Divertismentul si politica

Pentru antichitatea romană, un cronicar al ei a inventat expresia de mare audienţă în istorie de „panem et circenses” (pâine şi circ). Ceea ce Tacitus desem­na sub numele de „circ” poate fi asimilat cu ceea ce vom numi în con­tinuare divertisment, şi anume cel organizat de stat pentru populaţie, din raţiuni bine intuite de amintitul autor. Acestea sunt relevate şi adâncite de istoricul francez Jerome Carcopino în lucrarea Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului.
​Rostul politic al celor două modalităţi de corupere a plebei s-a datorat atât proporţiilor ei în ansamblul populaţiei capitalei (între o treime şi o jumătate din numărul ei), cât şi a timpului ei liber, practic permanent. La Roma s-a ajuns ca „pentru o zi de lucru (să existe) una sau două zile de sărbătoare”. Aici existau „atâtea sărbători câte nu văzuse niciodată nici o plebe din nici o ţară”. Carcopino vede în spectacolele ce îi erau oferite mijloace ce „le ocupau timpul, le captivau pasiunile, le deviau instinctele, le abăteau activitatea”.
Şi, mai departe: „Un popor care se plictiseşte este copt pentru revoltă. Caesarii n-au lăsat plebea romană să moară nici de foame, nici de plictiseală. Spec­tacolele au fost marea diversiune la lipsa de lucru a supuşilor şi, prin urmare, instru­mentul sigur al absolutismului. Înconjurându-i cu atenţiile lor, cheltuind în acest scop sume fabuloase, ei se gândeau cu tot dinadinsul la securitatea puterii proprii”. Îl citează în susţinerea acestei idei pe istoricul Dio Cassius, autor al „Istoriei romane” şi contemporan al lui Traian.
Chiar şi cel numit „optimus princeps”, arată Dio Cassius, „ştie bine că perfec­ţiunea unei guvernări nu se arată mai puţin în grija pentru distracţii decât cea a problemelor serioase” şi că „spectacolele sunt necesare pentru satisfacerea maselor populare” (Carcopino,   )
Istoricul francez constată că şi în anul publicării cărţii (1939) unii factori politici (dictatorii, n.n.) „aplică principii asemănătoare”, printre aceştia numărându-se şi Hitler şi Stalin, preocupaţi de a oferi „distracţii pentru clasa muncitoare”.
Cât de vesele erau divertismentele sub cei doi dictatori o să revenim; în continuare ne vom referi la cele oferite plebei romane. Rămânem uimiţi câte crâm­peie de viaţă modernă s-au întrezărit în civilizaţia romană, dispărute apoi în neant din cauza marilor migraţii ale popoarelor. Forul lui Traian, ridicat după cucerirea Daciei în anul 106, avea un veritabil supermarket cu 5 etaje, în formă de hemiciclu, cuprinzând 150 de magazine. O curte de justiţie de dimensiuni impresionante (160 de metri pe 55 metri lăţime) împodobea centrul Forului, pe lateralele căruia erau situate două mari edificii simetrice, biblioteca greacă şi biblioteca romană.
Construcţiile consacrate în mod expres divertismentului au fost însă hipodromul, Colosseum-ul şi teatrele. Cel dintâi era numit Circus maximus, în fapt un hipodrom pentru întreceri de care şi călăreţi. Impresiona prin dimensiunile sale colosale, de care se apropie doar tribunele de la stabilimentele pentru Formula 1. Amfiteatrele sale aveau o capacitate de 385.000 de locuri, din care 255.000 de locuri pe scaune! Sub tribune, arată Corcopino, „îşi aveau loc crâşmarii, grataragiii (şi) cofetarii” şi pentru a ne sugera parcă faptul că „nu-i nimic nou sub soare” (Eclezias­tul), mai adaugă că, la afluxul spectatorilor „pluteau parfumuri şi străluceau toalete”, iar Don Juanii antichităţii foloseau prilejul pentru „agăţat”, ca şi femeile uşuratice, de altfel. Nu puteau lipsi, ca şi azi, pariurile pe cai şi atelaje, încât „Victoria unui atelaj ducea la îmbogăţirea unora (şi) la sărăcirea altora”, precum azi la casele de pariuri.
