Pericolul plebei

Plebe, gloată, lumpenproletariat sunt cuvinte ce desemnează, cu o nuanţă peiorativă, mulţimi lipsite de criterii morale, ocupaţii decente, demnitate şi prestigiu social. Adjective pe măsură li se asociază pentru a accentua desconsiderarea sau chiar dispreţul opiniei publice faţă de această amoebă fără contururi precise sau membrană despărţitoare, a celor aflaţi sau împinşi spre periferia societăţii. Trăind  intra muros, dar la periferia societăţii, plebea este prezentă în mijlocul mulţimilor în viaţa cotidiană. Metaforic, ea este de­semnată ca "drojdia" societăţii, în contrast cu oamenii de valoare, ce formează "spuma" societăţii, între ele situându-se masa oamenilor de rând.

Este o amoebă fără contururi clare, întrucât se extinde numeric şi spa­ţial pe seama acestei mase mijlocii, ori se restrânge, prin evadarea din chingile ei, a unor decăzuţi moral, în anumite circumstanţe sociale favorabile. Noul dicţionar universal al limbii române defineşte plebea ca pe o „categoria declasată, fără merite, coruptă, lume interlopă”, dar şi „mulţime, gloată, pătura cea mai săracă a populaţiei orăşeneşti” (1, 1051).

„…astă plebe, ăst gunoi”, o califică Eminescu în „Scrisoarea a III-a”, referindu-se, însă, la „gunoiul” lumii politice, nelipsită nici ea de năravurile plebei. După acelaşi dicţionar, plebea este o mulţime sau gloată cu o psihologie specifică, în care „individul nu este responsabil de faptele sale, fiind ascuns în mulţime” (1, 534), sens pe care i l-a atribuit Gustave de Bon în celebra sa lucrare, „Psihologia mulţimilor”. Plebeul a fost asociat, în epoca modernă, cu lumpenproletarul. Dacă proletarul era „un cetăţean sărac din Roma antică, aparţinând ultimei clase”, iar în epoca modernă era „muncitorul salariat, lipsit de avere, care îşi vinde forţa de muncă”, prefixul lumpen depreciază şi mai mult statutul său social, până la a desemna o categorie socială aparte, de „oameni săraci, declasaţi, fără o ocupaţie precisă” (1, 761).

Este o categorie socială slab şi imprecis delimitată sociologic, neasumată de nici o clasă socială, de care caută să se dezică toate celelalte, inclusiv cele muncitoare. Hannah Arendt defineşte lumpenproletariatul sau plebea ca lumpenul tuturor claselor (2, 200), ca „o masă populară liberă de orice principii” (morale, n.n.), ca „lumea interlopă a clasei burgheze” (2, 420), ca „un produs secundar al modului de producţie capitalist” (2, 393) etc.

Definiţii corecte, dar care fac abstracţie de faptul că toate orânduirile bazate pe clase sociale au generat şi au avut o categorie socială ce poate fi asimilată plebei sau lumpenproletariatului.

Procese economice ori/şi sociale necontrolabile la scară macrosocială au generat şi generează o masă variabilă de inadaptaţi, pe care statul şi societatea trebuie să-i tolereze, chiar luând, uneori, împotriva lor măsuri punitive.

Alternând aceste măsuri cu altele de „protecţie socială”, ca să folosim o sintagmă modernă, statul a trebuit şi este obligat să-i considere ca un dat inevitabil. Plebea sau lumpenproletariatul au avut dintotdeauna rolul unei mase de manevră în lupta politică, fiind folosită pentru accederea la putere pe cale legalistă ori revoluţionară. Vom reveni.

2

Atât termenul „plebeu”, cât şi cel de „proletar” au apărut în antichitate, în Imperiul roman, şi se referă la nişte realităţi bine documentate istoriografic. La început plebeii erau străinii, peregrinii, cei naturalizaţi la Roma, cărora „autohtonii” nu erau dispuşi să le acorde toate drepturile de care beneficiau ei înşişi, în primul rând dreptul de a alege şi de a fi aleşi.

Printr-o luptă paşnică, („răscoalele plebei”), ei au obţinut, treptat, dreptul egale cu „cetăţenii Romei”, în rândurile cărora s-au „topit” prin romanizare deplină. Discriminările au continuat să-i vizeze pe italici, care „răsculându-se” şi ei, au obţinut în timpul lui Sulla abolirea lor. De acum înainte, statutul plebeian desemna doar starea materială a individului şi nu statutul său social – politic. Având drept de vot, plebeii au devenit masa de manevră electorală pentru candidaţii la funcţiile publice şi la Senat.

După Carcopino, plebea era „prea săracă să poată subzista fără alocaţiile împăratului” (3, 92), constând din ceea ce dramaturgul Juvenal a numit, cu o sintagmă celebră, „pâine şi circ” („pane met circense”) (3, 249). Alocaţii foarte costisitoare, având în vedere că numai la Roma între o treime şi o jumătate „trăia din mila publică” (3, 99), ceea ce-l făcea pe Juvenal să dispreţuiască acest „popor decăzut (ce) nu mai doreşte decât… pâine şi jocuri”. El nu mai era decât o „gloată degenerată de copii a lui Remus” (3, 92). Proporţiile mari ale plebei au fost explicate de Mommsen prin acapararea ocupaţiilor tipic orăşeneşti, meşteşu­gurile şi comerţul, de către marii proprietari de sclavi, ce le exercitau prin liberţi (4, 259-260). Atunci când plebeii încadraţi în armata plătită, de profesionişti, exasperaţi de abuzurile ofiţerilor, s-au răsculat, statul roman i-a tratat ca pe nişte duşmani.

Este adevărat că, mai întâi, aceştia, „Întinzându-i la pământ, îi bat cu ciomegele… Apoi stâlciţi, sfârtecaţi şi unii lăsaţi fără suflare, sunt zvârliţi în fluviul Rin” (5, 98-99), arată Tacitus, dar această revoltă s-a datorat faptului că au lipsit „cei ce ştiu să citească în adâncul sufletelor ostaşilor”, arată marele istoric.

Tacitus strecoară, aici, o profundă intuiţie de psihologie socială, pentru a nu incrimina direct statul roman, şi anume că a „întinde coarda” cu nepăsare şi iresponsabilitate implică pericolul unor revolte justificate ale celor „de jos”.

Plebea din armată s-a dovedit atunci şi ulterior (vezi armata ţaristă în 1916-1917) periculoasă pentru corpul ofiţeresc de comandă, în oștire apărând germenii „luptei de clasă” în situaţiile în care acest corp s-a detaşat de soldaţi şi i-a tratat ca pe nişte simpli executanţi fără cuvânt.

3

Nici oraşele medievale nu au dus lipsă de o plebe urbană, cu toate că la începuturi ele s-au constituit ca nişte comunităţi de meşteşugari şi negus­tori liberi, uniţi contra nobililor locali.

La început, sub numele de plebe urbană, s-a subînţeles categoria uceni­ci­lor şi calfelor, pentru ca, ulterior, aceasta să fie identificată cu orăşenii fără ocu­paţie stabilă, hoţii şi prostituatele, adesea din suburbii.

Ovidiu Drâmba precizează că încă din secolul XII au apărut bande de răufăcători şi că după 1350 s-au format asociaţii bine organizate de cerşetori profesionişti (26, 442).

Proliferarea interlopilor a obligat conducerile comunelor urbane să facă recensământul vagabonzilor, să-i expulzeze sau să-i pună la muncă forţată. Recidiviştii au fost supuşi la pedepse grele – închisoare, expunere la stâlpul infamiei ori însemnare cu fierul roşu, întrucât s-a ajuns la furtul copiilor pentru a fi trimişi la cerşit, la luarea de ostatici pentru obţinerea răscumpărării şi la apariţia unor adevărate cartiere de prostituate.

Mizeria din oraşele medievale a provocat acel dezastru demografic pe care l-a reprezentat ciuma din 1348 (26, 443).

Feudalismul târziu a sporit masa plebei urbane datorită refugiului populaţiei rurale sărăcite la oraşe, în căutare de lucru. Despre aceasta a scris pagini memorabile Hugo, în romanul „Cocoşatul de la Notre Damme”.

Hugo confirmă organizarea cerşetorilor în „bresle”, cu şefi recunoscuţi, concentraţi într-un cartier al Parisului supranumit de el „cetate a hoţilor”. Era un „neg hidos pe obrazul Parisului, canal de scurgere de unde se împrăştia, în fiecare dimineaţă şi venea să zacă în fiecare noapte gârla de vicii, de cerşetorie şi de vagabondaj, veşnic revărsată pe străzile capitalei, stup monstruos unde se înapoiau seara cu prada toţi trântorii ordinei sociale; azil mincinos în care ţiganul, studentul decăzut, haimanalele de toate naţiile - … - acoperiţi de răni false, … într-un cuvânt imens vestiar unde se îmbrăcau şi de dezbrăcau pe vre­mea aceea toţi actorii comediei eterne, pe care furtul, prostituţia şi crima o joacă pe străzile Parisului” (7, 125). Cartier format din „harababura ulicioarelor întune­cate”, a căror locuitori erau „tăvăliţi în mocirlă ca melcii după ploaie” (7, 123). Cruzimea plebei faţă de ceilalţi, rătăciţi în „cetatea hoţilor” este percepută de ea ca o replică justificată: „Cum vă purtaţi la voi cu ai noştri, aşa ne purtăm şi noi cu voi, aici. Legea pe care o aplicaţi vagabonzilor v-o aplică şi vagabonzii vouă” (7, 132), cu precizarea că societatea le aplica legea numai pentru infracţiuni reale.

