Istoria comparată a religiilor „Cărţii” şi budismului, sub aspectul genezei şi formării doctrinare, respectiv a comunităţilor şi ierarhiilor care le-au adoptat, relevă numeroase asemănări, pe deasupra deosebirilor lor esenţiale. Primul aspect se referă la geneză, exegeză, dogmatizare şi combaterea ereziilor. Al doilea aspect se leagă de predicţia întemeietorului, constituirea unui grup de ucenici ai acestuia, convertirea în masă la credinţa propovăduită de întemeietorul providenţial, în paralel, cu apariţia şi extensia unei ierarhii a credinţei, instituţionalizate, producerea schismelor ce fragmentează comunitatea. Apariţia unei religii debutează cu predicaţia unei persoane ce se defineşte ca providenţială şi este acceptată ca atare de un număr mereu în creştere de prozeliţi, ce îi devin credincioşi. Prima religie a „Cărţii” (Vechiul Testament), cea iudaică, numită după numele propovăduitorului „mozaică”, revendică pentru Moise doar calitatea de Ales, sau intermediar. El primeşte credinţa şi regulile ei direct din partea divinităţii, pe care o aude, dar n-o vede, în rândurile celor 12 triburi evreieşti. Moise le converteşte şi le organizează ca „popor ales” de divinitate. În religia islamică, revelaţia nu este directă, ca în cazul lui Moise, între divinitate şi profet apărând un mesager, şi anume arhanghelul Gabriel, care îi transmite noi norme şi valori, suplimentare şi complementare celor revelate de aceeaşi divinitate lui Moise. Propovăduirea lui Mohamed nu contrazice, ci o completează pe cea a lui Moise şi a profeţilor, rămânând, până la un punct, o religie a „Cărţii”. El se considera doar un profet, ultimul profet. Creştinismul îşi asumă şi el Vechiul Testament, rămânând, ca atare, parţial, şi el o religie a „Cărţii”. Hristos se defineşte „fiu al lui Dumnezeu” şi nu un Ales pământean ori un profet, din seria lungă a profeţilor iudaici. Prin aceasta contrariază credinţa adânc înrădăcinată a divinităţii fără chip şi reprezentare, ca şi prin atenuarea asprimii dreptului civil şi penal aferent credinţei mozaice, a cărei cărţi au fost numite, de aceea, „Legea”. Cel ce spune „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” nu acceptă rolul de Ales ori de mesager, ci doar pe cea de ipostază a divinităţii. Buda, ce reformează brahmanismul, nu beneficiază nici de revelaţii şi nici de un mesager, adevărurile venindu-i din interior, prin „iluminare”. Elementul comun al debutului celor patru credinţe îl constituie predicaţia în faţa mulţimilor, pentru câştigarea lor la noua religie. Predicaţia fiind orală, nu este notificată de predicator, dar este reţinută de ascultători şi, mai ales, de „ucenicii” săi direcţi. Predicile succesive se întregesc într-o doctrină ce necesită, totuşi, o sistematizare ulterioară. Primele cinci cărţi ale Vechiului Testament (Thora) îi sunt atribuite lui Moise, dar sunt suficiente argumente contra atribuirii notificării lor de către acesta. Două versete ale ultimului capitol al Deuteronomului i-au trezit îndoieli până şi unui comentator binevoitor precum Spinoza. Putea Moise să scrie despre propria lui moarte „Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; Şi a fost îngropat în vale, în pământul Moabului, …, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi” (Deuteronomul, 34; 5-6)? Notificarea normelor impuse de el evreilor în numele lui Jahveh a avut loc mult mai târziu, înaintea căderii în robia babiloniană, prin reformele naţional – religioase ale regelui iudeu Iosia (639-608). El a „descoperit” şi introdus Cărţile Legii, dar redactarea definitivă a primelor şase cărţi ale Vechiului Testament a avut loc abia în secolul V î.Hr., datorându-se lui Ezdra. Alături de acestea, au circulat cărţile profeţilor, psalmii lui David şi „cărţile înţelepciunii”, mai vechi decât Thora scrisă (şi canonică), primii profeţi notificându-şi predicaţia încă în secolul VIII î.Hr. Corpusul Vechiului Testament, alcătuit din Thora, cărţile apostolilor, psalmii lui David şi „cărţile înţelepciunii” a fost canonizat abia după anul 70 d.Hr., în sinodul prezidat de rabinul ben Zakai la Iamnia (Iamneh). În ceea ce priveşte „fixarea” în scris a predicaţiei întemeietoare de credinţă (religie) în celelalte religii, vom preciza că fidelitatea redării lor a depins de fidelitatea memoriei