Un stabiliment public şi mai celebru, pentru că s-a păstrat mult mai bine până azi, este Colosseum-ul. Era un loc în care, după reuşita expresie a lui Carcopino, Caesarul „le deviau instinctele” privitorilor prin sacrificarea gladiatorilor înfrânţi în lupte adevărate, pe viaţă şi pe moarte. Construcţia avea o formă circulară, cu diametrul de 187 de metri şi cu înălţimea de 54 de metri!
Amfiteatrul din interior avea o capacitate de 50.000 de locuri, capacitate standard a celor mai multe stadioane de astăzi, care imită, de altfel, Colosseum-ul, cu excepţia „divertismentului” oferit. În S.U.A., construcţiile de acest gen imită nu numai forma acestuia, ci şi numele!
Ultimul etaj era format dintr-un zid continuu, în care se sprijineau un număr de stâlpi ce susţineau velarium-ul: „o streaşină uriaşă care îi ferea de soare pe specta­tori”. A prefigurat, astfel, stadioanele acoperite din ziua de azi, destul de rare din cauza preţului ridicat. Construcţia a fost terminată în anul 80, în timpul împăratului Titus, cu preţul unor cheltuieli uriaşe şi a muncii a zeci de mii de sclavi. În ochii Părinţilor Bisericii, a devenit simbolul cruzimii şi a desfrâului „păgânilor”. Într-adevăr, luptele de gladiatori se încheiau adesea cu zeci şi sute de morţi, satisfăcând instinctele sanguinare ale plebei, care altfel ar fi putut ameninţa Puterea.
Romanii erau şi mari amatori de teatru, divertisment „plagiat” de la vechii greci. Trei mari teatre din Roma puteau da spectacole simultan în faţa a 60.000 de spectatori! Comparativ cu sălile celor mai mari teatre actuale, cele romane aveau o capacitate mult mai mare. Scala din Milano are 3.600 de locuri, dar este adevărat că teatrele romane erau construcţii în aer liber, mult mai uşor de construit. Este uimitoare, însă, acustica lor, în condiţiile în care ele nu dispuneau de mijloace de amplificare a sunetului!
Dacă amfiteatrele erau prezente pretutindeni în imperiu – urmele lor fiind vizibile şi azi la Ulpia Traiana şi la Porolissum – teatrele erau şi ele la fel de prezente. Aceiaşi puritani Părinţi ai Bisericii acuzau societatea romană pentru cultivarea vulgarităţii prin genul de spectacol de teatru cel mai gustat, comedia de umor grosier. O acuzau şi pentru distribuirea în rolurile de eroi tragici a unor condamnaţi la moarte, ce consimţeau să-şi dea sfârşitul în locul unor actori simulanţi, pentru a satisface acelaşi apetit de cruzime.
Pe lângă divertismente, autorităţile se îngrijeau şi de igiena plebeilor, ce nu dispuneau, precum cei bogaţi, de băi familiale şi piscine. Acestea au început încă din secolul II î.Hr. să ofere plebeilor băi publice numite terme, alături de unii aristocraţi dornici să intre în graţiile ei cu scop electoral! În final, la o populaţie de 1,5 – 2 milioane de locuitori, Roma a dispus de peste 1.000 de asemenea băi publice, unele din ele adevărate opere de artă, dar şi cu dotări întrecute doar de aqua-parcurile actuale.
Toate oraşele romane din imperiu aveau asemenea băi publice, după mode­lul capitalei, şi chiar garnizoanele romane din castre ofereau soldaţilor acest mijloc vital de igienă. Împăraţii romani care şi-au legat numele de cele mai mari şi mai splendide terme au fost Traian, Titus, Caracalla, Diocleţian şi Constantin.
