kilometri. În limitele unor suprafețe relativ reduse, Biberi trăiește impresii diferite, mult deosebite între ele. În zona Orșovei, deci a defileului Dunării și a Porților de Fier, peisajul i-a „imprimat tonalității sufletești… o valoare sufletească unică” constând dintr-un „farmec tulbure, învăluitor, care risipea fiinţa în reverii extatice”, în vreme ce zonele băltoase de la Dunărea oltenească i-au inspirat „terori grele şi dezolate, spaime fără obiect” (idem, p. 226).
Peisajele schimbătoare ale călătoriei creează o succesiune de simţiri, constatându-se o dependenţă între „structura mediului şi tonalitatea de simţire şi de gând a subiecţilor”. Pentru Biberi, „fiecare din regiunile pe unde am rătăcit reprezintă o valoare sufletească unică”, întrucât „nici nu oraş nu seamănă cu altul, sub raportul complexului afectiv pe care îl determină asupră-ne”, ca şi fiecare peisaj natural.
Subconştientul acumulează „faptele imponderabile care îşi încrucişează acţiunea în complexiunea noastră sufletească” (idem, p. 225). Cu deosebire s-a semnalat legătura între peisajele străbătute şi „primenirea gândului marilor artişti”, precum Goethe în Italia (ibid.), dar îndrăznim să vedem o asemenea relaţie la toţi indivizii cu sensibilitate la frumos şi mediu, respectiv peisaj. La toţi aceştia, „Comuniunea om-natură împrumută… vieţii interioare accentul şi coloritul” (său), căci omul caută „un cadru de viaţă priincios cerinţelor (sale) interioare” (idem, p. 227). Doar aşa „ne putem găsi împăcarea cadenţelor noastre lăuntrice” (idem, p. 228).
Biberi vede în reveriile treze „stări de gând cu desăvârşire tăcute, neocupate de nici un proces discursiv. Ecourile prelungite de peisaj în sufletul nostru prilejuiesc o contemplare mută, fără cuvinte, fără formulări. Sunt pauze de gând în care fiinţa noastră părăsită într-un fel de armonie muzicală nu răsfrânge în sine decât o simplă vibrare. (…) Pauzele tăcute prilejuite de contemplările extatice oferă… funcţiunilor creatoare ale subconştientului prilejul de a prelungi dibuirile gândului de a le integra şi contura. Momentele de răgaz contemplativ nu conţin numai o mare bogăţie emoţională, dar şi un regim interior priincios structurilor creatoare ale subconş­tientului, care vor conduce la iluminări, la descoperiri ştiinţifice sau înţelegeri estetice. Reveria fără cuvinte, fără imagini, fără procese sufleteşti lămurite, prilejuită numai de contemplare sau de simpla înrâurire a ambianţei cosmice este una dintre cele mai fecunde, atât pentru elaborările vieţii spirituale, cât şi pentru echilibrul nostru sufletesc” (idem, p. 228).
Julien Benda scria: „«Pot rămâne ore întregi – şi foarte fericit – pe banca unei singure grădini, sau cu ochii la fereastra unui vagon, reflectând cu simplitate: Iată un câine, un biciclist sau o pădure de brazi. Această putere de neant mi-a adus cele mai mari binefaceri»”. Închei consideraţiile lui Biberi cu constatarea că asemenea momente de deconectare sunt „foarte dese în viaţa noastră interioară”, fiind „nu numai fecunde, dar uneori mai odihnitoare decât somnul” (idem, p. 229).
Marele naturalist şi om de cultură german Alexander von Humboldt, explorator al Americii de Sud, găsea pe la 1800 că priveliştile naturale sunt „înviorătoare şi pline de mângâiere, (că) ele fortifică şi împrospătează spiritul când este dureros răscolit în adâncurile sale sau când este tulburat de impulsul sălbatic al patimilor. Ceea ce conţin cu seriozitate şi solemnitate izvorăşte din sentimentul aproape inconştient al unei orânduiri mai înalte şi a unei legitimări lăuntrice a naturii, din impresia dată de structura ce se reînnoieşte etern, în care abstractul se reflectă în concretul organismului, din contrastul dintre infinitul moral şi limitarea spiritului nostru de care căutăm să scăpăm”. Anumite priveliști se potrivesc anumitor stări de spirit, căci „nu numai puterea impresiei determină gradația bucuriei individuale prilejuite de natură, ci mai ales asociația de idei și simțăminte pe care o trezește și cărora le dă durată” (Alexander von Humboldt, Pagini alese, vol. I, Priveliști din Cordilieri, Editura Minerva, Colecția B.P.T., 1970, p. 10, p. 11).
