Ciocinrea civilizatiilor: aspecte dogmatice

Iudaismul, creştinismul şi islamismul au apărut în această succe­siu­ne într-un spaţiu geografic relativ omogen. La o analiză lipsită de partizanat, cele trei reli­gii prezintă un fond comun, şi anume Vechiul Testament, creaţie neîndoios evreias­că. Asumat ca sursă iniţială a credinţei şi de către creştini şi islamici, acest fond hetero­testa­mentar a fost completat cu alte două cărţi, Noul Testament la creştini şi Coranul la islamici, ca temei al individualităţii lor.
Calitatea lor ca revelaţii noi, complementare şi suplimentare celor transmise lui Moise de către Dumnezeu, nu este recunoscută de către iudaici, ce nu-l recunosc ca Mesia pe Iisus şi ca Profet pe Mohamed.
În cele ce urmează, ne referim la incompatibilităţile dogmatice dintre creştinism sau islamism, pornind de la Cărţile lor definitorii, pentru Coran folosind traducerea lui Isopescul, apărută în ediţii succesive în 1912, 1995, 1997, 1999, 2001, 2002 şi 2003.
Mohamed a recunoscut existenţa istorică a lui Iisus şi o parte a faptelor sale, dar nu şi calitatea sa de Dumnezeu – Fiu, întrupat şi de Mântuitor.
Vestirea Fecioarei că-l va naşte pe Iisus este însoţită de aprecierea: „Măreţ va fi el în lumea de acum şi cea de apoi şi va fi aproape de Dumnezeu” (Sura V, versetul 40). Ştie că a primit harul lui Dumnezeu, din vrerea căruia „a vindecat orbi din naştere şi leproşi” şi chiar „a înviat morţi” (S, V, v. 9). În vreme ce evanghelistul Marcu arată expli­cit că, atunci când a fost dus în faţa Marelui Preot, Iisus şi-a atribuit calitatea de Fiul al lui Dumnezeu („Eşti tu Hristosul, Fiul celui binecuvântat?… Iisus a zis: «Eu sunt» - Evanghelia după Marcu, 14; 61-62), Mahomed afirmă că el nu şi-a arogat-o. Şi-ar fi recunoscut limitele umane în faţa adepţilor săi: „Eu vin la voi cu semne de la Domnul Vostru”, insistând că „Dumnezeu este Domnul Meu şi Domnul Vostru” (S. III, v. 44).
Acelaşi evanghelist arată că Iisus ştia că „trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (8; 31). Mohamed pretindea că Hristos a aflat despre răstignire abia înaintea Calvarului, chiar din partea lui Dumnezeu: „…voi să te las să mori şi să te ridic la mine şi să te mântuiesc de cei necredincioşi, iar pe cei ce ţi-au urmat să-i pun peste cei necredincioşi până în ziua învierii” (S. III, v. 48).
Inconsecvent cu sentinţa atribuită divinităţii supreme, Mahomed afirmă că „Ei (iudeii, n.n.) nu l-au omorât şi nu l-au răstignit, ci pe altul” (S. IV, v. 104), şi anume pe Baraba, după care l-a ridicat la cer. Asemenea ascensiuni celeste sunt amintite în Ve­chiul Testament în legătură cu Enoh şi Sfântul Ilie, iar la islamici cu privire la Mahomed. Profetul insistă repetat că Iisus este un simplu om, ca şi el, ca şi ceilalţi 23 de profeţi recunoscuţi, numindu-l cu regularitate „Iisus, fiul Mariei”.
Contestă natura dumnezeiască a lui Iisus făcând apel la experienţa prozaică a oamenilor „Făcătorul cerurilor şi al pământului cum să aibă un fiu, neavând soţie?”
(S. III, v. 10) şi se întreabă cu înţeles în altă parte „Ce a fost Iisus, fiul Mariei, decât un trimis, precum au fost trimişii şi înaintea sa, iar mama sa o femeie…?” (S. V, v. 79).
Profetul minimalizează continuu misiunea pe care Iisus şi-a asumat-o şi care este recunoscută de creştini, se face treptat egalul său şi apoi îşi arogă un rol superior acestuia prin chiar formula sacramentală a islamicilor.
Contestarea naturii divine a lui Iisus este asociată uneori şi cu ameninţarea cu iadul a celor ce o susţin: „Cei ce adaugă lângă Dumnezeu încă o altă fiinţă pe aceştia îi opreşte Dumnezeu de la rai şi locuinţa lor va fi focul” (S. V, v. 76), căci „Necredincioşii sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” (S. V, v. 19).
Admiţând, totuşi, liberul arbitru, Profetul reduce ameninţarea la un avertisment, neimplicându-şi adepţii în pedepsirea „necredincioşilor”, aceasta fiind dată de Dumne­zeu (Allah). Din partea sa, „Cei ce cred, evrei, sabeeni şi creştini – care cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi fac binele…” (S. V, v. 68-69) pot să fie liniştiţi sau, în lim­ba­jul greu traductibil al sfârşitului versetului „nu au nici o teamă şi nu vor fi întristaţi”.
Aici găsesc adepţii toleranţei Islamului afirmarea sa explicită, de care ar trebui să ţină cont toţi adepţii săi.

---