Termele lui Caracalla ocupau o suprafaţă de 11 hectare, iar cele ale lui Diocleţian 13 hectare. În afara dotărilor specifice unor băi publice, termele dispuneau de săli de bibliotecă, săli destinate conversaţiilor politice şi chiar de un gen de săli de fittnes, dotate cu instalaţii de ridicare a halterelor ori pentru activarea altor formaţii musculare! Toate spaţiile băilor erau acoperite cu plăci de marmură, având de-a lun­gul pereţilor busturi, basoreliefuri cu figuri eroice, statui şi grupuri statuare, faimosul grup statuar Laocoon şi fiii săi împodobind termele lui Traian.
Au fost privite încă atunci de scriitorii satirici ca locuri de pierzanie, turmentare şi desfrâu, ceea ce nu era departe de adevăr, mai ales după ce băile au devenit comune. Cu atât mai mult le-au condamnat Părinţii Bisericii.
Ciprian era indignat că „Femeile şi fecioarele merg acum cu plăcere şi fără vreo ruşine la băile comune” şi „stârnesc prin corpurile lor dezgolite pasiuni nesănă­toase la bărbaţii ce se află acolo”.
Să-i lăsăm pe Părinţii Bisericii cu ofurile lor justificate şi să prezentăm câteva aspecte ale divertismentelor în feudalism.
Istoricii evului mediu identifică în acea perioadă multiple forme de divertis­ment, în târguri şi oraşe, legate de locurile unde se practicau schimburile de mărfuri, adică târgurile şi iarmaroacele. În special iarmaroacele, precum cele din Champagne, având o durată de multe săptămâni, au constituit locurile potrivite pentru „produ­cerea” grupelor ambulante de teatru, de cântăreţi, jongleri şi saltimbanci. Cei ce veneau să vândă şi să cumpere „căscau gura” la „minunile” jonglerilor şi saltimban­cilor, la diverse alte divertismente oferite de aceste trupe ambulante.
Jacques le Goff prezintă, în celebra sa lucrare, „Civilizaţia Occidentului me­dieval”, modalităţile prin care, „dincolo de toate calamităţile, violenţele şi primejdiile, oamenii din evul mediu găsesc uitare, linişte şi relaxare în această muzică ce înconjoară de pretutindeni cultura lor” (p. 475).
Societatea medievală caută şi ştie să se bucure, în momentele permise de pauzele ciclurilor agricole, ori de cele asociate marilor sărbători religioase. În cadrul acestora din urmă, un loc aparte îl ocupa teatrul religios. Acesta „s-a născut şi dezvoltat în ambianţa şi sub auspiciile Bisericii” (Ovidiu Drâmba, p. 607). Dacă Părinţii Bisericii au condamnat „teatrul rău”, păgân şi vulgar, ei doreau unul „bun”, „folositor sufletului creştinului”, care, după Tertulian, „distruge zeii din trecut şi edifică credinţa în Dumnezeu” (cf. idem).
Piesele cu subiect religios reiterau principalele momente din viaţa lui Hristos, ale Sfintei Fecioare etc., întărind mesajele predicilor slujitorilor altarului ca forme de educaţie religioasă orală.
Se produce, treptat, o secularizare a tematicii religioase a spectacolelor tea­trale, iar apoi se dezvoltă un teatru pur laic, sub forma unor producţii de satirizare şi ridiculizare a viciilor tipice epocii, devenite o „revistă satirică a moravurilor” (Drâmba, 613).
„Revistă” cu rol moralizator, acceptată de biserică, deoarece avea un obiectiv educativ, dar care a alunecat, treptat, spre  umorul grosier gustat de plebea antică, fără a ajunge însă până acolo.