Lumea feudală era dură cu oamenii fără căpătâi, le aplica pedepse aspre şi uneori disproporţionate pentru a pune capăt haosului din unele perioade şi zone.

Pericolul reprezentat de plebea urbană pentru întreaga societate s-a văzut cu toată limpezimea în marea revoluţie franceză. După istoricul Albert Mathiez, în timpul ei au avut loc „măceluri… odioase”. Toată Vandeea a fost măturată de plutoane de execuţie formate din plebeii numiţi sanculoţi, unul din conducătorii iacobini creându-şi o „poliţie secretă, încăpută pe mâna unor adevăraţi pungaşi”. Neprididind cu execuţiile, el a trecut la înecarea prizonierilor condamnaţi în Loara, soldată cu cel puţin 2.000 de victime” (10, 420). Gropile comune au împânzit zonele rebele, iar Franţa risca să devină un „monstruos cimitir”, după părerea secretarului regelui Prusiei, care l-a vizitat ulterior (19, 421).

Un ziarist al acelor zile scria: „Un guvern nu poate obţine dragostea şi stima prin Teroare… (…) scăldând totul în sânge şi transformând Franţa într-o mare închisoare” (10, 437).

În vremea aceasta, Robespierre, ca şi Lenin, mai târziu, insista pentru accelerarea ritmului condamnărilor (decapitărilor), acuzând tribunalul pentru „încetineala lui criminală” (10, 414).

Pentru prima dată un guvern revoluţionar a folosit plebea orăşenească contra altei categorii sociale „exploatate”, ţărănimea, care alcătuia majoritatea poporului francez.

Orice argument devine caduc în faţa acestei monstruozităţi şi descalifica dictatura iacobină ca pe una antipopulară. Agitatorul din „Împărat şi proletar” a lui Eminescu rezumă această enormitate prin versul „Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân”, cu precizarea că Robespierre a folosit în mod criminal o parte a poporului împotriva celeilalte, substituind „reacţiunea”.

Pornind de la realităţile revoluţiei franceze, Gustave Le Bon a numit aceste formaţiuni ale plebei „mulţimi criminale”, în amintita sa lucrare. Până atunci, forţa lor a fost exclusiv destructivă, „aceste mase inconştiente şi brutale” neştiind cum să exercite puterea (9, 9).

4

Plebea urbană modernă, consubstanţială capitalismului, a fost excelent descrisă în cartea lui Friedrich Engels, „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (1842). Acest filozof şi industriaş sadea a fost revoltat de lăcomia şi indiferenţa faţă de semeni a propriei sale clase. Muncitorul industrial (englez) suferă de „Nepăsarea brutală, izolarea nesimţitoare a fiecăruia în cercul intereselor sale particulare” (8, 44).

Nuanţează pricinile demoralizării şi căderii în plasa de păianjen a mediului vicios în care trăieşte şi de care nu scapă decât firile puternice şi capabile de reţinere; firile labile îi devin ţinte şi victime sigure.

Din psihologia lor, arăta scriitorul Carlyle, lipseşte cumpătarea, fermitatea şi statornicia, căci „lumea aceasta nu este pentru ei un cămin ospitalier, ci o în­chi­soare mohorâtă, plină de chinuri, de răzvrătire, pizmă şi înverşunarea împo­triva lor înşişi şi a tuturor oamenilor” (cf. 8, 122). Marile concentrări ale populaţiei muncitoreşti urbane au devenit în capitalism mediul favorizant al crimei, prosti­tuţiei, furturilor, mari „centre ale depravării omeneşti”, având în vedere „caracterul contagios al exemplelor rele şi greutăţii de a ocoli ispitele viciului” (8,125). Nesiguranţa locului de muncă, adică spectrul şomajului, este considerată principala cauză a demoralizării şi dezechilibrului sufletesc, orice conjunctură nefavorabilă ameninţând să-l arunce în vâltoarea din care s-a salvat temporar” (8, 45).

Alternarea situaţiei de angajat şi de lumpenproletar fără mijloace de subzistenţă îl epuizează psihic şi moral.

Dar şi ca angajat el suferă de epuizare fizică, din cauza zilei de muncă lungi şi a intensităţii ridicate a muncii, ce îl împinge spre alcool (8, 105), ce devine aproape unicul izvor de bucurie şi destindere (8, 109). Or, alcoolul este soarta primirii tuturor bolilor şi al degenerescenţei fizice, ce coboară vârsta medie a proletarului urban cu 12 ani faţă de locuitorul rural (8, 111-112).

Unica soluţie salvatoare era, după F. Engels, starea de revoltă (dar nu anarhică), faţă de reaua alcătuire socială, implicarea în mişcarea sindicală (trade-unionistă) şi în cea chartistă (pentru vot universal), singurele care puteau salva demnitatea muncitorilor.

Acestea le permiteau menţinerea pe linia de plutire, resemnarea sau pierderea echilibrului lăuntric, ducând la alunecarea în marasm (8, 123). Oda­tă pierdut acest echilibru, muncitorul se transforma din proletar în lumpen­proletar.

Cele două categorii trăiau împreună, în acelaşi mediu, dar înfruntau viaţa cu mijloace diferite, solidaritatea de clasă în cazul proletarilor şi capitularea în faţa greutăţilor vieţii în cel al lumpenproletarilor. Între cele două categorii exista o osmoză, crizele economice determinând o extensie a lumpenproletariatului în rândurile muncitorilor industriali, iar o revenire a producţiei permiţând resorbirea unei părţi a „armatei industriale de rezervă”.

Engels constata în amintita carte că în Anglia existau la acea dată (1842) azile de noapte cu tarife reduse pentru săraci, precum şi azile de caritate, fără taxe, precum şi cantine sociale ce ofereau mese gratuite. Societăţi de caritate (filantropice) au fost create în Anglia şi SUA (ce au urmat modelul englez), sub patronajul bisericii, pentru a veni în ajutorul celor nevoiaşi.

Clasa dominantă şi cea politică engleză, dar şi omoloagele lor americane, în consens cu sindicatele, au ştiut să atenueze  şi să dezamor­seze conflictul social latent din marile oraşe industriale prin măsurile pe care le-au luat. Lumea anglo-saxonă a ştiut să „managerieze” relaţiile sociale create pe fondul societăţii şi economiei burgheze pentru ca să nu se producă explozii sociale violente. Nu erau îndreptăţite speranţele lui Jack London într-o mare revoltă socială la începutul secolului XX în America.

Faptul că „puţini membri ai clasei capitaliste (americane, n.n.) întrevăd ameninţarea revoluţiei” (6, 232), i se părea lui London ca un caz tipic de mio­pie socială, dar era, în fapt, o percepţie corectă. Jack London, ca socialist marxist, se temea de plebea urbană, ca una ce putea pune în pericol, prin revoltele sale anarhice, obiectivele socialiştilor. A exprimat această teamă în romanul de utopie neagră intitulat „Călcâiul de fier”. În imaginara lor răscoală de la Chicago, London îşi dezvăluie toate obsesiile privind spiritul lor destruc­tiv. Îi numeşte pe plebei „oamenii abisului” ori „fiara din adâncuri.

„Năvăleau… în valuri de furie, urlând şi mugind ca nişte fiare, tur­mentaţi de whisky-ul din cârciumile prădate, înnebuniţi de ură, scoşi din minţi de setea de sânge,…, fiinţe cu mintea întunecată şi sălbăticită, pe ale căror chipuri tot ce e divin în mod se şterse şi tot ce e bestial se întipărise adânc, …, feţe livide, din care societatea supsese ca un vampir întreagă seva vieţii, arătări umflate şi sluţite de grosolănie şi desfrâu, …, chipuri diavo­leşti, contorsionate şi răvăşite, monştri diformi, …, lepădăturile şi pleava vieţii, hoardă drăcească dezlănţuită în urlete şi turbare” (în 6, 610).

Dacă asemenea malformaţii morale ale plebei, întrevăzute de London, nu s-au manifestat în America, unde nu s-a declanşat nici o revoluţie, ele au însângerat din plin Franţa iacobină, Rusia bolşevică, China maoistă şi Cambodgia polpotistă.

5

După cum am arătat anterior, iacobinii nu au ezitat să instige la luptă plebea şi să-i permită să-şi refuleze toate ranchiunele contra Vechiului Regim şi a întregii societăţi, ştiind de ce grozăvii este capabilă. De acum înainte, autorii de noi dogme, sociale de data aceasta, dar căpătând puterea vechilor dogme, vor apela la plebe, speculând ceea ce Gustave Le Bon a numit „psihologia mul­ţimilor”. Ei au intuit că succesul luptei pentru acapararea puterii este legat de „schimbări(le) survenite în opinii, concepţii, credinţe”, deoarece de acum înainte „evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor” (9, 7).

Manipularea maselor nu a eliminat caracterul distructiv al mobilizării plebei în revoluţiile sociale. Cei ce au făcut-o, precum Robespierre, Lenin, Hitler, Mao ori Pol Pot au ştiut că mizarea pe plebe este în sine periculoasă pentru toată societatea, dar au făcut-o pentru a distruge în chip radical vechiul regim şi a folosi climatul de violenţă pentru a-şi elimina competitorii la puterea absolută.

Ei au intuit că aceşti aliaţi temporari vor trebui ulterior temperaţi, la nevoie pe cale violentă, folosind alte forţe, pregătite din timp, deoarece vor deveni duş­mani ai ordinii, în general, şi a regimului instaurat cu concursul lor, în special.