auditive a „ucenicilor” şi de perioada scursă până la notificare. Un pastor francez este îngăduitor cu slăbiciunile omeneşti şi admite că „Memoria omenească este greşalnică şi schimbătoare”, chiar şi la cei ce au dovedit „fidelitatea de întreaga operă a Învăţătorului” (Hristos, n.n.). Cei ce i-au redat fragmentar predicile, pentru că i-au prezentat şi viaţa şi faptele, au făcut-o pentru că „Iisus Hristos nu a lăsat nimic în scris din învăţătura sa”, ori predicile fondatoare trebuie folosite la convertire sub forma unei cărţi, ca „înlocuitor al cuvântului predicatorului” (Emil Pascal). Doar prin anul 50 d.Hr. a avut loc redactarea primei evanghelii, următoarea făcându-se prin anul 60 d.Hr., iar celelalte până prin anul 100. Doar unul din evanghelişti l-a ascultat nemijlocit pe Învăţător, ceilalţi cunoscându-i învăţăturile doar din relatările unor participanţi în mulţimile ce l-au văzut şi auzit în mod direct. Se înţelege câte dubii planează asupra fidelităţii redării predicaţiei hristice, în condiţiile în care evanghelii atribuite unor apostoli precum Toma ori Iuda, aflaţi în imediata apropiere a Învăţătorului, nu au fost acceptate la conciliile de canonizare a dogmei. În anul 48 d.Hr., când a avut loc primul conciliu creştin cu participarea celor 12 apostoli, erau în circulaţie doar epistolele Apostolului Pavel, cele ale Apostolului Iacov, cele ale Apostolului Petru, cele ale Apostolului Ioan. Ele conţineau îndrumări doctrinare pentru comunităţile creştine împrăştiate în tot Imperiul roman (Romani, Tesaloniceni, Galateni etc.), aflate uneori în nelămurire ori derută. Din ele putem afla indirect predicaţiile Învăţătorului. Mai ciudată şi amuzantă este redactarea canonului predicilor lui Buda, având loc la început doar în faţa „ucenicului” său credincios, Ananda, apoi a 5-6 adepţi şi doar mai târziu a unor mulţimi. De aceea, Mircea Eliade se îndoieşte că problemele ridicate de redactarea amintitului canon „vor putea fi rezolvate (vreodată) în chip satisfăcător”. Cu puţin timp înainte de a muri, Buda i-a spus lui Ananda, singurul care cunoştea toate predicile sale: „de acum înainte discipolii vor căuta să afle sprijin în Lege”, adică în textul scris al predicilor sale. În acest scop s-a întrunit un conciliu special într-o peşteră de lângă Rajaghra, dar cum „numai Ananda auzise şi învăţase pe de rost toate predicile Preafericitului” (Eliade, II, 205), acestea au fost notificate după dictarea sa în aşa-zisele Sutra. Singura religie interzisă încă de la apariţie de către autorităţi a fost creştinismul. Din cauza prigoanei, un conciliu de selecţie nu a putut avea loc decât după acceptarea oficială a creştinismului, în anul 313. Aşa se face că, timp de aproape trei secole, au circulat cărţi între a căror conţinuturi nu exista o punere de acord şi între care au apărut diferenţe notabile de interpretare a învăţăturilor lui Hristos. Cele trei secole au constituit, însă, o perioadă de fecunde realizări, de creaţii de înaltă erudiţie şi creaţie, datorate Părinţilor Bisericii. Deoarece sunt comentarii asupra învăţăturilor lui Hristos, cunoscute prin evanghelişti şi amintitele epistole, li s-a spus exegeze, iar autorilor lor exegeţi. Pentru că au apărat credinţa creştină contra detractorilor ei, li s-a spus apologii, iar autorilor lor apologeţi. În primele secole după apariţia creştinismului, apologetica a fost reprezentată de Clement Alexandrinul, Irineu din Lyon, Tertulian, Origen, Ciprian, Arnobius şi Lactantiu (V.V. Bâcikov, Estetica antichităţii târzii, secolele II-III, 40). Ei, „ca toţi gânditorii creştini, posedau, de regulă, o pregătire clasică temeinică şi s-au creştinat la vârsta maturităţii” (Bâcikov, 68), precum a făcut-o şi Iustin Filozoful şi Martirul, la mijlocul secolului II ori Tatian Asirianul câteva decenii mai târziu (Bâcikov, 70-71), în aceeaşi perioadă cu Atenagora din Atena (Bâcikov, 72). Eliade considera că atâta vreme cât dogma nu era fixată era abuzivă clasificarea ca erezie a unei interpretări îndrăzneţe a învăţăturii lui Hristos (Eliade, 359), ca cea prezentă în unele cărţi a lui Origene. Acesta a scris atât de mult, cât n-au citit unii cărturari într-o viaţă! Ne referim în continuare la canonizarea dogmei şi a literaturii religioase aferente acesteia. Conciliul de la Niceea