Actorii ce jucau rolurile de „nebuni” şi „proşti”, la aşa-zisa „Sărbătoare a Ne­bu­nilor” erau „toleraţi de autoritatea ecleziastică să se producă şi în biserici cu tot felul de bufonerii, ironii şi glume grosolane. Alteori, la «Sărbătoarea Măgarului» apăreau pe străzi, în pieţe şi biserici, îmbrăcaţi excentric, în costume vărgate şi cu mânecile crăpate, cu pantaloni strâmţi mulaţi pe piele, în mână cu un sceptru, iar pe cap… cu un capişon de postav cu urechi lungi de măgar; o costumaţie ce le permitea să se dedea comicăriilor de tot felul şi unor aluzii satirice îndrăzneţe, chiar bufone sau indecente” (Drâmba, 616).
Serbările şi spectacolele populare (ludi), condamnate la început de biserică deoarece colportau şi idei păgâne, au ajuns să fie tolerate, iar apoi chiar conduse de cler, după modificarea „în sens creştin” a conţinutului lor.
Unele forme de recreere şi divertisment erau comune tuturor claselor şi cate­go­riilor sociale, precum ospeţele, cântul, dansul şi muzica instrumentelor, jocurile de noroc sau cele de societate. Un manuscris englez din secolul XIV ne prezintă imaginile unor jongleri, un dresor şi acrobaţii de bâlci, prezenţi la un iarmaroc. Până prin secolul XVI, acesta oferă aspectele „unui carnaval” zgomotos declanşându-se tumultuos şi multicolor” (Drâmba, 619-620).
Pentru publicul mai elevat şi cu dare de mână, trubadurii ofereau spectacole la domiciliu, castelele dispunând de săli de spectacole ori de scene în aer liber; aici se produceau şi echipele de teatru ambulant. Acest gen de divertisment a fost activ mai ales între 1100 şi 1300, trubadurii alcătuind formaţii asemănătoare cele ale trupelor de muzică modernă. Acestea îmbinau, ca şi formaţiile de azi, melodiile solistului trupei cu dansul unui corp de balet.
În Occidentul medieval, „unii trubaduri îşi aveau angajaţi jonglerii lor perma­nenţi”  (Drâmba, 528). Acest gen de spectacole avea deseori ca solişti marii nobili care, ca şi împăratul Nero în antichitate, nu le considerau nedemne de statutul şi poziţia lor socială.
Dezlănţuirile frenetice de bucurie, asociate unor forme de recreere şi divertis­ment, constituiau o modalitate de refulare a numeroaselor frustrări ale omului medie­val. Intuind ceea ce Freud şi Nietzsche au  explicat pentru prima dată în mod convin­gător, oamenii bisericii şi cei politici au lăsat deschise aceste supape pentru ca „suprapresiunea” să nu genereze explozii sociale. Pentru aceste nevoi de destindere ale oamenilor antici şi medievali, Nietzsche a găsit o explicaţie existenţialistă, deci filozofică, înaintea celei oferite de psihologia socială. În „Naşterea tragediei”, el a găsit temeiul adânc al descărcărilor dionisiace din psihologia socială, a „nebuniei” cântecului şi dansului dezlănţuit, chiar a exceselor lor orgiastice, perpetuate de la grecii din antichitate până la popoarele moderne. Ele erau şi sunt un mod de a da cu tifla absurdităţii vieţii din perspectiva nihilistă, morţii şi fricii de moarte (angoasei).
După Nietzsche, omul are nevoie „de acele rare stări extatice ce înalţă deasu­pra spaţiului, timpului şi individualităţii” pentru a rezista în faţa nihilismului „cu dorul său de neant”, avându-şi sursa în budismul nirvanic (F.Nietzsche, p. 178, p. 275). În acea „nebunie” periodic necesară, „un vârtej mătură tot ce e mort, sfărâmat, îl învă­luie într-un nor de praf şi, ca un vultur, îl duce în văzduh”.