Nu au putut cuantifica anticipat gradul opoziţiei lor la noua ordine după cucerirea puterii. Au exprimat, însă, fie necesitatea celei de-a doua revoluţii, precum la nazişti, fie cea a revoluţiei permanente, ca la bolşevici, tocmai în eventualitatea conflictului cu aceşti aliaţi temporari. În general, revoluţionarii au văzut în plebe o categorie periculoasă, având, pe de o parte, trăsăturile unui aliat potenţial natural, iar pe de alta a unei mulţimi nestăpânite, ce poate pune în pericol obiectivele revoluţiei prin anarhismul şi sadismul ei.

Lideri revoluţionari de notorietate în epocă au ezitat în faţa acestui Ianus bifrons (zeu cu două feţe), pe care nu-l  puteau ocoli şi dezavua fără a fi acuzaţi de aroganţă aristocratică şi nici utiliza cu folos fără riscul de a fi târâţi în anarhis­mul propriu unor conştiinţe declasate. Teama de o asemenea întorsătură l-a preocupat, după cum am arătat, şi pe Jack London.

6

Bolşevicii au trebuit, din cauza puţinătăţii proletariatului în numele căruia au declanşat revoluţia, să apeleze la lumpenproletariatul reprezentat de ţăranii – soldaţi dezertori în masă din armata rusă.

Dezertori la îndemnul bolşevicilor, ce au acţionat ca ţara lor să fie înfrântă în război, pentru a putea răsturna regimul ţarist, iar apoi guvernul Kerenski. Instigând ura şi nesupunerea faţă de ofiţeri, bolşevicii au creat în mod premeditat o stare de anarhie pe front, ce a sporit eşecurile armatei ruse.

Instigările au avut succes datorită prezenţei latente a unui conflict de clasă în rândurile armatei; ofiţerimea era de origine nobiliară ori burgheză, iar la nivel inferior de sorginte cazacă, în vreme ce „trupa” era predominant formată din ţărani săraci. Relaţiile stăpân-slugă din societatea civilă erau transpuse şi în armată, cu circumstanţa periculoasă că „sluga” era înarmată.

Incapacitatea unor cadre de armată de a conduce cu minime pierderi operaţiunile militare a stârnit revolta „trupei” în unele cazuri. Aşa s-a coagulat, treptat, un spirit de frondă al trupei, contra ofiţerimii, amintind de cel evocat de Tacitus ca pricină de revoltă făţişă în armata romană.

Armata rusă a moştenit năravul asiatic barbar al jafului de război, având cutuma „dreptului” cuceritorului de a dispune după bunul plac de cei cuceriţi timp de 2-3 zile, precum turcii la cucerirea Constantinopolului, în mai 1453. Un istoric francez arată că această cutumă a şocat Europa în timpul lui Alexandru I, contemporanul lui Napoleon, prin jafurile cazacilor (11, 159), dar şi în primul răz­boi mondial, un general rus îşi îmboldea soldaţii la cucerirea unui oraş prin cuvintele „Dacă-l luaţi, vi-l las două ceasuri” (12, 76), iar Soljeniţin confirmă că şi în al doilea război mondial „eroicii ostaşi sovietici” practicau jaful sub numele de „trofee de război”.

Anarhia din armata rusă în descompunere a determinat lichidarea ofiţerilor ce nu şi-au găsit refugiu la gărzile albe în curs de formare contra regimului bolşevic ajuns la putere în octombrie 1917, şi extinderea jafului de război pe propriul teritoriu.

Remobilizarea armatei lăsată la vatră la numai câteva luni de la ieşirea Rusiei bolşevice din război şi fragmentarea ei în „gărzile albe” şi Armata Roşie, a fost urmată de izbucnirea între ele a unui pustiitor război civil, ce a durat aproape 3 ani. Corpul de comandă al Armatei Roşii s-a plebeizat radical, fiind format din comandanţi semidocţi, iar uneori chiar din generali analfabeţi, precum „vestitul” Ceapaev.

Tot ce ştiau ei erau sălbatecele şarje de cavalerie de genul celor ale cavalerilor cruciaţi şi uciderea în masă a prizonierilor, după acelaşi model. Deci, în Armata Roşie s-au asociat atât criminalitatea impulsionată de comisarii bolşevici prin lichidarea prizonierilor „contrarevoluţionari”, cât şi jefuirea, în lipsă de altceva, a propriilor compatrioţi fără apărare.

Comportarea criminală a „roşilor” a ajuns binecunoscută în acei ani, doar cei ce nu au trăit acele zile putând fi îmbrobodiţi de romanele lui Şolohov, Ostrovski Serafimovici ori Babel, ce îi făceau „răi” doar pe cei albi, la roşii excesele fiind sporadice şi urmate de măsuri disciplinare: „… te vom judeca mâine pentru comportarea ta vrednică de un ostaş roşu”, i-ar fi spus comisarul politic unui soldat ce şi-a ameninţat gazda la care era încartiruit! (12, 116). Ceea ce punea Solohov pe seama „albilor” trebuie citit în cheie inversă: „Erau capturaţi tot mai puţini prizonieri. Uciderea lor începuse să se prefacă în regulă. Un val de jafuri cuprinse tot frontul (…) Se lua orice, de la cai şi trăsuri până la lucrurile cele mai grele şi fără nici un folos. Luau toţi: şi cazacii, şi ofiţerii (…), iar… prada strânsă era trimisă acasă” (12, 76). Unora începuse să le placă acest război, exprimând mentalitatea jefuitorului: „«Ce-i al tău e al meu şi a lui Dumnezeu»” (12, 84), un asemenea „erou” gândind cu voce tare: „să tot fie război încă măcar vreo cinci ani” (12, 79).

Aceşti ţărani-soldaţi, dezvăţaţi de muncă şi nărăviţi la jafuri au devenit ucigaşi ori călăi dezumanizaţi. Nu-i exceptau nici pe ţăranii şi muncitorii cu mâinile bătătorite dacă primeau ordin ori dacă aşa aveau cheful.

Din ei erau alcătuite, la sfatul lui Lenin, tribunalele extraordinare care, ca şi tribunalele sanculote din timpul marii revoluţii franceze, semănau moarte pe unde treceau. La judecăţile lor „o învinuire, vreo două întrebări, condam­narea şi – la zid! – sub o rafală de mitralieră” (12, 127). Constituiau motive de condamnare la moarte nu numai aşa-zisa colaborare cu duşmanul, ci şi faptul că cei incriminaţi „au trăncănit ceva ce nu se cuvenea”, neexceptându-i nici măcar pe cei „învăţaţi să ţină coarnele plugului” (12, 156). Din momentul în care o revoluţie, fie ea iacobină sau bolşevică, execută „oameni de la coar­nele plugului” numai deoarece aceştia se află în tabăra cealaltă, se descalifică definitiv şi devine una criminală.

Victor Suvorov este la fel de categoric atunci când revoluţia zisă proletară reprimă proletariatul. Din momentul în care „primele picături de sânge munci­toresc au căzut pe caldarâmul de la Liteinaia, sistemul pe care îl cunoaştem deja de 80 de ani a luat o întorsătură totală şi definitivă” (13, 74), spre unul criminal, încă de la începuturile sale.

Cazacii, ţărani înstăriţi alcătuind o parte de elită a armatei ţariste, au perceput regimul bolşevic ca pe unul al plebei, al mujicilor, ce-şi doreau nivelarea socială. El era, după un personaj al romanului lui Şolohov, „o putere a satanei… (…) Păi, e cu putinţă să-i faci pe toţi o apă şi-un pământ? (…) Am muncit toată viaţa, mi-am încovoiat spinarea, m-am scăldat în sudoare şi, poftim! Să am traiul cu al aceluia care n-a mişcat nici măcar un deget ca să scape de nevoi! (…) Această putere taie avântul unui gospodar… (Ce pro­fetică viziune, n.n.). Azi agoniseşti, iar mâine vin dumnealor şi-ţi iau totul” (12, 123).

Personajul făcea aluzie la rechiziţiile forţate făcute de aşa-zisele detaşa­mente de aprovizionare ce „mătură toate, fără urmă”, cum recunoştea chiar un soldat dintr-o asemenea unitate (12, 681), aducând foametea la sate, pentru a salva oraşele, cum pretindea Lenin.

Unii ţărani s-au răsculat contra acestor samavolnicii, fiind catalogaţi imediat ca „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”, suferind represaliile unor unităţi ale Armatei Roşii, conduse de „legendarii” Tuhacevski ori Budionâi. Solohov recu­noaş­te că „populaţia locală îi simpatiza, …, îi informa despre mişcările unităţilor roşii şi-i adăpostea la nevoie” (12, 679). Contra lor, a poporului în fapt, a fost trimisă Armata Roşie, înzestrată de regim cu comisari politici, ce îndemna soldaţii „roşii” să fie necruţători, încât se părea că „Toţi psihopaţii, toţi sadicii şi ucigaşii s-au adunat sub flamurile roşii” (13, 327). La Poltava şi Kremenciug, toţi preoţii au fost traşi în ţeapă, la Tariţân (ulterior Stalingrad, n.n.), prizonierii au fost tăiaţi cu ferăstrăul, la Ekaterinburg au fost răstigniţi ori lapidaţi, iar la Odessa au fost aruncaţi în focarul navei, legaţi de scânduri (13, 126). „Bestialitatea comunistă roşie din războiul civil întrece tot ce a cunoscut omenirea privitor la cruzime şi sadism”, constată Victor Suvorov (13, 127), regretând că un şrapnel nu i-a nimicit pe Lenin şi Troţki în 1917 (13, 144).