În personalitatea sa se îmbinau rigoarea omului de știință cu sensibilitatea scriitorului. Cu peste un secol înaintea lui Blaga, el și-a exprimat îngrijorarea că „o dată cu cercetarea esenței lăuntrice a forțelor sale, natura ar pierde din farmecul și vraja misterului și a sublimului” (idem, p. 21). De aceea, „pentru a gusta sublimul, detaliile din domeniul anevoios cercetat al formelor și fenomenelor speciale ale naturii trebuie neglijate de chiar cel care le-a înțeles însemnătatea și datorită cărora a ajuns la o cunoaștere înaltă” (idem, p. 23). Își învinge teama că „despuierea” naturii de secretele sale, datorită științei, i-ar distruge frumusețea și atracția și crede, în calitatea sa de om de știință, că savantul le va recepta ca orice om de rând, făcând abstracție de cunoștințele sale.
Humboldt dorește ca știința pe care o posedă să nu-i afecteze capacitatea de a se emoționa în fața fenomenelor naturii. „Priveliști din Cordilieri” nu este doar un jurnal de călătorie, ci și un curs de geologie, geografie și științele naturii; în aceeași măsură este o operă literară, abundând de tablourile grandorii Cordilierilor, junglei și marilor fluvii ale regiunii, cu cataractele și cascadele lor.
Blaga este pătruns și el de ceea ce a numit „orizontul misterului”, dar la scara mai mică a „spațiului mioritic”. Și el dorește misterul ca pe o dorință și satisfacție a spiritului omenesc, nevoia de magie și mister constituind magnetul atracției naturii, a „reveriei treze”. „Ființa artei” consistă „în revelare sensibilă, în tipare stilistice a unui mister”, arată el (Lucian Blaga, Artă și valoare, în volumul: Trilogia valorilor, Opere, vol. X, Editura Minerva, 1987, p. 556-557). În acest sens, „opera de artă ne adresează un fel de apel: să ne instalăm în orizontul misterului și al revelării, gata de a primi datele sensibilității după anumite categorii stilistice – abisale, drept revelare a unui mister” (idem, p. 557).
Poetul – filosof reflectă această idee în poezia „Eu nu distrug corola de minuni a lumii”. Versul „Lumina minţii mele sporeşte taina lumii, nu o dezveleşte” este continuat de un altul, de motivare a opţiunii: „după cum lumina lunii măreşte misterul lumii”. El îşi doreşte „vraja” în locul banalului şi a adevărului total dezvăluit.
După cum am arătat în partea a II-a a prezentului material, nihiliştii nu gustă farmecul „reveriei treze”, din pricina unei infirmităţi a simţirii sale ori a unor decepţii excesive. Că lumina lunii, a celei pline, îndeosebi, „măreşte misterul lumii”  a fost zugrăvit inegalabil de Mihai Eminescu în Satiră (Scrisoarea I). Atunci când „Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, poetul globalizează imaginea: „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară, / Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară, / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcă­toarea mărilor singurătate”.
 
2. Justiţie, psihologie şi psihiatrie
 
Justiţia acordă avocatului unui infractor dreptul de a cere verificarea capacității de discernământ și responsabilitate a clientului său de către psihologi și psihiatri autorizați, ce-și oferă expertiza atât pentru „alienatul mintal”, cât și pentru „slabul de minte”, puși „sub interdicție” în procesele civile, conform articolului 142 al Codului familiei. Cele două pricini sunt considerate ca degrevante de responsabilitate, dar și de drepturi civile – în raport cu ceilalți membri ai familiei.