Divertismentele moderne au beneficiat de noile mijloace audio-vizuale „des­co­­perite” în ultimul secol şi jumătate, adică succesiv: fotografia, aparatele de înregis­trare şi amplificare sonoră, cinematograful, radio şi televiziunea. Primele lor benefi­ciare au fost ţările şi societăţile cele mai dezvoltate.
În 1920 intră în funcţiune primul post de radiodifuziune, la Pittsburg, în S.U.A., pentru ca, în 1927, numărul lor să ajungă la 732. Numărul aparatelor de radio-recepţie ajunge, în această ţară, la 13 milioane, în 1929, tot atâtea cât în restul lumii. În lumea anglo-saxonă apar primele reţele de radiodifuziune, şi anume BBC în Anglia, în 1922, şi NBC, în S.U.A., în 1926.
În deceniul 3, radiodifuziunea cucereşte lumea, fiind intens folosită, atât pe plan politic, cât şi în divertisment. Pe calea undelor radio fac propagandă Hitler, Stalin şi acoliţii lor, dar tot ele aduc „aproape” partidele de fotbal, baseball ori atletism, concertele de muzică clasică ori de jazz. Discurile „Columbia” revarsă în liniştea căminelor aceleaşi produse muzicale prin pâlnia gramofonului, iar apoi prin difuzorul pick-up-ului.
Televiziunea este, în perioada interbelică, încă o „distracţie” prohibită din cauza preţului ridicat, dar şi a programelor scurte şi nesistematice. Ea se dezvoltă impetuos abia după 1945, când „descalifică” toate celelalte mijloace mass-media şi de divertisment. Toate mijloacele noi amintite atomizează publicul „consumator”, în vreme ce cinematografele îl „socializează”, ca să folosim un termen la modă azi.
Până la sfârşitul primului război mondial, piaţa cinematografică a fost dominată de studiourile germane, ale cărei producţii au crescut de la 30, în 1913, la 250 în 1919; în 1921 acestea au produs atâtea lung-metraje cât cele americane în 1925. De aici încolo, cinematografia americană a obţinut întâietate atât ca număr de filme produse anual, cât şi ca audienţă la public pe plan mondial. Schimbarea de lider s-a datorat emigraţiei evreieşti din lumea cinematografiei germane, producătorii de origine evreiască, ce i-au asigurat până atunci întâietatea, plecând în America din cauza manifestărilor antisemite tot mai făţişe. După 1920, frecventarea săptămânală a unui film de cinema a intrat în obişnuinţa unui număr tot mai mare de indivizi, până la a deveni un tabiet aproape general la oraşe, mai ales după 1927, când a rulat primul film „vorbit”, cu cântăreţul de jazz a lui Alan Crossland.
În 1928, cinematografia americană producea 85% din producţia mondială de filme, S.U.A. fiind şi cea mai mare consumatoare de spectacole cinematografice, 100 de milioane de spectatori frecventând săptămânal câte un film în cele 22.000 de săli de cinema.
Amestecul politicului în acest gen popular de divertisment a constat într-un gen de cenzură morală. Producţia cinematografică trebuia să respecte anumite canoane, datorită spiritului puritan propriu multor americani de origine engleză, dar şi servanţilor diferitelor culte, ce avertizau asupra influenţei vizionării unor filme „asupra spiritului maleabil al copiilor” (Portes, p. 67). În 1915, Curtea Supremă hotărăşte că cinematograful nu poate fi protejat de primul amendament al constituţiei americane, ce garantează libertatea de exprimare, din cauza caracterului său de masă, nepu­tând fi pus pe acelaşi plan cu literatura şi teatrul. Până în 1951 au durat aceste restric­ţii, ce interziceau scenele licenţioase.
Limitată din cauza acestor mentalităţi de a explora erotismul ce va invada ecranul mai târziu, dar şi critica socială mai de adâncime, pentru a nu supăra „patrioţii” americani, cinematografia americană s-a specializat în genurile gustate de publicul dornic de destindere de pretutindeni, şi anume filmele de dragoste, filmele cu cowboy, filmele poliţiste şi music-hall-urile.