7

Acelaşi autor crede că Stalin, ca şi Hitler, prin „noaptea cuţitelor lungi”, a fost nevoit să-i lichideze pe ultrarevoluţionarii (13, 39) de origine şi orientare plebeie.

Lichidarea troţkismului în partid şi a vechiului corp de comandă condus de Tuhacevski, excesiv de militarist şi belicos, ar fi reprezentat cele două feţe ale înlăturării anarhismului plebeian de care puterea politică şi armata s-ar fi molipsit încă de la revoluţia bolşevică. Că Troţki a fost creatorul Armatei Roşii este neîndoielnic, ca şi faptul plebeizării corpului de comandă şi punerea lui sub controlul comisarilor politici numiţi de partid.

Aceste două iniţiative au slăbit considerabil unitatea de comandă şi însăşi disciplina militară.

Suvorov crede că Stalin i-a imputat şefului M.St.M. Tuhacevski „militaris­mul roşu”, presiunea pentru creşterea cheltuielilor militare până când acestea au depăşit „posibilităţile statului”, creşterea excesivă a efectivelor în virtutea ideii că „puterea unei armate stă în număr” (13, 198), şi dorinţa de folosire a acesteia „pentru interesele proletariatului mondial” (13, 137), adică în aventuri externe.

După Suvorov, asemenea comandanţi „De dragul armamentului au ruinat ţara” (13, 150); Tuhacevski neputând fi convins „să înceteze aceste încercări” (13, 214), a fost nevoie să fie găsit pretextul trădării în favoarea Germaniei hitleriste pentru a fi lichidat. Mai înainte, pentru a controla armata, Stalin l-a numit ministru al apărării (comisar al poporului pentru apărare, după limbajul bolşevic) pe Voroşilov, un apropiat obedient ce a fost „întotdeauna descris ca un idiot dus cu pluta şi nimic altceva” (13, 251). „Episodul Tuhacevski”, în fapt decimarea corpu­lui de comandă al Armatei Roşii, pare să fi fost unul al luptei pentru putere în cercurile bolşevice, pentru câştigarea controlului asupra armatei, insuficient documentat şi lămurit. Stalin nu a permis „existenţa unor clanuri adversare… şi nesupuse în armata sa”, crede Suvorov, formate încă de la construirea ei din bande plebeie, cu comandanţi plebei, la începutul războiului civil.

În cele ce urmează, ne referim la antrenarea plebei în declanşarea şi desfăşurarea marii terori din anii 1936-1938, numită şi Ejovşcina.

Era „sfârşitul înfruntării dintre «birocraţia stalinistă termidoriană» şi «ve­chea gardă leninistă», credincioasă angajamentelor sale revoluţionare”, după Nicolas Werth (cf. 19, 175), care nu a făcut victime doar în eşaloanele „gărzii leniniste”, ci, mult mai multe, în rândurile tuturor categoriilor sociale.

Din totalul celor peste 680.000 de persoane executate, proporţia activiş­tilor comunişti a fost foarte mică, cele mai multe pierind în „asasinate de masă, …, îndreptate împotriva întregii societăţi” (19, 182).

Marile procese publice de la Moscova, îndelung şi atent regizate, au deschis cortina doar asupra celor 5 membri ai Biroului Politic, 98 ai Comi­tetului Central, 72 ai conducerii Comsomolului şi a unui număr de generali şi mareşali. La Kiev, după numirea lui Hruşciov în fruntea partidului comunist ucrainean, numai trei din cei 200 de membri ai CC a acestuia au supravieţuit.

„Spre deosebire de procesele cu uşile închise sau de şedinţele secrete ale troicilor, unde soarta unui acuzat se hotăra în câteva minute, procesele publice ale conducătorilor aveau o puternică tentă populistă şi îndeplineau o însemnată funcţie propagandistică. Scopul lor era întărirea alianţei dintre «populaţia de rând, (şi) activistul simplu, apărător al dreptăţii»”, a acestora cu Cârmaciul, punând „oamenii de rând în postura de «deţinători ai dreptăţii»” (19, 183).

Procesele publice de la Moscova şi din alte oraşe aveau ca obiect „complotul”, pentru care unica pedeapsă era execuţia şi ca instrumente „oameni din popor” de cea mai joasă extracție.

Încă de la procesul eserilor din 1922, „prima încercare de proces public chiar sub ochii Europei întregi şi prima încercare de «indignare a maselor»”, ara­tă Soljeniţin, această „indignare (a) maselor a fost deosebit de reuşită” (21, 305). În primul rând contra socialiştilor europeni ce au ţinut să participe la proces; „va­gonul socialiştilor a fost asaltat de manifestările mânioase ale muncitorilor, care le cereau să dea socoteală pentru intenţiile lor contrare­voluţionare”, unuia dintre ei dorind a-i „pune ştreangul de gât” (38, 306). În sala procesului, înţesată de cekişti în civil, „masele” „îi întrerupeau cu strigăte şi pe inculpaţi şi pe apărători”  (21, 307). Înaintea rostirii verdictului, autorităţile „Au adunat coloane muncitoreşti, …, cu flamuri şi pancarte - «Moarte inculpaţilor»”, în vreme ce sub ferestre „se agita mulţimea dezlănţuită” ce le adresa o „ploaie de insulte şi batjocuri”, care a năvălit apoi în sală şi „a cerut pedeapsa cu moartea” pentru inculpaţi (21, 307).

Această sinistră farsă judiciară trebuia să justifice procesul şi condamnă­rile în ochii străinătăţii şi ai opiniei publice interne, să dea impresia unităţii de sim­ţire între justiţie şi popor şi să asocieze masa de manevră a plebei la crimele regimului.

Procesul „partidului industrial” din 1930, ce a reunit „pe banca acuzaţilor… toată industria ţării, toate ramurile ei şi organele de planificare” (21, 317) şi la care acuzaţii bine „preparaţi” în anchetele judiciare recunoşteau „Sunt un duşman de clasă”, „sunt vândut” (21, 318), nu a dus lipsă nici el de revolta justificată a maselor. La sfârşitul depoziţiilor „se aude doar tropăitul manifes­tanţilor şi urletul de dincolo de fereastră: «Moarte! Moarte! Moarte!»” (21, 323). După acest proces, ce a dus la lichidarea unei mari părţi a mana­gerilor tehnici şi economici, cu grave consecinţe economice, „orice muncitor poate nu doar să nu îndeplinească dispoziţiile inginerului, dar poate chiar să-l lovească fără să fie pe­depsit (căci) ca reprezentant al clasei conducătoare, muncitorul va avea întot­deau­na dreptate” (21, 328).

La marile procese din 1936-1938, atât la Moscova, cât şi în alte oraşe, pre­zenţa „maselor indignate”  a fost nelipsită.

Arthur Koestler a imaginat, în romanul „Întuneric la amiază” un proces gene­ric al unui membru al „gărzii leniniste” din acei ani.

Procesul lui R. are loc „În prezenţa unui public agitat” (17, 131), ce a avut „repetate manifestări de indignare şi dispreţ” (17, 182). Într-un colectiv de muncă s-a citit şi iscălit o rezoluţie în care se cerea ca „trădătorii să fie exterminaţi fără milă”, cu înţelesul subliminal că „Cel ce arată milă este el însuşi un trădător ce trebuie demascat…” (17, 183). Acuzaţia standard ce i-a fost adusă lui R., de „asasinare premeditată a conducătorului Partidului, a stâr­nit valuri de indignare în public; s-au auzit în mod repetat strigăte: «Îm­puşcaţi-i pe câinii turbaţi!»” (17, 185). (R. era acuzat, alături de un alt „câine turbat”). Victimele marilor procese din 1936-1938 fiind membri ai vechii „gărzi leniniste”, era absurd să fie bănuiţi de răsturnarea regimului comunist, aşa cum suna un cap standard de acuzare, dar sub aceeaşi acuzaţie mincinoasă au distrus ei înşişi destinele a milioane de persoane. Koestler aprecia pe drept: „Erau prea prinşi în plasa propriului lor trecut, în plasa de păianjen pe care singuri şi-o ţesuseră” (17, 187). Era inutilă reflecţia victimei-călău „Re­gimul Numărului 1 mânjise idealul statului social aşa cum unii papi medievali mânjiseră idealul unui imperiu creştin” (17, 191).

8

În cele ce urmează vom analiza relaţiile dintre partidul nazist, respectiv regi­mul hitlerist cu plebea înainte şi după cucerirea puterii. Conducătorii nazişti făceau parte din ceea ce s-a numit „generaţia frontului”, care au văzut în război un instrument, o şansă, a unei noi ordini mondiale, ridicând cruzimea „la rangul unei virtuţi majore” (2, 412), după Hannah Arendt.

Liviu Rebreanu redă cu măiestrie expresia acestor convingeri prin glasul unui personaj din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, ofiţer în armata austro-ungară în tranşeele aceluiaşi război mondial: „o crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală (…) Şi atunci peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate de morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii îşi vor strânge mâinile şi, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează (şi) în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi” (15, 40). „Lumea nouă” dorită cu ar­doare de acest combatant s-a metamorfozat în totalitarism.

La o „lume nouă” visa şi Hitler, pentru care „întoarcerea la viaţa civilă, la înspăimântătoarea viaţă normală, de care el, omul fără patrie, fără profesie, fără familie, fără un scop în viaţă, nu putea avea parte” (14, 38). Hitler era un plebeu. Înainte de primul război mondial, „Refuza orice muncă fizică, orice slujbă care să-i dea posibilitatea să câştige o pâine” (14, 28), mâncând la azilurile populare (14, 30), cazarea la căminul de burlaci „reprezentând o promovare în ierarhia drojdiei societăţii” (14, 31).