Considerate ca handicapuri obiective, dar ce trebuie verificate și omologate, acestea au efecte și în dreptul penal, înlocuind detenția penitenciară cu internarea psihiatrică, în cazul unor infracțiuni penale. Această relaționare între faptă și starea psihică / psihiatrică deschide „portițe” pentru „înfundarea” sau „salvarea” lui, în funcție de anumite interese.
Regimurile comuniste ajunse în faza autoritarismului – succesoare a totalitaris­mului stalinist – au renunțat la detenția politică, dar au „trebuit” să dispună de mijloace de intimidare contra opoziției. Faptele considerate ca „opoziție” politică erau pedepsite prin trimiterea inculpaților în fața unor comisii psihiatrice și internarea lor în azile, în locul detenției în penitenciare.
Diagnosticele psihiatrice pot fi, însă, și „salvatoare”, în măsura în care azilul este mai suportabil decât pușcăria, iar „vindecarea” aduce lăsarea în libertate. Nici regimurile democratice nu sunt lipsite de asemenea „portițe”. Edward Behr ne oferă, în „O Americă înfiorătoare” (Editura Humanitas, 2013), un gen unic de boală psihică salvatoare, cea a „tulburărilor de personalitate multiplă” (M.P.D.). Aceasta este „din ce în ce mai mult la ordinea zilei în mediile psihiatrice şi din ce în ce mai evocate în procese de crime cu violenţă”, dar „fenomenul este american” (op.cit., p. 153). Ba mai mult, „numărul cazurilor nu încetează să crească în Statele Unite, în vreme ce se remarcă absenţa aproape totală (a fenomenului amintit) în alte părţi” (idem, p. 159).
Este, de fapt, «invenţia terapeuţilor», după părerea unui specialist (cf. idem, p. 160), ori a unor „«criminali care au interesul să-şi dovedească iresponsabilitatea»” (idem, p. 161). Această „bombă” a devenit „foarte rentabilă”, întrucât „sute de insti­tuţii specializate (sunt) aproape  în întregime stipendiate de companiile de asigurări sociale” (medicale), cu sume ajungând „până la o mie cinci sute de dolari pe zi,… pentru fiecare bolnav” (idem, p. 162).
Crime, violuri şi tâlhării comit şi unii „slabi de minte”. Dacă pentru ei nu intervine nimeni pentru expertiză psihiatrică, sunt „buni de plată” ca și oamenii normali.
Or, se pare că numărul lor nu este așa de mic. Dem. Zamfirescu, psihiatru și psihanalist, remarca (în „Etică și psihanaliză”, Editura Științifică, 1973), că „unele societăți infantilizează adulții în proporții de masă (și) îi menține în fazele revolute ale copilăriei”. Aceștia devin „unelte docile ale manipulatorilor” (p. 167). (Ne miră că cen­zorul nu a citit manuscrisul cărţii pentru a-i da aprobare nu l-a obligat să excludă expres societatea socialistă de la această determinare).
Zamfirescu întăreşte constatarea lui cu cea a psihanalistului G. Richard, ce era contrariat să constate că tot mai mulţi indivizi „care trec drept oameni normali,… se comportă asemeni copiilor”, aceștia „nefiind deloc responsabili de viața lor” (cf.idem, p. 167). Dacă nu se face apel la constatarea imaturității lor și aceasta nu este expertizată și apoi folosită de apărare, acești „slabi de minte” sunt pedepsiți ca și cei complet responsabili, adică maturi.
Maturizarea psihică nu este legată de o vârstă standard, fixată aprioric prin legis­lație, având loc la o vârstă diferită de la un individ la altul sau neavând loc, după cum s-a constatat. Aceasta depinde de factori genetici, dar și sociali, condițiile grele maturi­zând mai repede, adică „prematur”. Unii „nu sunt răspunzători de viața lor”, dar sunt considerați responsabili de soarta țării prin exercitarea dreptului de vot!