Şi pe cealaltă parte a baricadei, în Rusia sovietică, cinematografia trebuia să binedispună, dar cu un scop „educativ”, de creare a unui nou „mod de viaţă”, sovietic, se-nţelege.
În locul „eroilor” din filmele americane, aici personajele principale trebuiau să fie modele de urmat, de genul comunistului activist, al kaghebistului, al stahano­vis­tului, în luptă cu „duşmanii poporului” ori cu mentalităţile „înapoiate”. Un Serghei Eisen­stein inventa un Asalt al Palatului de Iarnă, grandios în comparaţie cu atacul anemic ce a avut loc în realitate, ori realiza filme cu mii de figuranţi ce dădeau proporţii epice luptelor purtate de cnejii ori ţarii Rusiei.
Ca şi în America, tot evreii reprezentau şi în Rusia sovietică music-hall-ul, adică spectacolele de varietăţi (muzică, dans, numere comice), prin mai multe formaţii vestite, cu deosebire cea a lui Michaels, ce au efectuat mai multe turnee de succes în S.U.A. Jazz-ul sovietic continua tradiţia jazz-ului rus, apărut înainte de revoluţie, ca una din manifestările avangardismului prezent şi în Rusia. După ce Stalin s-a amestecat şi în domeniul muzicii, ca în toate celelalte, jazz-ul sovietic a decăzut prin ruperea legăturilor cu noile sale forme şi orientări experimentate pe plan internaţional.
Un biograf al lui Stalin (Dundovich) constată interesul dictatorului de la Krem­lin pentru atragerea populaţiei de partea regimului prin organizarea specta­colelor de divertisment. „În 1935, o fază a lui Stalin a marcat pentru totdeauna cursul istoriei, influenţând deopotrivă societatea, literatura, cinematografia: «A trăi a devenit mai frumos, tovarăşi. A trăi a devenit mai vesel»” (Dundovich, 181). Cât de vesel şi frumos era să trăieşti sub regimul stalinist au constatat pe pielea lor cei 150 de milioane de sovietici.
Carcopino vedea o relaţie între divertisment şi politică şi în vremea lui, ca şi în cea a cezarilor.
Hitler şi Mussolini se ocupau de „distracţii pentru clasa muncitoare” (Carco­pino, 256-257). Hedwig Gusto, un biograf al lui Adolf Hitler, confirmă că partidul na­ţional-socialist s-a ocupat expres de „Manifestări sportive de masă, excursii colective şi spectacole populare”, pentru a crea „iluzia renaşterii unei comunităţi populare germane” (Hedwig Gusto). Despre aceste excursii colective, volumul 12 al „Cronicii ilustrate a omenirii” (Editura Litera, 2012), ne spune că „O excursie de şapte zile de la Berlin în munţi costa 28 de mărci de persoană, cu pensiune completă. S-au organizat 66.700 de spectacole, numai în Berlin 500.000 de muncitori mergând la teatru, un bilet costând 0,70 mărci” (Cronica…, p. 78-79).
Cu privire la aceste forme de divertisment, Hitler atribuia regimului său grija pentru ca oameni ide rând „să aibă acces la ceea ce altădată era permis numai unei pături restrânse a populaţiei” (Cronica…, p. 79). Organizarea lor a fost atribuită orga­ni­zaţiei „Putere prin plăcere”, ce a fost activă încă în primul an de existenţă. Modelul german era imitat de Programul Naţional pentru Timpul Liber, al lui Mussolini.
Cel dintâi se preocupa „să umple timpul liber cu evenimente în domeniile cultură, divertisment, tradiţii şi obiceiuri”, nelipsind teatrul, muzica, dansul şi aşa-numitele cabarete de divertisment, cuprinzând varieteu şi circ.