din anul 325 a canonizat dogma, dar nu a creat-o, aceasta fiind luată prin selecţie din patristică, doar Crezul, forma condensată a credinţei fiind opera sa. De exemplu, ideea esenţială de trinitate în creştinism a fost preluată de la Tertulian. Virulenţa criticii la adresa ereziei lui Arius (Arie) a fost exagerată, câtă vreme „linia” nu fusese fixată mai înainte. Ea se explică numai prin ecoul său puternic într-o anumită parte a lumii creştine, la goţii migratori germanici, ce o adoptaseră ca doctrină. Fixarea canonului ca normă obligatorie nu a însemnat doar dogmatizarea doctrinară, ci şi selecţia corpusului acceptat al „cărţilor” pe care aceasta se bazează. Selecţia făcută de conciliul ecumenic a presupus dezbateri, negocieri şi chiar puneri la vot, întrucât cărţile „recepte” sau „primite” trebuiau să nu contrazică norma sau canonul. Cele care nu se „potriveau” erau considerate „apocrife”, adică, după DEX, ca „neinspirate de Duhul Sfânt”. Ca atare, au fost excluse din Corpusul canonic şi contabilizate într-un Index librorum prohibitorum, ce le-a condamnat la uitare sau la „punerea la secret”, iar în unele cazuri chiar la distrugere, nereuşită uneori „in integrum”. În cazul religiei budiste, regele Aşoka a fost acela care a depus „o notabilă muncă de exegeză şi de adâncire doctrinară” (Eliade, II, 209), declarând-o religie oficială a statului şi trimiţând misionari în statele vecine pentru a o propovădui. India a rămas, astfel, centrul de iradiere al budismului într-o bună parte a Extremului Orient, dar şi de control şi îndrumare doctrinară. Conducerea instituţionalizată a cultului budist indian era consultată în probleme de interpretare, cum a făcut-o un rege tibetan domnind între anii 620-641. Acesta a beneficiat de serviciile a trei maeştri indieni pentru „restaurarea structurilor originare ale budismului” (Eliade, III, 284), declarat religie de stat. Prima încercare de redactare a învăţăturilor lui Mohamed s-a făcut la puţin după moartea lui. Deoarece însuşi Coranul nu era notificat, ci doar reţinut oral de 632 de „profeţi”, era nevoie de redactarea lui scrisă. În acest scop, al treilea calif arab, Osman I sau Othman, a creat o comisie de învăţaţi, care să-i dea o formă unitară. S-au folosit nu numai textele memorate de cei 632, ci şi ceea ce s-a găsit „«în bilețele, pe pietre, pe tulpinile palmierilor»” (Cronica ilustrată a omenirii, vol. 5, 313-1204, 154). Astfel, în anul 653, apare o ediţie canonizată a Coranului, rămasă până azi „literă de lege pentru credincioşii islamici din toată lumea” (idem, 154). Deoarece au existat mai multe versiuni în afara canonului, acestea au fost interzise. Pentru toţi musulmanii „este obligatorie învăţarea limbii arabe, cel puţin în ce priveşte noţiunile ei de bază, astfel încât să poată înţelege rugăciunile din Coran” (idem, 155). Disputele ulterioare s-au ivit în legătură cu apariţia a noi scrieri religioase, în afara Coranului, acceptate de majoritatea mahomedanilor, dar nu de toţi. Ruptura cea mare în lumea islamică s-a produs în secolul VIII, când la unii islamici au apărut şi s-au dezvoltat nemulţumiri faţă de monopolul arab al conducerii cultului, dar şi a puterii politice, ba chiar a unui singur trib arab, cel al Koreişiţilor, din care provenea Profetul. Adepţii acestui curent nu recunoşteau decât succesiunea koreişită şi numai Coranul, formând „grupul adepţilor” sau al şiiţilor. Adversarii lor, numiţi sunniţi după numele „Sunna”, dat cărţii ce relatează activitatea şi cuvintele Profetului, mai acceptau şi mărturiile despre el a adepţilor apropiaţi, dar şi reflecţi despre învăţătura lui (igma). La vechii evrei, conciliile de selecţie a cărţilor ce aveau să compună Corpusul veterotestamentar au fixat şi canonul dogmatic. Ezdra a fost cel ce a impus un rigorism fundamentalist „profund reacţionar”, după părerea lui Paul Johnson, preoţii de origine levită devenind adevăraţi „despoţi religioşi” (O istorie a evreilor, 91, 92). După împrăştierea evreilor în întreg Imperiul roman, după răscoala lui Bar Kokhba, acest rigorism a slăbit, deoarece autoritatea religioasă nu mai era asociată cu cea politică. Gaonul, conducătorul suprem al cultului pe deasupra fărâmiţării comunităţilor din diaspora, a permis înnoirea Corpusului prin creaţii dogmatice noi, de