 Călugărul eremit italian Pier Damiani, trăitor între anii 1007-1072, a lansat în tratatul său, „De divina omnipotentia” cunoscuta sintagmă de „ancilla theologie”, pentru a preciza raportul dintre filozofie şi religie. Formula, umilitoare pentru filozofie, a fost preluată de scolastici, care i-au atenuat conţinutul, filozofia fiind considerată un auxiliar de preţ al credinţei, mai ales după ce tomismul a reformulat unele părţi ale dogmei (teologiei) prin asimilarea filozofiei lui Aristotel.
Sub regimul comunist, filozofia marxist-leninistă, desigur, a devenit „o călăuză în cunoaşterea celor mai diferite domenii ale realităţii” (1, 32), ca acel felinar simbolic imaginat de Francis Bacon pentru a-l ajuta pe călătorul pornit pe calea cunoaşterii să nu se rătăcească. Poate că subliminal de aici provine şi expresia în lumina filozofiei marxist-leniniste… Trecerea de la statutul de slujnică a filozofiei la cel de far al ştiinţelor şi regină a cunoaşterii s-a făcut prin etapa filozofiei clasice germane, în care prestigiul ei a crescut considerabil. Marx şi Engels, ca neohegelieni, au fost pătrunşi de acest statut, pe care au ajuns ulterior să-l considere excesiv, deoarece epigonii hegelianismului au început să-l ridice la rangul de „ştiinţă a ştiinţelor”. Punând bazele unui sistem filozofic propriu, Marx şi, în special, Engels, l-au redus la cel de viziune generală asupra universului, societăţii şi omului, în lumina logicii şi a datelor ştiinţei. Ei nu au creat un sistem filozofic complet închegat, precum Kant sau Hegel, dar acel sâmbure al său a fost dezvoltat de cei ce s-au considerat discipolii lor, printre care şi Lenin. Pretinzând pentru fondatorul doctrinei şi partidului lor un rol supradimensionat în istoria filozofiei, bolşevicii ruşi au numit acest sistem filozofic marxism-leninism. Filozofia marxist-leninistă se definea ca un sistem format din materialismul dialectic, derivat oarecum din filozofia naturii şi reunind materialismul de sorginte franceză cu dialectica de origine hegeliană şi materialismul istoric, înrudit cu filozofia istoriei, dar constituind o extindere a principiilor şi conceptelor materialismului dialectic la studiul societăţii omeneşti. În raport cu celelalte două componente ale marxismului, filozofia marxist-leninistă era considerată ca „baza general teoretică” (1, 11), ceea ce îi asigura o întâietate relativă în raport cu economia politică şi socialismul ştiinţific. După ce comuniştii ruşi au ajuns la putere, acest rol a fost impus tuturor ştiinţelor, filozofia devenind „far” şi „călăuză” pentru cercetările de orice fel. Încă şi în 1973 se mai susţinea că „Filozofia marxistă este necesară ştiinţei, şi mai ales ştiinţei contemporane, tocmai pentru că ştiinţa contemporană nu generează în mod spontan şi univoc o singură perspectivă filozofică” (2, 17). Şi ca nu cumva să aleagă o cale lăturalnică, greşită, călăuza filozofică trebuia să-l ia de mână pe omul de ştiinţă şi să-i lumineze calea cea dreaptă cu felinarul filozofiei marxiste! Ca să ştie că această călăuzire nu este facultativă omului de ştiinţă i se mai amintea că aderarea la filozofia marxistă înseamnă şi o adeziune la anumite idealuri şi valori! (2, 15). Şi pentru că ei ştiau cum e cu adeziunea, se conformau întru totul. Un fizician, specialist în relativitatea generală şi cosmologie, îşi declară conformitatea de la început: „Încheind acest studiu introductiv, am dori să menţionăm că, în ceea ce priveşte raportul dintre cosmologie şi filozofie, principiile filozofiei materialiste (cauzalitate, conservativitate, autodezvoltare etc.) sunt respectate în oricare din modelele cu care cosmologia relativistă operează în prezent” (3, 48). Un istoric academician ţinea să asigure în Introducere la vol. I al Tratatului de Istoria României că toată expunerea respectă „tezele fundamentale ale materialismului istoric”, supralicitând adeziunea până la linguşeală atunci când afirmă că „dascăli ne-au fost clasicii marxism-leninismului (şi) Partidul Muncitoresc Român”, (4, XXX). Un venerabil sociolog român, din vechea şcoală burgheză de sociologie, s-a simţit dator să mulţumească pentru publicarea unei masive monografii de sociologie, printr-o declaraţie de adeziune la filozofia marxistă şi prin recunoaşterea faptului că, într-o bună parte a lucrării „influenţa marxistă este hotărâtoare” (5, 34). Într-un Tratat de psihologie generală, redactorul responsabil îşi arată „adeziunea” prin citate abundente din Operele lui Engels şi Lenin cu privire la reflectare, senzaţie, cunoaştere (6, 11), percepţii, practică, libertate (6, 12) etc. Aici adeziunea nu este una