În condiţiile în care propaganda nazistă face „breşă în rândurile clasei muncitoare (încât) o treime din cei înscrişi în partidul nazist era constituită din persoane aparţinând muncitorimii” (Enzo Colloti, p. 47), aceasta a fost înregimentată în „Deutsche Arbeitsfront”, definită ca „organizaţia germanilor lucrători cu mintea şi braţul”. Aceasta gira activitatea organizaţiei „Kraft durch Freude”, destinată organizării timpului liber sub deviza „Forţă prin voie bună”, „dincolo de a cărei faţadă recreativ – sportivă («Trebuie să eliminăm la poporul nostru grăsimea de prisos, astfel încât corpul să redobândească vâna trebuincioasă» spusese Robert Ley) s-a realizat o importantă operă de înregimentare şi de exaltare naţionalistă a spiritului colectiv” (Colloti, 108).
Tot cu scop propagandistic şi de înregimentare, Hitler organizează Jocurile Olimpice de Vară din august 1936. Unui număr de 150.000 de oaspeţi din străinătate, li se oferă „o imagine ar­mo­nioasă despre «realitatea germană»” (Cronica…, 162), dar se urmăreşte şi demonstrarea tezei presupusei superiorităţi a „rasei ariene” prin rezultatele obţinute de sportivii germani.
Folosirea sportului pentru cultivarea „patriotismului” şi umplerea timpului liber a fost o preocupare cvasi-oficială în statele totalitare, cele democratice lăsând ase­menea preocupări pe seama unor instituţii şi iniţiative private, de genul cluburilor..
Încă înaintea aducerii la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, în septembrie 1944 s-a creat în România Organizaţia Sportului Popular, a cărei deviză era „Toate sporturile pentru popor”.
Motivaţia creării acestei organizaţii era uimitor de apropiată de cea adusă de Hitler şi citată puţin mai înainte, de a permite accesul la practicarea sportului pentru cei cărora acesta le fusese blocat, fiind „permis numai unei pături restrânse a populaţiei”.
„Principiile luptei de clasă au fost aplicate cu stricteţe şi în cazul sportului, con­siderându-se că «regimul burghezo-moşieresc» favorizase exclusiv «clasele ex­ploa­tatoare» şi exclusese masa poporului de la cunoaşterea şi practicarea educa­ţiei fizice şi sportului” (Gabriel Catalan, p. 917). În fapt, sportul românesc era „utilizat ca mijloc de propagandă internă şi internaţională în folosul regimului comunist de la Bucureşti”  (Catalan, 918), mai ales prin participarea ţării la Jocurile Olimpice.
Din 1952, România a participat la toate olimpiadele, obţinând încă atunci o medalie de aur, una de argint şi două de bronz, pentru ca, patru ani mai târziu, numărul acestor trofee să crească la 5+3+5 (Catalan, 920). Dar nu asupra unor statistici de acest fel vrem să insistăm, ci a politizării acestor participări.
Cu privire la Olimpiada de la Roma, din  1960, anumite manifestări faţă de delegaţiile sportive comuniste au generat o ripostă colectivă, ce a transformat „o competiţie sportivă (într-o) confruntare politico-ideologică”, ce reactiva miturile asediului capitalist (Catalan, 922).
Delegaţia României, ne spune un document oficial, a dus şi o muncă „de po­pu­la­rizare a ţării noastre şi a realizărilor regimului nostru, prin organizarea de întâlniri cu sportivii din alte ţări… şi prin difuzarea de materiale propagandistice” (Catalan, 923). Asemenea sarcină a devenit permanentă la toate întrecerile sportive interna­ţionale şi a fost proprie tuturor delegaţiilor sportive comuniste. Cea a Uniunii Sovie­tice la Olimpiada de la Roma a organizat o expoziţie fotografică marcând victoria sa pe medalii, înaintea celei americane.