interpretare şi de completare a normelor juridice, precum Mişna şi Cabala, alcătuind o literatură foarte stufoasă. Aceste supape au permis evitarea unor rupturi în comunitatea iudaică, nevoită să-şi menţină unitatea în condiţiile vitrege ale diasporei. În continuare ne vom referi la formarea ierarhiilor în cele patru religii. La vechii evrei, aceasta s-a format încă în timpul lui Moise. Iehova i-ar fi cerut „Ia seminţia lui Levi şi o pune la îndemâna lui Aaron preotul, ca să-l ajute în slujba lui” (Numerii, 6;3). În lipsa templului şi a unor lăcaşuri de cult stabile, slujba se ţinea la „cortul adunării” de către fratele lui Moise, Aaron, şi fiii săi, ajutat de oamenii din tribul lui Levi (Numerii, 3:7-13). Practic, un trib era desemnat ca unul sacerdotal, din care erau selectaţi preoţii de diferite ranguri (vezi analogia cu koreisiţii arabi). Pentru a justifica discriminarea celorlalte triburi, Moise a atribuit-o lui Iehova: „Vezi ca seminţia lui Levi să n-o bagi la numărătoare şi să nu-i numeri pe fiii lui Levi cu fiii lui Israel” (Numerii, 1; 19), ca şi cu precizarea de a-i numi pe Aaron şi pe cei patru fii ai săi ca „preoţi miruiţi, care au fost sfinţiţi, ca să slujească cele ale preoţiei” (Numerii, 3:3). În secolul I î.Hr., organul suprem al clerului levit se numea Sanhedrin sau Marele Sinedriu. El avea prerogative în interpretarea Legii, în problemele judecătoreşti şi politice. După ce statul evreiesc a devenit provincie romană, Sinedriul şi-a păstrat prerogativa de judecare a încălcării Legii (religioase) prin judecătorii ei supremi. Ana şi Caiafa ar fi fost magistraţii ce l-au judecat pe Hristos cu răstignirea, cu aprobarea guvernatorului Pontius Pilat. După distrugerea Templului şi împrăştierea evreilor în Imperiul roman, fiecare comunitate a ajuns sub autoritatea câte unui rabin, conducătorul ei religios, iar lăcaşul ei stabil de cult a devenit sinagoga. Specificul acesteia constă în dublul ei rol, de locaş de rugăciune şi de cateheză şi dezbatere a Bibliei canonice. Până în secolul IX, autoritatea supremă de control al purităţii dogmatice iudaice a fost gaonul, care astfel exercita şi rolul de cap al corpului sacerdotal. Astfel, între anii 1170 şi 1185, rabinul Petachia din Ratisbona a efectuat o vizită canonică la dispoziţia gaonului din Bagdad pentru a cerceta „disciplina” dogmatică a kazarilor din sudul Rusiei Kievene, convertiţi la iudaism cu peste patru secole înainte (Arthur Koestler, 75, 81). Gaonul din Bagdad avea o hegemonie spirituală asupra evreimii ortodoxe din Est, inclusiv asupra kazarilor. Petachia a rămas şocat de ritualurile primitive ale evreilor kazari, ce se bazau numai pe Biblie (precum siiţii numai pe Coran), „rezolvând” anumite anomalii, dar se pare că nu pe toate. Altfel nu se explică existenţa, în unele localităţi cu evrei mai numeroşi, a unor sinagogi sefarde (ale urmaşilor autentici ai evreilor biblici) şi, în paralel cu acestea, a unor sinagogi aşkenaze. În biserica creştină, geneza ierarhiei ecleziastice a fost legată de însăşi activitatea de evanghelizare (convertire) a apostolilor, ce şi-au împărţit în acest scop între ei provinciile romane. Petru a răspândit Evanghelia mai ales în Italia, Pavel în Asia Mică, Grecia şi Macedonia, iar apoi şi în Italia, Iacob în Hispania, Andrei în Sciţia (Dacia) etc. Preocuparea apostolilor a fost convertirea unui număr cât mai mare de „păgâni”, atât a celor „tăiaţi împrejur”, cât şi a celor ce refuzau această „operaţie” fiziologică. Vom reveni asupra acestui aspect. Crearea de noi comunităţi în provincii a impus desemnarea unor clerici şi conducători ai acestora, îndrumaţi prin vizite canonice şi pastorale scrise. Autoritatea morală a apostolilor le-a permis numirea în fruntea lor a celor consideraţi cei mai fideli credinţei, dar şi cu spirit organizatoric. Pastoralele Apostolului Pavel atestă existenţa diaconilor şi prezbiterilor, cei din urmă de rang mai înalt. Pentru a conduce comunităţile de pe un teritoriu mai întins, numit la creştini dieceză, dioceză sau eparhie, a fost creată funcţia de episcop, grad înalt al ierarhiei bisericeşti, membru al clerului superior. Însemnele sale exterioare erau toiagul şi mantia, plus mitra. Primul episcop al diocezei Romei a fost considerat Petru (? – c. 67), ce a condus nemijlocit