S-a naturalizat în Germania la München, plecând din Austria înaintea izbucnirii primului război mondial, ducând o viaţă boemă dezordonată şi luptând apoi în armata germană pe frontul din Franţa. I-a plăcut războiul, primind mai multe decoraţii. Nu i-a plăcut pacea care a urmat, alături de mulţi alţii, ce nu-şi găseau locuri de muncă ori nici nu încercau, precum Hitler. „Ţara era populată de o mulţime de oameni dezrădăcinaţi, pe care războiul îi aruncase la marginea societăţii” (14, 29).

Această pauperizare sau plebeizare a societăţii, această drojdie socială răspândită în toată ţara a dospit aluatul dictaturii ce avea să vină. Nu a revenit lui Hitler întâietatea de a coagula aceste categorii dezrădăcinate într-o forţă politică. Me­canicul Drexler a creat, în 1919, partidul muncitoresc german. Doi aderenţi s-au remarcat, însă, până la a-l eclipsa pe fondator: Hitler, ca orator şi agitator şi Ernest Röhn, ca organizator al formaţiunilor paramilitare ale partidului numit S.A. Hitler repeta neîncetat aceleaşi teme, pe placul asistenţei, şi anume nedreptatea Tratatului de la Versailles şi problema evreiască, cu o vehemenţă şi cu o înfierbântare ce electriza ascultătorii. A obţinut, până la urmă, poziţia numărul 1 în partid, a cărui nume l-a schimbat, în 1921, în Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist german.

A dovedit „cunoaşterea profundă a metodelor psihologice de a domina masele” (14, 54). Conştient că ascensiunea politică nu depinde numai de sprijinul plebei şi folosirea forţei, a început să viziteze unele saloane, interesate de atitudi­nea sa declarat anticomunistă (14, 46), ajutat în acest sens de mai rafinatul într-ale politicii Herman Göering.

Joseph Göbbels, un intelectual  de dreapta, l-a ajutat şi el pe Hitler, dân­du-şi concursul la spectacolele discursurilor sale, creând o adevărată regie a mitin­gurilor. Se succedau defilarea drapelelor, marşurile ritmate, Heil-urile into­nate extatic, intrarea în scenă la lumina reflectoarelor, apoi cuvântarea într-o intensitate crescendo, până la isterie, ce l-au făcut cunoscut în lume după 1933 prin transmisiile radio. Punerea în scenă cu aceste ingrediente afective şi gre­gare urmărea „«Scoaterea din circuit a gândirii» (şi) crearea unei «stări receptive de devotament fanatic»” (19, 69).

Eficacitatea propagandei prin astfel de mitinguri a fost legată de utilizarea unor fraze simple, a unor lozinci repetate într-una, de formulări categorice şi fără echivocuri, cu un cuvânt de măiestrie demagogică.

Gustave Le Bon a intuit cu 3-4 decenii înainte eficacitatea unor asemenea procedee, pornind de la antemergătorii lui Hitler întru spectacol şi demagogie, pe care însă viitorul Führer i-a întrecut categoric. Le Bon afirmă că, sub influenţa unor manipulatori, masele suferă de sugestibilitate ca cel hipnotizat din partea unei persoane ce îl apără de îndoieli şi incertitudini. Le transformă bănuiala în certitudine, impunându-le să vadă lucrurile în bloc, în alb sau negru, fără nuanţe (9, 24-26).

Din cauza lipsei „oricărui spirit critic”, manipulatorii reuşesc să-şi planteze ideile „în sufletul mulţimilor”, transformându-le într-o „forţă invincibilă” (9, 34). (Este frapantă această constatare a lui Le Bon cu cea a lui Lenin, după care o idee devine o forţă materială atunci când cuprinde masele). Hitler era „oratorul mulţimilor”, capabil „să provoace o beţie colectivă” (14, 48) şi să fie privit ca „întruchiparea mântuitorului” (14, 50), ceea ce a ajuns să creadă el însuşi. Nu este, deci, de mirare că a ajuns la putere prin alegeri libere şi nu prin lovitură de stat, idee  ce îi repugna.

A ajuns la ruptura cu plebea, pe valul căreia s-a ridicat, din pricina lui Ernest Röhm, căruia Joachim Fest îi face următorul portret: acesta era „repre­zentantul tipic al acelei categorii de declasaţi care nu-şi aflaseră locul decât în armata brună a lui Hitler” (14, 190). Subordonaţii săi erau „o bandă de lichele” din generaţia frontului, suferind de „regretul după viaţa de chefuri şi beţivăneală de pe vremuri” (14; 191, 188).

Hitler a conceput S.A. doar ca pe o „grupare militară auxiliară cu ajutorul căreia, prin acte de terorism, să cucerească puterea politică” (14, 193), în vreme ce Röhm aspira el la puterea supremă. Înaintea cuceririi pute­rii, aceste „deta­şa­mente de asalt” au practicat o „teroare brutală şi sânge­roasă, manifestată prin pogromuri şi lupte de stradă” prin „arestări abuzive în zorii zilei”, urmate de „execuţii rapide cu pistolul sau cu ştreangul” (16, 25). Provenienţa majorităţii acestor detaşamente le recomanda pentru asemenea „misiuni”; era vorba de toţi declasaţii „a căror ură faţă de societate venea să întărească extraordinara agresivitate a aventurierilor care activau în rândurile lor” (14, 190). Într-o primă fază, ideologul partidului, Goebbels, considera că brutele S.A. erau utile, deoa­rece „ceea ce (nu) au în creier (au) în inimă şi, ceea ce este esenţial, au în pumni” (14, 120). Ulterior, după accederea la putere, avea să declare, în mar­tie 1933, că „guvernul are intenţia să nu mai lase poporul de capul său” (14, 126), un avertisment clar la adresa S.A.

Dictatura se „aşezase” şi avea nevoie de un lustru de respectabilitate, rene­gându-şi originile şi mentalităţile plebeie, opinia publică fiind sătulă de vio­lenţa şi anarhia provocate de S.A. Hotărâtoare era, însă, atitudinea lui Adolf Hitler. Acesta a hotărât să lichideze izvorul de anarhie reprezentat de S.A. I-a lichidat conducerea la 30 iunie 1934, în frunte cu Ernest Röhm, în ceea ce s-a numit  „noaptea cuţitelor lungi”. Fără a lichida  S.A., Hitler i-a redus substanţial atribuţiile şi efectivele, transformându-le în auxiliare ale poliţiei de stat şi punând pe primul plan S.S., condus de Himmler.

În discursul din 13 iulie 1934, Hitler s-a dezis de drojdia societăţii, în care colcăise el însuşi timp de 15 ani. I-a numit pe conducătorii S.A. ca „un grup de elemente distructive ce doreau să permanentizeze revoluţia, ce au aflat în ni­hilism o ultimă profesiune de credinţă… (fiind) plini de ură faţă de orice auto­ritate”.

9

După victoria revoluţiei bolşevice, orice ocazie favorabilă impunerii unor regimuri comuniste în lume a fost folosită prin livrarea de armament şi muniţii, şi prin trimiterea unor consilieri care să „direcţioneze” mişcările de stânga în sensul dorit de Moscova.

Un asemenea prilej a oferit războiul civil spaniol dintre anii 1936-1939, cunoscut de opinia publică şi datorită operelor literare ale lui Hemingway, Malraux şi Georg Orwell. Cei trei voluntari cu vederi de stânga s-au dumirit aici de adevărata faţă a exponenţilor „socialismului victorios” ce se comportau, după Kravcenko, în străinătate ca acasă şi acasă ca în străinătate. Unul din personajele romanului „Speranţa” a lui André Malraux „acţiona deja ca şi cum Spania ar fi fost o ţară satelită” (18, 38), un altul fiind convins că „vor fi împuşcaţi prizonierii”, ca în războiul civil din Rusia sovietică, sub presiunea consilierilor K.G.B. (18, II, 157). Voluntarul american Hemingway vede în Spania consiliată de sovietici scene care îl şochează.

Prizonierii erau împuşcaţi în ceafă (20, 157), patent sovietic impus republi­canilor, iar alţii erau căsăpiţi cu seceri, coase şi îmblăcii de extremiştii beţi. Aceeaşi paria ai societăţii alcătuiau grupările anarhiste, apărute în Spania încă în timpul lui Bakunin, un participant la acest carnagiu înfiorător, afirmând că aceştia ar fi trebuit „nimiciţi din capul locului” (20, 195). Dar nu numai anarhiştii îşi făceau de cap, ci însăşi unităţile republicane „consiliate” de trimişii Moscovei. Heming­way aminteşte de actele banditeşti comise de divizia a 11-a republicană condusă de generalul Lister contra civililor nevinovaţi.

„Mai bine condamnăm o sută de nevinovaţi decât să scăpăm un singur vinovat”, se exprima într-un veritabil stil leninist Dolores Ibarruri, cea supranumită Passionaria, ajunsă apoi preşedinte al Partidului Comunist Spaniol.

10

Un alt prilej de „ajutor internaţionalist” al Moscovei l-a reprezentat anar­hia de care a fost cuprinsă China la sfârşitul primului război mondial. Din 1912 China era o republică, condusă de doctorul Sun Yan Len, ca urmare a înlătu­rării ultimului împărat printr-o revoluţie. Era necesară însă centralizarea statului, posibilă numai prin anihilarea camarilelor provinciale, bazate pe capi­talişti străini ce împărţiseră China în zone de influenţă încă de la sfârşitul secolului XIX.