„Bineînţeles că şi pe plan sportiv se desfăşura o acerbă confruntare între cele două blocuri / regimuri politico-militare, ca şi între cele două superputeri”, din 1956, când a avut loc Olimpiada de la Melbourne, U.R.S.S. devansând aproape permanent S.U.A. Un ziar mexican lega supremaţia olimpică sovietică de faptul că „structura social-economică şi politică oferă întregului tineret posibilitatea de a practica sportul” (Catalan, 929).
Un ziar românesc de sport era şi mai tranşant: rezultatele obţinute la olim­piade ar fi dovedit „lumii întregi superioritatea mişcării de cultură fizică şi sport din toate ţările socialiste faţă de sportul capitalist” (cf. Catalan, 929).
Cu ce preţ se obţineau asemenea rezultate, considerate sarcini de către „conducerea de partid şi de stat”? O permanentă presiune asupra conducătorilor mişcării sportive, a conducătorilor de cluburi şi, până la urmă, a sportivilor, era atmosfera din mişcarea sportivă comunistă. Nu s-a observat că cele mai puternice cluburi, ce dădeau cel mai mare număr de concurenţi la olimpiade şi alte întreceri internaţionale, aparţineau ministerelor „de forţă”: ministerul apărării şi ministerul de interne. Tinerii încorporaţi ce făceau dovada unor aptitudini sportive deosebite erau scutiţi de corvoada serviciului militar după perioada de instrucţie şi depunerea jurământului militar fiind trimişi la cluburile sportive ale amintitelor ministere. Aici li se creau condiţii de neconceput în cazărmi, iar dacă „confirmau” prin medalii şi diplome, deveneau sportivi de carieră, profesionişti în formă şi amatori în acte, deoarece ocupau funcţii fictive în amintitele ministere, de unde primeau şi retribuţiile.
De aici nesfârşita ciorovăială cu forurile sportive internaţionale, care cunoş­teau situaţia reală şi pretindeau participarea lor la categoria profesionişti, şi nu la cea amatori.
„O altă problemă spinoasă, legată de regula amatorismului, era cea a dopa­jului şi a luptei împotriva anabolizantelor, ştiut fiind că multe ţări socialiste au apelat pe scară largă aceste metode, pentru a obţine cât mai multe medalii, demonstrând astfel aşa-zisa superioritate a sistemului socialist faţă de cel capitalist” (Catalan, 936). A fost de notorietatea în epocă „superioritatea” R.D.G. faţă de R.F.G., cele două state germane, din care primul era comunist, în ciuda faptului că acesta avea o popu­laţie de aproape 3 ori mai mică decât cea de-a doua. După reunificarea lor, în 1990, s-a recunoscut tardiv că această „superioritate” s-a datorat anabolizantelor! Acestea erau folosit şi de „fratele mai mare” de la Moscova.
Sportivii sovietici erau uneori atât de drogaţi cu energizante, încât îşi pierdeau autocontrolul. Un celebru caz uitat s-a petrecut în 1953. Atunci, într-o ţară sărăcită de cotele obligatorii şi de plata datoriilor de război către U.R.S.S., în România s-a organizat Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, agrementat şi de întreceri sportive. Celebrul fondist sovietic Vladimir Kuţ a fost atât de drogat cu anabolizante, încât după câteva ture de stadion în care, evident, a condus, s-a întors şi a alergat în direcţie inversă!
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970.
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Editura Ştiinţifică, 1990.
Friederich Nietzsche, Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, 1978.
Jacques Portes, Statele Unite ale Americii, o hiperputere, Enciclopedia Rao, 2003.
Elena Dundovich, Stalin, Editura Litera, 2012.
Hedwig Gusto, Hitler, Editura Litera, 2012.
Enzo Collotti, Germania nazistă, Editura Ştiinţifică, 1969.
Gabriel Catalan, Sport şi ideologie în R.P.R., în vol. 8 al Analelor Sighet: „Anii 1954 – 1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului”, Fundaţia Academia Civică, 2000.
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, 2003.

---