comunitatea creştină din Roma și regiunea învecinată capitalei Imperiului Roman. Al doilea episcop de Roma, Linus (67 – c. 79) a moştenit poziţia excepţională a lui Petru, de apostol desemnat de însuşi Hristos pentru a fi temelia bisericii creştine. Linus a devenit un „primus inter pares” între ceilalţi episcopi creştini. Atunci când creştinismul a fost admis oficial în anul 313, s-a impus nevoia unei întâietăţi în ierarhia creştină „universală”. În anul 375, episcopul Damascus al Romei a fost recunoscut ca autoritate supremă în cadrul bisericii creştine, iar urmaşul său, Siricius (384-399) a devenit „papă”, adică „tată” şi nu „frate” al celorlalţi episcopi (Eliade, III, 62). A fost îmboldit la acest gest de orgoliu de ambiţia episcopului de Constantinopol de a se proclama patriarh, rang superior celui de episcop ori mitropolit. Între cei doi ierarhi a început lupta pentru întâietate, cu urmări negative asupra unităţii bisericii creştine şi care a dus, în final, la Marea Schismă din 1054. Papalitatea a fost, cu puţine excepţii, un fief al clerului roman, aşa cum clerul iudaic provenea din leviţi, iar cel arab islamic din Koreişiţi. Deşi era o biserică „internaţională”, conducerea ei supremă era un cvasi-monopol roman, deoarece nu numai papii, ci şi „prinţii bisericii”, cardinalii, care-l alegeau pe papă dintre ei, erau în majoritate romani ori italieni. Biserica romano-catolică constituie până azi o supravieţuire a Imperiului Roman de Apus, devenit creştin, pe plan spiritual. Până la emanciparea bisericilor ortodoxe naţionale faţă de Patriarhia de la Constantinopol şi conducerea acesteia, ca şi a celorlalte patriarhii răsăritene, constituiau un fief şi un monopol grecesc. Cele două biserici creştine, Apuseană şi Răsăriteană, au fost marcate de un puternic naţionalism etnic, precum era exclusivismul tribal la mahomedani şi iudaici. Emanciparea de sub autoritatea lor a venit de aceea odată cu constituirea naţiunilor moderne, ca un act de suveranitate spirituală. În ceea ce priveşte ierarhia clericală în islamism şi budism, trebuie să pornim de la raporturile ei cu puterea politică, ce o poate susţine şi apăra, însă o poate şi subordona. Capacitatea ei combativă a depins totdeauna şi pretutindeni de îngemănarea puterii ecleziastice cu cea politică, cea dintâi fiind susţinută cu mijloace coercitive până la hotarele statului în care se exercită puterea politică. Dezagregarea statului aflat în „relaţie contractuală” cu o religie pune în pericol şi autoritatea conducerii ecleziastice a religiei proclamate ca religie de stat, ca şi unitatea sa dogmatică. Budismul a avut în frunte, în timpul lui Aşoka, un patriarh, dar ulterior fluiditatea permanentă a frontierelor statelor (indiene, la început), ce au adoptat învăţătura lui Buda, iar în ţările în care s-a răspândit imposibilitatea de a-şi impune autoritatea în lipsa unei relaţii „contractuale” cu puterea politică, le-au lipsit de o conducere centralizată pe deasupra graniţelor etnice. Auboyer ne spune că India era considerată leagănul budismului de către servanţii lui din ţările în care s-a răspândit, unii din ei venind aici pentru a se instrui în secolul VII (Auboyer, 31) şi, după cum am mai arătat, un rege tibetan a cerut o expertiză dogmatică din partea a trei maeştri indieni. În lipsa unităţii politice a spaţiului budist, în fiecare entitate statală a apărut o ierarhie proprie, recunoscând doar o autoritate formală, dogmatică, „ecumenică” a conducerii budiste indiene. Aceeaşi a fost situaţia în spaţiul islamic, rămas unitar din punct de vedere politic doar puţin după anul 800. Dezintegrările şi recompunerile permanente de state au creat condiţiile apariţiei a nenumărate secte şi ierarhii locale. Califul, „locţiitorul” Profetului, cumulează puterea politică cu cea religioasă, fiind şi capul ierarhiei religioase. Cu această din urmă prerogativă rămân califii pe la mijlocul secului X, recâştigându-şi influenţa politică doar în secolul XII. La 1261, un calif al Egiptului, ajutat de sultanul mameluc, rămâne doar cu funcţia spirituală. În Califatul Osmanilor, creat în 1517, sultanul concedă titlul onorific de calif, de cap al cultului islamic, şi abia după 1800 încearcă să-l recupereze, pentru a realiza unirea religioasă a musulmanilor. În continuare