 
3. Umanismul ca omenie la creştinii catacombelor
 
De la început precizez că mă refer în continuare la unul din cele două sensuri ale termenului „umanism”, şi anume la cel de „altruism, dragoste de oameni”, şi nu la cel de „mişcare culturală… care a promovat o viziune nouă, raţionalistă, asupra destinelor omului, afirmând libertatea, demnitatea şi perfectibilitatea umană”; primul sens mai presupune „recunoaşterea demnităţii, valorii şi posibilităţilor nelimitate de desăvârşire ale fiinţei umane” (Dicţionarul universal al limbii române, pp. 1563-1564). Ce a adus nou creştinismul primitiv înţelesului termenului de umanism?
Vom „descoperi”, alături de cercetătorul rus (sovietic) V.V. Bâcikov, inovaţiile aduse de „părinţii bisericii” (apologeţii) în această privinţă, acestea fiind expuse în volumul „Estetica antichităţii târzii” (secolele II-III), Editura Meridiane, 1984. Prevalându-se de atitudinea admirativă a lui Engels faţă de etica comunităţilor creştine timpurii, prezentă în „Originile creştinismului”, şi folosind un titlu ce ocultează conţinutul real al cărţii, V.V. Bâcikov nu-şi ascunde nici el înalta apreciere faţă de relaţiile interumane între creştini şi ale acestora faţă de păgâni. Vede în ele o pricină esenţială a succesului convertirilor la credinţa în Hristos a celor sătui de vulgaritatea şi cruzimea comporta­men­tului plebei romane.
„În polemica lor cu antichitatea, creştinii timpurii opuneau libertinajului şi depravării societăţii romane, idealul modului de viaţă auster şi moral. Foarte multe pagini din tratatele lor sunt dedicate dezvoltării învăţăturii morale, care, totuşi, nu reprezintă o descoperire originală a creştinilor. Numeroase elemente constitutive din etica creştinismului pot fi găsită în Legea (Tora evreilor antici), în vechile norme ale grecilor şi romanilor”, dar ei au avut meritul de a „pune etica în fruntea întregi filosofii, au sintetizat, în învăţăturile lor, cele mai alese realizări din sfera etică-morală, a culturii umane a acelor timpuri şi le-au ridicat la rangul de ideal, investindu-le cu autoritate divină” (p. 180).
Elementul de noutate absolută adus de creştinism îl constituie faptul că „a ridicat conştient glasul pentru prima dată în istoria culturii în apărarea omului slab, oropsit şi îndurerat, căutând să fundamenteze (bazându-se pe autoritatea divină) că omul  trebuie să fie, înainte de toate, uman. Tocmai din antichitatea târzie, în special de la apologeţi, îşi trage originea noţiunea de «umanitate»” (p. 195).
Creştinii condamnau ferm cruzimile ce însoţeau luptele de gladiatori în arena circului, cărora le-au căzut, la puţină vreme, ei înşişi victime. Gladiatorii sunt şi ei oa­meni şi, ca atare, sunt nedemni şi feroce spectatorii care cer uciderea luptătorilor răniţi, se indigna Tertulian, în vreme ce Ciprian condamna „setea lor de privelişti sângeroase” (cf. idem, p. 207-208).
În arenă, condamnaţii la moarte se lăsau ucişi, în timpul luptelor, bărbaţi şi femei făceau sex în văzul tuturor, sclavii nesupuşi erau arşi pe rug, după cum, mai înainte şi în filiaţie barbară indirectă, soţia bărbatului decedat era înjunghiată, ritualic, la înhu­marea sau incinerarea lui, pentru a face spectacolul funerar mai… interesant!
Lactantiu vedea, în plăcerea vederii uciderii, un „«obicei crud (ce) ucide orice fel de umanitate [humanitatem]»” (p. 210). Mai departe, el considera că omenia constituie, în viziunea tuturor creștinilor timpurii, principalul atribut al rațiunii umane, căci „Cei care, respingând orice sentiment de umanitate, jefuiesc, chinuiesc și omoară, sunt asemeni fiarelor feroce” (cf. idem, p. 219).
Considerațiile acestui apologet merită continuate pentru perena lor valabilitate. „«Trebuie să păstrăm omenia, dacă pe bună dreptate dorim să ne numim oameni”. „«Și dacă a dăuna omului nu corespunde naturii, a-l ajuta este cea mai de seamă însușire a firii omului»” (cf. idem., p. 212).