În iulie 1921 s-a creat Partidul Comunist Chinez, sub tutela Comin­ternului. Încrezându-se în intenţiile afişate de guvernul sovietic de a ajuta poporul chinez contra capitaliştilor străini, Sun a permis intrarea comuniştilor în partidul naţio­nalist chinez numit Guomindang.

Cominternul a trimis în China un grup de consilieri condus de Borodin. La moartea lui Sun, conducerea ţării a fost preluată de ginerele acestuia, Cian Kai-Şek. Acesta şi-a dat repede seama că trimişii Moscovei, în frunte cu Borodin, urmăreau comunizarea Chinei şi aducerea ei sub hegemonie sovietică.

El nu a ezitat să o rupă brutal cu comuniştii şi să combată cu forţa armelor oştirea în formare a comuniştilor lui Mao Tze Dun. Nucleul ei a fost datorat mafioţilor ce formau Banda Verde de la Shanghai, botezată apoi Garda Roşie, alcătuită din „ucigaşi fanatizaţi” (19, 246), banda adversă devenind aliata ciankaişiştilor. Între cele două grupări plebee şi interlope s-au desfăşurat lupte sângeroase, însoţite de „teroare contra teroare, ambuscadă contra ambuscadă” (19, 264). Această confruntare atipică, generată de proporţiile uriaşe ale plebei chinezeşti şi lumii interlope, este prezentată de André Malraux în romanul „Cuceritorii”, o altă mare frescă socială.

Tânărul partid comunist chinez nu era lipsit nici el de fracţiuni. Una din ele nu agrea supunerea partidului faţă de Moscova şi trimişii ei, ceea ce i-a impus şi permis lui Borodin să aplice în China „nepreţuita” experienţă bolşevică în comba­terea fracţionismului, a cărei singură soluţie era împuşcarea. Borodin nu s-a sfiit să alcătuiască liste de opozanţi ce trebuiau executaţi „pentru a-i cuminţi pe ceilalţi” (19, 264) prin intermediul interlopilor şi plebeilor cu care s-a asociat.

Malraux imaginează o confruntare verbală a lui Mao cu unii din adversarii săi într-o adunare publică. Îl califică ca „orator celebru”, disputându-şi influenţa asupra plebei orăşeneşti cu adversarii săi. Identificând în mulţime câţiva agenţi provocatori ai acestora, Mao direcţionează furia mulţimii contra lor printr-o acuză tranşantă şi neverificabilă: „trăiesc din banii englezilor, în timp ce greviştii noştri mor de foame” (22, 119), după ce unul dintre ei îl interpelase public: „Oare şefii lui Tai Ping aveau consilieri ruşi?” (22, 118). Nestatornicia mulţimii în cazul unor asemenea dueluri verbale, intuită de Le Bon, se confirmă pe deplin. Mao îl înfierează pe oponentul său cu epitetele „Câine! Vândut! Trădător!”, determinând pe cei prezenţi să strige „La moarte cu cei ce insultă poporul”, strigătele lor semănând cu „urletul unei haite” (22, 119-120).

Deturnarea primului impuls vindicativ în direcţie inversă îl salvează de la linşaj. Reprezentantul Cominternului ordonă „împuşcaţi ofiţerii” (22, 90), referin­du-se la prizonierii din rândurile naţionaliştilor ciankaişişti, în vreme ce un general din rândurile acestora notează pe marginea unei liste de prizonieri maoişti; cominterniştii: „Să fie executaţi primii” (22, 66). Logica războiului civil era necruţătoare.

11

În cei 27 de ani cât a fost „cârmaci” al Chinei comuniste (1949-1976), Mao a fost un adept fidel al lui Stalin, pe care l-a inclus în panteonul „clasicilor marxism - leninismului”, în care a binevoit el însuşi să se înscrie. Atunci când Stalin a fost condamnat post-mortem de către Hruşciov în 1956, el a dezavuat tacit, iar apoi făţiş, acest act, ca pe o abdicare de la fermitatea revoluţionară şi principiile socialismului.

Mao i-a învrednicit pe noii conducători de la Moscova cu epitetele de „revizionişti” şi „social-imperialişti”, cel dintâi pentru relaxarea dictaturii, iar cel de-al doilea pentru politica expansionistă.

A agreat deschis teroarea revoluţionară stalinistă, inventarea a tot soiul de deviaţionisme, în numele cărora a înfăptuit acţiuni lichidatoriste necru­ţă­toare. Mâna sa dreaptă a devenit succesorul comandantului „Gărzilor Roşii”, evadat la naţionalişti.

Acesta a fost considerat ca unul din principalii călăi ai poporului chinez după instaurarea regimului comunist, la 1 octombrie 1949 (19, 265). Deoarece acest regim a acaparat puterea printr-un „război revoluţionar” îndelungat, Armata Populară de Eliberare a constituit aici „scutul şi spada revoluţiei” în mai mare măsură decât poliţia politică, spre deosebire de celelalte state comuniste, cu excepţia Iugoslaviei.

Ca şi Stalin în perioada marilor procese a extins suspiciunea asupra întregului aparat de partid, motivând-o prin combaterea tendinţelor de îmbur­ghe­zire a membrilor acestuia.

Motivaţia maoistă a epurărilor şi trimiterii la „munca de jos” a indus în eroare atât opinia publică chineză, cât şi pe cea internaţională prin insolitul ei. Părea că Secretarul General (Preşedintele partidului, la chinezi) luptă curajos cu „hidra nomenclaturii” a „noii clase”, a „burgheziei roşii”. Era în fapt o ordinară te­roare contra intelectualităţii, ca în Rusia sovietică în primele două decenii de comunism, dar de o amploare şi mai mare şi cu metode şi mai dure, ce i-au uimit până şi pe kaghebiştii de la ambasada sovietică. Teroarea a fost numită, fără nici o legătură cu obiectul ei, revoluţie culturală, iar instrumentul prin care a fost realizată au fost aşa-zisele „gărzi roşii”, amintind de grupurile mafiote şi interlope de care s-a slujit Mao în anii 1920-1930.

Noile „gărzi roşii” erau unităţi paramilitare formate din elevi radicali, ce au acţionat discreţionar în întreaga ţară între anii 1966-1968, cu apogeul în 1966-1967. S-a mizat pe cruzimea unor indivizi imaturi, cărora li s-a acordat dreptul de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor, cu excepţia, desigur, a unei părţi bine cunoscute şi delimitate a nomenclaturii.

„Revoluţia culturală” trebuia să „reînsufleţească” spiritul revoluţionar al P.C. Chinez şi să lichideze cultura anterioară comunismului, ultimul obiectiv ree­ditând proletcultismul de după revoluţia bolşevică. Argumentând că actul cuceririi puterii de către proletariat constituie doar primul pas spre construirea comu­nismului, Mao a plagiat fără complexe ideea revoluţiei permanente a lui Troţki, pe care îl detesta, primul pas trebuind urmat de altele, prin înlocuirea periodică a unei conduceri cu alta, pentru a salva societatea de revenirea la societatea capitalistă, la care aceasta o împinge prin propria sa îmburghezire. Mao se exclu­dea pe sine de la ciclul acestor epurări şi succesiuni, el fiind „Cârmaciul”.

Socialismul ştiinţific şi sociologia au fost rezumate de Mao în aşa-zisa „Cărticică roşie”, o colecţie de idei sentenţioase ce frizau, adesea, ridicolul, „Cârmaciul” dorindu-se un nou Confucius al chinezilor. Aceasta trebuia să devină „Biblia” întregului popor şi un îndreptar pentru orice situaţie. Sub acoperirea primenirii continue a elitei politice se ascundea atât lupta pentru putere, cât şi represiunea la adresa intelectualităţii, nomenclaturiştii şi intelectualii fiind smulşi de la locurile lor de muncă şi deportaţi în mod forţat la sate şi în zone îndepărtate pentru a fi „reeducaţi” la „munca de jos” de către ţărani şi muncitori.

Milioane de oameni au fost aruncaţi pradă plebei, asupra lor fiind aruncată vina foametei ce a cuprins ţara ca urmare a politicii economice falimentare a lui Mao, numită „marele salt înainte”.

„O violenţă paroxistică a cuprins China, având acum în fruntea ei un Mao îmbătrânit şi tot mai decrepit, care îşi instiga subalternii la anihilare reciprocă, într-un proces de aşa-zisă reînnoire revoluţionară”, arată Brzezinski (23, 153).

Sute de mii de cadre de partid şi militare au căzut şi ele pradă acestei demenţe. Arestările şi deportările se făceau pe baza unei proceduri originale, ce i-a uimit până şi pe căliţii kaghebişti sovietici. În locul delaţiunilor personalizate şi confidenţiale, gardiştii roşii le luau de-a dreptul de pe pereţii clădirilor din oraşe, deveniţi neîncăpători (36, 60). Cei turnaţi pe această cale erau trimişi la moarte sau, în cel mai bun caz, în „lagărele de reeducare” din colectivele agricole, nu înainte de a fi supuşi oprobriului public: „desculţi, cu pancarte insultătoare agă­ţate în jurul gâtului şi mânaţi în faţa unei gloate dezlănţuite, gata să-i lapideze sau să-i sfârtece de vii” (24, 60).

Cine erau aceşti proscrişi supuşi pornirilor criminale ale plebei? Erau profesori universitari sau de liceu, creatori din domeniul literaturii, ai artelor, întrucât Cârmaciul a edictat că „nu mai este nevoie de ştiinţă de carte”. Toate instituţiile de învăţământ, de la grădiniţă la universitate au fost închise (36, 60). Erau inginerii şi maiştrii din întreprinderi pentru că „«Mâncau degeaba (şi) trăiau pe spinarea muncitorilor, nu erau decât nişte exploatatori şi profitori»” (24, 62). Erau foşti potentaţi şi demnitari, membri ai administraţiei, căzuţi în dizgraţie şi turnaţi de veleitarii ce le vânau posturile.