ne vom referi la extinderea religiilor prin convertire. Deşi mozaismul (iudaismul) se leagă exclusiv de „poporul ales” şi nu a fost conceput pentru o extensie în rândul „celorlalte”, de la început monarhia israelită, iar apoi clerul, a practicat-o. Regele Solomon a atras la mozaism pe regina din Saaba, venită în vizită şi, prin ea, şi pe supuşii acesteia. O convertire de şi mai mare amploare a reuşit clerul iudaic din Babilon pe la 742, când regele Bulan al kazarilor turcici, stabiliţi pe cursul inferior al fluviului Volga, i-a dat câştig de cauză în confruntarea dogmatică cu „pledanţii” cultului creştin, respectiv ai cultului islamic. Despre noua „achiziţie” am tratat anterior. Extensiunea creştinismului prin convertirea numită evanghelizare a avut două perioade distincte, preniceană şi postniceană, adică din timpul prigoanei instaurate de Nero până la admiterea creştinismului, în anul 313, şi după evenimentul ce a avut loc în acel an, conciliul de la Niceea. După cum am arătat anterior, încă apostolii au început evanghelizarea imediat după Duminica Cincizecimii. Ei împlineau porunca dată de Învăţător înaintea ridicării la Cer: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu, 16:15). „Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Iar Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Marcu: 16, 20). În cele aproape trei secole ale persecuţiilor, creştinismul a cunoscut o considerabilă răspândire prin convertire. S-au creştinat în special sclavii şi oamenii săraci, trataţi ca fraţi şi egali în comunitate, dar şi mulţi oameni bogaţi, ce-şi donau averile pentru aceeaşi comunitate. Carcopino vede succesul convertirii la creştinism în acel „splendid mesaj de mântuire şi fraternitate” care „îi era propriu”, ce i-a permis Apostolului Petru să atragă „cu uşurinţă discipoli din personalul împăraţilor” sau, cum o spune el însuşi în Epistolele sale, „in domo Caesaris”, „în casa lui Caesar” („Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului”, 175, 176). Un alt istoric francez, Jacques le Goff, ne prezintă pe larg opera de convertire după conciliul nicean, când opreliştile în calea ei au dispărut, ba mai mult aceasta a fost sprijinită de autorităţi (Civilizaţia Occidentului medieval). „Sprijinul” a mers până acolo încât, în anul 380, catolicismul devine religie de stat, iar în 391 este proclamat ca unică religie a Imperiului roman, toate cultele păgâne fiind interzise. Destrămarea Imperiului a lăsat în provincii o populaţie slab creştinată, alături de „barbarii” cuceritori, unii din ei creştinaţi în erezia ariană, dar cei mai mulţi păgâni. Convertirea a trebuit reluată, iar în teritoriile ce nu făcuseră parte din Imperiul roman (Polonia, Nordul Germaniei, Scandinavia, Irlanda) a fost abia acum începută. Un mare rol în convertire (creştinare, evanghelizare) l-au avut misionarii călugări şi mănăstirile de evanghelizare, create departe în teritoriul păgân, implantate strategic după un plan bine conceput de papalitate şi puse în practică de marile abaţii din Franţa, Italia şi Irlanda. În adâncurile codrilor şi munţilor, călugării misionari au îndurat greutăţile construirii lăcaşurilor de cult şi a chiliilor prin muncă proprie, ploile şi noroaiele, uneori iernile grele, adesea şi ostilitatea şefilor locali şi clerului păgân. Istoria fiecărei ţări creştine este plină de hageografiile acestor misionari, adesea martirizaţi. După anul 400, Sfântul Patrick a început să evanghelizeze Irlanda, numită apoi „insula sfinţilor”, datorită numărului mare de mănăstiri construite şi a călugărilor ce au purces de aici la evanghelizarea Angliei, Scoţiei, iar apoi a continentului european. În secolele VI şi VII, Irlanda a „exportat” 150 de sfinţi în Franţa, Anglia, Belgia, Scoţia şi chiar Italia (Jaques le Goff, 180), călugării irlandezi participând şi la „marea mişcare de creştinare a Germaniei şi a marginilor sale în secolele VII şi VIII, mişcare sprijinindu-se des pe fundaţii monastice” (Jacques le Goff, 183). Una din ele era mănăstirea de la Sankt Gall (din Elveţia), întemeiată de irlandezul Gal, ce a fost sanctificat. Numeroasele localităţi cu numele de Saint, Sankt, din statele vestice, îl au de la întemeietorii de mănăstiri din apropiere, extins şi asupra oraşului sau satului respectiv. Jacques