Conștient că etica creștinismului timpuriu, a catacombelor, a domolit spiritul de cruzime, dar nu i-a pus capăt, autorul trăind un nou puseu al acestei perioade, el reflectează asupra substratului său. Acesta „…nici până în ziua de azi nu a fost înțeles până la capăt de știință. Totuși, e vădit că el se află înrădăcinat undeva, în profunzimile psihicului uman, în zonele psihice ale subconștientului. Este posibil ca, în procesul receptării unor imagini de acest fel se trezesc anumite vechi instincte (apropiate de cele animalice) care odinioară, la strămoșii noștri antici, determinau o plăcere senzuală, înăbușită în om în veacurile de dezvoltare culturală” (p. 251). Mult mai aproape de noi, sub Stalin şi Hitler, ele au renăscut la fel de feroce. Omorurile reale de pe scenă „întredeschidea(u) o fereastră către lumea instinctelor şi impul­surilor refulate”, spune Bâcikov, folosind terminologia şi „fereastra” freudiană, având alibiul convenţiei scenice „ca şi cum (ele) ar fi cu totul (în) altă lume” (p. 253).
 
4. Poetul, angoasa şi cârciuma (studiu de caz: Serghei Esenin)
 
Poeţii victime ai acestor frecvente asocieri îi dau o expresie pe măsura talentului lor, rezonând adesea cu slăbiciunile cititorilor lor, dar neatinşi de aripa muzei. Serghei Esenin se adresa unui public tolerant cu viciul cârciumei şi, deci, fraternizând cu slăbiciunile lui, tipic etnice. Morbul care îl împinge la pahar este unul existenţial, angoasa pe care mama sa n-o înţelege, cum se şi destăinuie poetul: „Căci nu pricep(e)-o iotă / Din tot ce mă apasă, / De ce trăiesc pe lume / Şi care-i rostul meu” (Esenin, Poezii şi poeme, Editura Minerva, 2003, B.P.T., Poezia „Răspuns”).
E o boală din acelea care „Vrea sufletul să-mi sece, / Că beau şi fac scandal / Şi-mi fac de cap mereu”, zice poetul. Alături de cei ce „Îşi blestemă viaţa zdrobită şi pustie”, în cârciuma moscovită îşi „înceţoşează ochii cu vin / Să nu mai zăresc chipul ursitei, să nu mă ridic / Să nu mă pot gândi la nimic”, implorându-i să-l accepte, căci „Sunt şi eu un om sărman ca şi voi, / Nu mai pot să mă-ntorc înapoi” (poezia „Mos­cova cârciumărească”).
Aburii băuturii ieftine îl fac capricios, la un moment dat, vrând să se desprindă din nori: „Cu haita voastră de câini, cu greţosul stup, / E vremea s-o rup”. Răzvrătirea e de scurtă durată, poetul căzând din nou în plasa mediului infect. Prostituata ce-i împărtăşeşte „…nădejdea, pieirea” şi în care „a căutat fericirea” îl acaparează din nou, poetul cerându-i iertare. „Scumpa mea… uită-te plâng… mi-s anii deşerţi / Te rog să mă ierţi… să mă ierţi”.
Societatea cârciumei trăieşte crunta deziluzie a prăbuşirii speranţei puse în bolşevici, sălbăticiţi de războiul civil. „Le pare rău că asprul Octombrie / I-a înşelat în viforul lui / Le pare rău după tinerii ce din înflăcărare / Şi-au pierdut viaţa-n vâltoare”. Presimt, cu o bănuială sumbră, că violenţa la are au consimţit se va întoarce acum împotriva lor, „Şi-acum se ascute din nou, sub zâmbetul strâmb, / Cuţitul zdravăn ascuns în carâmb”. Nelipsitul harmonist al cârciumilor ruseşti le întreţine obsesiile: „Harmonistul, cu nasul mâncat, se frământă / Despre Volga şi despre Ceka le cântă”.Oricât ar fi de nepăsători de soarta lor, ca orice beţiv notoriu, „E ceva crâncen în privirile lor nebune, / Ceva nespus în cuvinte pornite să sune”.

---