Era o anarhie aparentă. „Dezordine, anarhie? Nu, ci o teroare inflexibilă care jongla simultan cu pornirile destructive ale gloatei aţâţate şi cu instinctele de supunere ale individului dresat să trăiască încătuşat” (24, 60).

În armată exista o atmosferă nemaiîntâlnită în nici o armată din lume. După apelul de dimineaţă, militarii se prosternau în faţa tabloului lui Mao, în timp ce se citea un pasaj din Cărticica roşie a acestuia. Militarii participau apoi la trageri la ţinte reprezentând tablouri ale conducătorilor statelor „imperialiste” şi ale revizioniştilor sovietici, strigând lozinci maoiste contra lor.

Cei care au comis acte de subordonare cât de mică erau obligaţi la o au­to­critică obligatorie, purtând pe spate o scândură cu un citat din Cărticica roşie cu care alergau ore întregi rostind în gura mare „binecuvântarea izbăvitoare” (24, 59).

În această perioadă, dar şi înainte şi după, într-o măsură mai mică, chinezii au trăit „într-un fel de transă mistică”. Autoarea acestor constatări este şocată: „N-am văzut niciodată manifestări similare de bigotism şi de autoflagelare colectivă”, cum ar fi un gen de rugăciune spre portretul lui Mao, urmată de citirea în cor din Cărticica roşie a „Cârmaciului”.

Căderea ţării în haos ca urmare a revoluţiei culturale ar fi ajuns „până la pierzanie” (36, 60), dacă Deng Xiao Ping, unul din victimele ei, din eşalonul superior al partidului, nu ar fi luat frâiele în mână în ultimii ani ai lui Mao.

„Chiar şi cei care instigaseră la linşaj mulţimile isterizate îşi dădeau seama că eroismul de a asasina oameni lipsiţi de apărare” nu mai putea continua (24, 58).

Huliganilor din Gărzile Roşii li s-au pus frâu, iar apoi acestea au fost desfiinţate. Dar folosirea maselor contra unor lideri locali a rămas folosită până azi de conducerea centrală. Când aceştia depăşesc măsura în jec­mănirea populaţiei şi pot pune regimul în pericol, „Beijingul încurajează os­tentativ mânia populară şi o autorizează să-şi dezlănţuie pornirile vindicative împotriva celui prezentat de mass media drept singurul vinovat pentru toate relele din China, cadrul local” (24, 64).

Marile cazuri de corupţie, având în vedere că înalţi funcţionari sunt recru­taţi doar dintre membrii de partid, sunt examinate mai întâi în organizaţiile de partid şi nu în tribunale. Dacă organizaţia de partid, urmând indicaţiile superioare, hotărăşte să ia mâna de pe cel vinovat, acesta compare în faţa instanţei de judecată. Cel în cauză ajunge „să fie împuşcat” după un «proces» public de doar câteva minute” (24, 64), atât pentru a da satisfacţie localnicilor, disculpând puterea centrală, cât şi pentru a băga frica în cei tentaţi de corupţie. Execuţiile publice pe stadioane fac parte din viaţa cotidiană a Chinei.

12

Pentru a explica monstruoasele excese ale Khmerilor roşii (nume dat comuniştilor din Cambodgia) dintre anii 1975-1978, Tom Nair a apelat la Eric Wolf, cu al său studiu, „Peasants”. Preocupat de antropologia ţărănească, Wolf a ajuns la concluzia că „istoria ţărănească a fost marcată de o serie de răscoale de mare cruzime… în cursul cărora «hoardele de ţărani trec cu tăvălugul prin ţară, ca un cutremur de pământ», încercând literalmente să-i înece pe asupritorii lor în propriul sânge” (25, 10).

Recrutarea torţionarilor şi călăilor din masa ţăranilor săraci, îndeosebi, a fost un fapt constatat în istorie în majoritatea ţărilor unde s-au impus dic­taturi revoluţionare, concluzie ce nu place celor care văd în ţărănime doar depozitarul virtuţilor etnice.

Instaurarea puterii comuniste în Cambodgia (Kamppuchia) a oferit un asemenea exemplu. Liderii comunişti cambodgieni au făcut o „recrutare masivă în rândurile populaţiei rurale” (19, 553), sărace îndeosebi, pentru că doar aceasta accepta să terorizeze restul ţărănimii (19, 557). Din rândurile ei şi-a creat armata revoluţionară zisă a Khmerilor roşii. Or, aceşti ţărani au fost elementul criminal distructiv şi în Rusia sovietică a războiului civil, şi în China maoistă etc. „Origina­litatea” revoluţiei comuniste cambodgiene a constat în identificarea ţăranilor săraci cu „proletarii patrioţi”, iar a orăşenilor cu „capitaliştii – lachei ai impe­rialiştilor”.

O altă probă de originalitate, dar numai în privinţa proporţiilor, a fost eva­cuarea forţată a „capitaliştilor – lachei ai imperialiştilor” la sate pentru reedu­care prin muncă. Scopul urmărit era „reconstrucţia unei vieţi rurale aproape de natură – a acelei comunităţi paradisiace, despre care se crede că a existat înaintea epocii oraşelor” (25, 8). O societate aproape exclusiv rurală şi trăind aproape numai din agricultură, dar una colectivizată, controlată de stat.

Pol Pot a hotărât ca, „în loc să aducă… ţărani(i) la oraş”, cum au făcut ceilalţi comunişti, ca să înfăptuiască industrializarea, „să deşerte oraşele… în câmpuri” (25, 10), într-un mod mult mai amplu decât a făcut-o Mao între 1966-1968. Cei ce s-au opus colectivizării au fost lichidaţi, ca şi toţi combatanţii arma­tei republicane a lui Lon Nol ce nu au fugit în străinătate, precum şi o mare parte a orăşenilor ruralizaţi forţat. „Revoluţia devenea o adevărată nebunie şi amenin­ţa… să înghită ultimul cambodgian” (19, 560).

Nu este de mirare că intervenţia de la începutul anului 1979 a armatei viet­na­meze contra guvernului Khmerilor roşii a fost privită de poporul cambod­gian ca o eliberare. Nici o categoria socială n-a fost ferită de represalii (19, 561), cifra victimelor oscilând între 1 şi 3 milioane de locuitori (19, 562), ceea ce, raportat la populaţia ţării, dă un procent nemaiîntâlnit în vreo revoluţie în istorie în numai 3 ani. Chiar şi faţă de comunismul sovietic ori cel chinez, regimul Khme­rilor roşii a fost „un caz extrem, marginal şi aberant” (19, 551), concluzionează Courtois.

13

Implicarea lumpenproletariatului, inclusiv a lumii interlope, în unele mişcări sociale, nu putea să nu preocupe pe teoreticienii comunişti, obligaţi să ia atitudine faţă de acţiunile unor grupuri ce se considerau de stânga, precum Brigăzile Roşii din Italia ori Bader-Meinhof în R.F. a Germaniei. Unul dintre ei, Ernest Henry, constată că lumpenproletariatul a fost recrutat atât de dreapta, cât şi de stânga, ceea ce am constatat şi noi în succinta prezentare istorică. Articolul lui Henry a apărut în publicaţia „mişcării comuniste şi munci­toreşti internaţionale” „Problemele păcii şi socialismului”, intitulându-se „Lumpen­proletariatul actual şi revizionismul”. Într-un alt studiu, „Acceleratori ai istoriei? Nu, asasini ordinari”, acelaşi autor îi califică pe aceşti extremişti de stânga cu epitetul din titlu. Îi acuză că sunt nişte criminali ce condamnă clasa muncitoare pentru atitudinea ei pasivă faţă de exploatare şi consideră că principala forţă revoluţionară o constituie lumpenproletariatul şi elementele declasate (cf. 27, 120-121).

Aceste aprecieri sunt importante, având în vedere publicaţia în care au apărut, deoarece reprezenta punctul de vedere al Moscovei, ce a înţeles, la un moment dat, să se delimiteze de „acţiunile criminale ale acestora” (27, 118), după propria exprimare. Dar oare până atunci în Spania republicană ori în China premaoistă, iar apoi maoistă, nu a îndemnat Moscova la asemenea „acţiuni criminale”? Maoismul a continuat să le considere ca acţiuni revolu­ţionare, ceea ce explică de ce aceste grupări plebee teroriste îşi zic maoiste.

Noua orientare a Moscovei, vinovată de folosirea plebei lumpen­proletare în deceniile trecute în o serie de ţări, sub oblăduirea Cominternului, explică de ce comuniştii bolivieni au privit mişcarea condusă de Che Guevara ca pe o aventură şi nu au sprijinit-o.

13

Plebeianismul a căpătat proporţii uriaşe în unele state foste colonii (India, Pakistan, Bangladesh, Egipt şi alte state africane), dar şi în spaţiul latino-american, sufocat de suprapopulaţie (Mexic, Columbia, statele andine). Unele din ele au adevărate „pungi” de mizerie şi sărăcie, de dimensiuni nemaiîntâlnite până acum, constând din oraşe ori mari cartiere predominant plebeie.