le Goff vede în „noua creştinătate medievală”, una „convertită de sus în jos şi prin constrângere” (217), ce nu a reuşit decât după ce „a atras de partea sa pe conducătorii şi grupurile sociale dominante” (206), spre deosebire de cea antică, în care convertirea sinceră a fost de jos în sus, sfârşind prin „a (se) impune împăratului şi unei părţi din clasele de la cârmă” (207). Convertirea a fost un obiectiv permanent al conducerii supreme a oricărei mari religii, s-a desfăşurat pe parcursul mai multor secole şi a presupus crearea unui corp special de „propagandă”. Astfel, în cadrul instituţiilor Vaticanului funcţionează şi azi Congregaţia pentru evanghelizarea popoarelor care organizează activitatea misionară în mai multe continente. Extensiunea Islamului a fost o poruncă a lui Mahomed, notificată în Coran, dacă se putea pe cale paşnică, dacă nu prin „războiul sfânt” (djihadul islamic). Islamul este religia cu cea mai rapidă creştere a numărului de adepţi, atât datorită sporului natural foarte ridicat, cât şi al convertirii. Dacă în 1900 islamicii reprezentau 12% din populaţia mondială, în 2010 au ajuns la 23-24% din aceasta. După moartea Profetului, islamizarea a decurs în paralel cu cucerirea arabă şi arabizarea populaţiilor cucerite. Rapiditatea acestor cuceriri s-a datorat şi tacticii folosite de califi, de a face „o serie de promisiuni, agitând flamura unei noi religii – care să aducă izbăvirea – islamul (punând) o mască amăgitoare de cavaleri ai dreptăţii acestor năvălitori de la care milioane de obidiţi ai Orientului Apropiat aşteptau dreptatea socială mult râvnită” (Mehmet Ablai, Arabii, 66). După ce au cucerit un imens teritoriu, noii stăpânitori „au lăsat (însă) neschimbat sistemul de exploatare din ţinuturile ocupate” (idem, 71), formând o castă militară. Cu ce i-au atras atunci pe cei cuceriţi la noua religie? Ei le-au lăsat „o largă poartă de a scăpa de exploatare, şi anume de a primi islamul şi a se înrola în armată” (idem, 72). Făcând acest pas, scăpau de haraciu şi capitaţie şi rămâneau doar cu obligaţia Zekeat-ului, plătit de orice musulman. „Nu atât mirajul credinţei, cât speranţa că vor scăpa de impunere i-a împins pe sirieni, persani, egipteni, să îmbrăţişeze islamismul. Aşa se explică îngroşarea colosală a rândurilor armatei musulmane, victoriile fulgerătoare, propagarea uluitor de rapidă a noii credinţe”, ce deschidea perspective noi de înavuţire prin intrarea în armata musulmană, întrucât războiul permitea accesul la „prăzi”. Trebuie precizat că „primirea noii credinţe” nu însemna „să te faci neapărat militar” (Ablai, 73). Răspândirea budismului s-a făcut pe cale paşnică, prin misionarismul călugărilor budişti, trimişi la început de regele Aşoka din regatul Maurya, la popoarele din jur, în Kasmir şi Ceylon. Pentru a facilita însuşirea budismului, aceşti misionari au tradus canoanele şi principalele texte ale dogmei şi exegezei sale în limbile popoarelor unde au activat (Auboyer, 27). După anul 520 d.Hr., călugărul indian Bodhidharma a propagat budismul în China sub forma proprie, secte budiste Chan, ce a devenit dominantă în Imperiul Ming, fără a reuşi să elimine complet cultele locale anterioare. De aici, budismul a trecut în Japonia, Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia şi Thailanda, unde a devenit dominant. În Japonia a fost proclamat cult oficial sub numele Zen (ce înseamnă intuiţie sau meditaţie), în perioada Kamakura, după 1185. În prezent, ţara cea mai „budistă” este Tailanda, unde 95% din populaţie o împărtăşeşte, urmată de Coreea, unde datează din 372 d.Hr., dar în care este puternic cenzurată de regimul comunist din Nord. În Japonia, budismul Zen are 89 de milioane de adepţi, adică aproape 50% din populaţie. În China se declară budişti 102 milioane de locuitori, dar trebuie avut în vedere că nici regimul comunist de aici nu este tolerant cu religia, în general, stimulând ateismul. Situaţia cea mai ciudată există în patria budismului, India. Aici, budismul indian clasic a pierdut teren în faţa a nenumărate secte, purtând numele întemeietorilor lor. Adepţii săi nu reprezintă mai mult de 12-17 milioane de persoane, comparativ cu hinduismul, ce i-a luat locul, cu 450 de milioane de adepți. Statistica budiştilor oscilează între 230 şi 500 de