Mizeriile şi frustrările se metamorfozează într-o ură feroce între grupările în care se polarizează populaţia lor, după considerente sociale, religioase, etnice etc. În Bombay, de pildă, se duce un permanent război subteran, metropola fiind teatrul unui „război împotriva ei însăşi” (28, 53). Ceea ce se întâmplă în Bombay are loc în fiecare mare oraş din India, ba am zice că în orice mare centru urban al unei ţări subdezvoltate. Majoritatea mexicanilor trăiesc „buluciţi în cartierele lor mizere, ultrapopulate şi tăvălindu-se în gunoaie, scăldându-se în violenţă” (29, 23). Aici, „chiar şi fără droguri criminalitatea de «categorie grea» - asasinate, răpiri, acte de violenţă publică – cunoaşte o recrudescenţă fără precedent, absolut îngrijorătoare” (29, 19). Se poate spune că însuşi Mexicul „stă pe un adevărat butoi cu pulbere – atâtea probleme are ţara, de prea multă vreme” (29, 19), dar constatarea lui Stage este valabilă, din păcate, pentru multe alte ţări.

În multe state au loc, după Eric Kobsbawn, „războaie subterane”, dato­rate unor „clase periculoase” (Michael Ignatief), alcătuite din „tineri dezră­dăcinaţi aflaţi între vârsta pubertăţii şi (cea) a căsătoriei, pentru care nu mai există reguli acceptate şi limite de comportament, nici cel puţin regulile violen­ţei, acceptate într-o societate tradiţională de masculi luptători” (30, 58).

14

Aceste „clase periculoase” pot să apară nu numai în ţări subdez­voltate, ci şi în state cu un standard de viaţă mediu ridicat.

Dacă în 1949, o anchetă a autorităţilor capitalei americane constata că nu departe de clădirea Congresului „străzile şi curţile sunt pline de şiruri de private şubrede, cu uşi care nu se închid… curţi pline de grămezi de murdărie, împrăş­tiind un miros îngrozitor” (31, 542), o jumătate de secol mai târziu, o româncă, vizitând Washingtonul, observa că de „pe colina Congresului” începe „un cartier cu mari probleme de violenţă, sărăcie, drog, în care pot fi crime noapte de noapte şi nici ziua nu te simţi în siguranţă” (32, 88).

Cum majoritatea populaţiei Washingtonului este formată din negri, putem bănui că şi acel cartier era compus din oameni de culoare.

Ei constituie, alături de mexicanii din statele sudice, grosul plebei ameri­cane, mai numeroase acolo unde aceştia alcătuiesc un procent însemnat. În cartierele locuite de negri, densitatea locuitorilor este de 4 ori mai mare decât în cele locuite de albi, ceea ce înseamnă o „îngrămădire înfiorătoare”, „în ghetouri murdare şi dărăpănate” (31, 542), precum Black Balt din Chicago.

În aceste cartiere, frecvenţa hoţiilor, tâlhăriilor, violurilor şi crimelor este mult mai ridicată decât în cele ale albilor, care nu îndrăznesc să le traverseze ori frecventeze. Lupta negrilor pentru drepturi civice şi abolirea discriminărilor, ce a obligat Congresul să dea, în 1957, Legea drepturilor civice, ce le acorda şi dreptul de vot, a cunoscut o recrudescenţă între 1964-1968 din cauza opoziţiei rasiştilor albi la aplicarea ei. În august 1965, în incidentele de la Los Angeles au fost ucişi 34 de oameni, în 1966 au avut loc grave incidente rasiale la Chicago, apoi la San Francisco, soldate şi ele cu zeci de morţi.

În 1967, oraşul Newark din statul New Jersey şi Chicago au fost scena ciocnirilor dintre negri şi albi, încheiate cu 39 de morţi, pentru ca acestea să culmineze, în 1968, în 125 de oraşe, cu 45 de oameni ucişi şi asasinarea pasto­rului Martin Luther King, conducătorul luptei de emancipare civică a negrilor.

Acest asasinat şi reacţiile care au urmat au determinat abia acum deza­gre­garea deplină a populaţiei de culoare, cazurile de incidente rasiale devenind rare şi individuale. Asasinate izolate, de obicei făcute de către indivizi rămaşi „necunoscuţi” se constată din ambele părţi, ce răspund la violenţă prin violenţă (33, 413).

Se constată, în unele cazuri, şi un rasism invers în cartierele locuite pre­pon­derent de negri, ce şi-au creat organizaţia „Panterele negre”, o replică târzie şi asimetrică a Ku-Klux-Klanului.

Statele europene occidentale, foste metropole, nu au avut o problemă rasistă până la primul război mondial. După aceea Anglia şi Franţa au început să admită naturalizarea unor supuşi de rând din colonii, aşezaţi în majoritatea lor în marile oraşe. După 1945, acest proces a luat amploare ca urmare a nevoii de braţe de muncă determinate de natalitatea redusă. R.F. a Germaniei a permis şi ea naturalizarea unui mare număr de turci, iar Portugalia, Olanda şi Belgia şi-au deschis şi ele piaţa forţei de muncă pentru locuitorii fostelor lor hinterlanduri.

În Anglia, „Reacţia populaţiei albe… (de) a domina pe imigranţi” a provo­cat în rândurile lor „reacţii defensive şi agresive” (34, 334), generate şi de „suprapopularea locuinţelor” din aşa-zisele cartiere „crepusculare” (34, 335). Ei sunt „ţapii ispăşitori dinainte desemnaţi ai tuturor relelor şi neajunsurilor” (34, 338), mai ales că generează „fenomene negative, cele mai grave fiind prostituţia şi actele de violenţă” (34, 335). S-a vorbit mult de aşa-zisul multiculturalism, de tolerarea reciprocă a unor modele culturale diferite şi chiar de asimilarea imigranţilor la modelul cultural al ţării gazdă.

În 2005 s-a produs, la periferiile Parisului, o adevărată răscoală a sute de mii de maghrebieni, extinsă şi în alte oraşe, aceştia motivându-şi revolta prin marginalizarea socială şi şomajul foarte ridicat.

În vara lui 2011, revolte violente au avut loc la Londra şi în alte oraşe britanice, cu participarea a mii de tineri din cartierele sărace. Teoreticienii din Europa occidentală recunosc eşecul multiculturalismului, dar este deja târziu. Ei şi-au pus speranţe deşarte într-o „repatriere (a) imigranţilor de culoare”, „proce­dând cu umanism şi în mod ordonat” în acest sens (34, 338). Nu numai că această politică poate fi acuzată de expulzare deghizată, dar tendinţa de mobilitate a populaţiei este tot dinspre ţările sărace spre cele bogate căci, vorba latinului, „Ubi bene, ibi patria” („Unde e bine, acolo e patria”). Eşecul politicii de integrare a musulmanilor în spaţiul european occidental este determinat şi de accentuarea militantismului islamic, tot mai anticreştin.

BIBLIOGRAFIE

1. Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Editura Litera Interna­ţio­nal, Bucureşti – Chişinău, 2007.

2. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2007.

3. Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană la Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

4. Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enci­clo­pedică, 1987.

5. Tacitus, Opere, III, Anale, Editura Ştiinţifică, 1964.

6. Jack London, Opere alese, vol. II (studiul „Revoluţia” şi romanul „Călcâiul de fier”), Editura pentru Literatura Universală, 1966.

7. Victor Hugo, Notre Dame de Paris, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972.

8. Friedrich Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, Editura de stat pentru literatura politică, 1953.

9. Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990.

10. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, Editura Politică, 1976.

11. Jacques de Launay, Marea prăbuşire, 1944-1945, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

12. Mihail Şolohov, Donul liniştit, vol. II (roman), Editura de stat pentru Literatură Cartea rusă, 1960.

13. Victor Suvorov, Epurarea, De ce a decapitat Stalin armata, Editura Polirom, Iaşi, 2011.

14. Joachim Fest, Stăpânii celui de-al III-lea Reich, Editura Politică, 1969.

15. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor (roman), Editura Eminescu, 1983.

16. Jacques Delarue, Istoria Gestapoului, Editura Politică, 1966.

17. Arthur Koestler, Întuneric la amiază (roman), Editura Albatros, 1991.

18. André Malraux, Speranţa (roman), vol. I-II, Editura Minerva, 1972.

19. Stephane Courtois, ş.a., Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, 1998.

20. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele (roman), Editura Minerva, 1971.

21. Alexandr Soljenițin, Arhipelagul Gulag (roman), Editura Univers, 2008.

22. André Malraux, Cuceritorii (roman), Editura Minerva, 1978.

23. Zbigniew Brzezinski, Marele eşec, Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

24. Felicia Antip, China cunoscută şi necunoscută, în Lettre International nr. 31/1999.

25. Tom Nair, Cambodgia și Khmerii roşii: o revoluţie înapoi spre epoca de piatră, în Lettre International, nr. 22/1997.

26. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

27. Filiere ale neofascismului şi violenţei (volum de studii), Editura Politică, 1986.

28. Suketu Mehta, O metropolă în război cu ea însăşi, în Lettre International, nr. 27/1988.

29. Jan Stage, „Să ari apa mării”, zapatiştii, gringo şi revoluţionari institu­ţio­nali, în Lettre International, nr. 30/1999.

30. Eric Hobsbawn, Barbaria; ghid pentru consumator, în Lettre International, nr. 13/1995.

31. William Z. Foster, Schiţă a istoriei politice a celor două Americi, Editura pentru Literatura politică, Bucureşti, 1954.

32. Ioana Ieronim, Washington, mon amour, în în Lettre International, nr. 25/iarna 1997-1998.

33. Alexandru Vianu, Istoria SUA, Editura Ştiinţifică, 1973.

34. John Rex, Rasismul şi criza urbană, în volumul: Rasismul în faţa ştiinţei, Editura Politică, 1982.

---