milioane, nesigură, deoarece în unele ţări aceştia aderă şi la alte credinţe populare sau chiar religii. Budismul a pierdut teren datorită caracterului său prea nihilist. „Buda contestă existenţa lui Dumnezeu” (Eliade, II, 237), devalorizează lumea, Cosmosul şi viaţa (238), refuză, de fapt, viaţa, în condiţiile „existenţei condiţionate de către structurile sociopolitice şi de către istorie” (239). El doreşte, precum ne sintetizează Eminescu în „Rugăciunea unui dac”: „În stingerea eternă să pier fără de urmă”. Câştigă teren, în dauna acestei viziuni, cea care realizează „resacralizarea Cosmosului, a vieţii universale şi chiar a existenţei istorice a omului”, „ce îl apropie pe Bhagavadgita de Iahve, Creatorul Lumii şi Stăpânul Istoriei, aşa cum l-au înţeles profeţii” (Eliade, II, 239). În opoziţie cu această viziune, ce se apropie de ideea mântuirii, budismul aproape dispare în India la începutul secolului al XIII-lea (Eliade, III, 266). După împărţirea definitivă a Imperiului roman în două împărăţii în anul 395, conflictul dintre Papă şi Patriarh s-a accentuat. Nicolae Iorga vedea în confruntările lor „un război a cărui aparenţă teologică ascundea primejdiile ce ameninţau însăşi ordinea politică, motiv depăşind scrupulul unor îndoieli personale care ar fi putut tulbura un suflet profund creştin” (N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, 64). Era, de fapt, un conflict pentru frontierele jurisdicţiilor lor, pentru hotarele sferelor lor de influenţă, a teritoriilor, numărului de credincioşi şi a eparhiilor (diocezelor, diecezelor) din subordinea lor. Era, nu în ultimul rând, un conflict pentru taxele bisericeşti plătite de credincioşi, a căror cuantum era în funcţie de numărul lor şi care constituiau beneficiul împărţit între clerul de bază şi treptele succesive ale ierarhiei bisericeşti, în proporţii bine stabilite. Acestui conflict i s-a pus surdină până în anul 843 de lupta dintre iconoduli şi iconoclaşti din Imperiul bizantin, încheiată prin restabilirea definitivă şi solemnă a cultului icoanelor prin hotărârea unui conciliu. Lupta temporizată de ceea ce s-a numit „războiul icoanelor” a reînceput sub patriarhul Photios, întronizat în 858. Atunci când Nicolae I l-a excomunicat pe Photios, acesta s-a emancipat deplin de sub autoritatea papală, Biserica Răsăriteană devenind autocefală. Marea Schismă s-a produs, de fapt, acum, dar încercările de mediere ce au urmat au făcut să nu mai fie privită ca una definitivă. Ruptura făţişă a intervenit în 1054, „picătura” constituind-o diferendul privind jurisdicţia asupra episcopatelor din Sudul Italiei. Protagoniştii lor au fost Leon al IX-lea şi Mihail Kerularios, ce se excomunică reciproc! Ruptura dintre cele două Biserici nu a însemnat numai întreruperea relaţiilor dintre Papă şi Patriarh, ci şi divizarea Europei în două arii de cultură şi civilizaţie: răsăriteană (ortodoxă) şi apuseană (catolică). Reforma religioasă din prima jumătate a secolului XVI nu este calificată ca o nouă Mare Schismă, cu toate că a fost o ruptură mai adâncă sub aspect dogmatic şi mai păguboasă decât aceasta, generând războaie religioase. Andrei Oţetea a sesizat, pe drept, că insubordonarea crescândă faţă de papalitate s-a datorat constituirii bisericilor naţionale „apărate de regalitate de exploatarea pontificală” şi s-a transformat într-o revoltă din pricina „amestecul(ui) papei în afacerile interne ale acestor biserici” (A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma, 261). Reforma a căpătat caracterul „unei revoluţii naţionale contra Romei”, manifestându-se prin „atacuri contra numirilor pontificale şi contra fiscalismului ei”, a trimiterii în fruntea episcopiilor a unor străini, „mai ales italieni” (A. Oţetea, 261). Explicaţia propusă de A. Oţetea concordă cu opinia exprimată de mine anterior, a factorului cu caracter de valabilitate mai largă, de fapt prezent în toate religiile, a păcatului exclusivismului etnic naţional ori chiar tribal, în exercitarea autorităţii spirituale. În ţările în care s-a produs, Reforma a confirmat că „spiritul naţional devenise mai intransigent şi mai nerăbdător de a se libera de orice amestec străin” (A. Oţetea, 263).
0 Comments
Leave a Reply. |
Autor: Liviu TatarIstoric & om de cultura Categorii
All
Arhiva
December 2017
|