declarativă, ci intrinsecă, cuprinsă în chiar argumentarea ideilor şi concluziilor. Ceea ce era indicat, era, de fapt, obligatoriu. Mulţi oameni de ştiinţă, pentru a putea trece de furcile caudine ale cenzurii filozofice, foloseau chiar în şirul argumentelor şi demonstraţiilor citate din lucrările filozofice ale lui Marx, Engels şi Lenin, ce le asigurau o garanţie ideologică în ochii unor cenzori semidocţi. Alţii, şi mai şireţi, citau abundent din „operele” liderilor de partid, de preferinţă din cele ale „Numărului 1”; după tributul dat ideologiei puteau să-şi expună rezultatele şi concluziile propriilor cercetări. De cine era actualizată această minunată „metodologie” pentru oamenii de ştiinţă, pornind de la indicaţiile „clasicilor”? Un curs de filozofie marxistă ne spune că prospeţimea şi actualitatea ei se datorau conducătorilor P.C.U.S. şi ai celorlalte partide comuniste, cadrelor de teoreticieni ai partidului (1,5). Cum această filozofie era considerată şi „baza teoretică… a strategiei şi tacticii partidelor marxiste” (1, 12), rezultă că aceşti conducători se orientau după propriile lor principii atunci când elaborau programele politice ale partidelor lor! Despre câtă filozofie cunoşteau conducătorii comunişti după lichidarea vechii gărzi leniniste scrie cu ironie necruţătoare Soljeniţin atunci când constată că aceştia abia puteau citi unii termeni mai neuzuali din discursurile scrise de alţii! Dar şi filozofii „de meserie” nu aveau pregătirea necesară pentru a „îndruma” cercetarea ştiinţifică, ca să nu mai vorbim că oamenii de ştiinţă nu au simţit niciodată nevoia unei asemenea „îndrumări”. Celebrul psiholog şi epistemolog elveţian Jean Piaget a avut parte, el însuşi, de ingerinţele unor filozofi în aprecierea propriilor cercetări, însă acestea s-au rezumat la recenzii şi păreri, şi nu la acordarea aprobării „bun de tipar”, precum cercetătorii sovietici. În „Înţelepciunea şi iluziile filozofiei”, el constata: „rezultatul deplorabil al educaţiei cu totul formale căpătată de studenţii de la filozofie, centraţi pe analiza textelor”, filozofice – adăugăm noi – şi care ignorau cu totul faptele reale (7, 52). Piaget cunoştea realitatea la sursă, ca profesor la mai multe universităţi occidentale, fiind îndreptăţit să afirme că de când filozofia era o profesiune răspândită, dar ruptă de realitate, succesul ei la public a crescut în ciuda faptului că studenţii de la filozofie au rămas la nivelul liceal al pregătirii ştiinţifice (7, 116). S-a ajuns la situaţia ca universităţile să formeze „filozofi cu toptanul, fără nici o pregătire ştiinţifică” (7, 77), acceptabilă, am atenua noi opinia critică a lui Piaget. „Pentru cine a supt chiar din pruncie laptele filozofiei”, „chestiunea (pronunţării în problemele ştiinţei, n.n.) nici nu se pune şi începând cu bacalaureatul care intră în propedeutică până la marii maeştrii, domneşte convingerea că o iniţiere filozofică permite a vorbi despre toate” (7, 58). Rezultatul nu a fost decât expansiunea „unei universalităţi goale de conţinut” (7, 228 – 229), ducând la „tragicul divorţ dintre ştiinţă şi reflecţia filozofică” (7, 92). Cu o situaţie asemănătoare s-au confruntat Marx şi Engels cu aproape un secol mai înainte, exasperarea lor fiind exprimată în „Ideologia germană” şi „Domnul Dühring revoluţionează ştiinţa”, pentru ca apoi Engels să devină el însuşi un analist al ştiinţei timpului său, în „Dialectica naturii”. În această carte se războia cu „al doilea principiu al termodinamicii şi consecinţele” sale pentru univers, cu deosebire „moartea termică a universului” şi finitudinea sa în timp. În general, însă, Marx şi Engels nu au fost tentaţi să impună o „linie” cercetării, mărginindu-se să interpreteze rezultatele ei, condamnând tentativele de a preface filozofia în „ştiinţa ştiinţelor”. Subscriind la descalificarea pretenţiilor filozofiei de către Piaget, prefaţatorul român al cărţii sale, Vasile Tonoiu, apreciază ca o iluzie că ea ar constitui un „mod sui generis de cunoaştere supraştiinţifică sau paraştiinţifică” (7, 32). La data publicării cărţii lui Piaget (1970) în limba română, filozofii români renunţaseră la asemenea pretenţii, profitând de relaxarea ideologică survenită în acei ani. În toate statele comuniste, s-a constatat că cenzura filozofică a dăunat însăşi cercetării ştiinţifice. „În propria sa activitate, ştiinţa nu recunoaşte instanţă de legitimitate care să nu-i fie integrată”, rezumă Tonoiu mesajul lui Piaget sau, mai tranşant, acesta le cere filozofilor: „nu vă amestecaţi acolo unde nu vă pricepeţi!” (7, 26). Urmările „îndrumării” filozofice au fost net diferite în Est şi Vest. Dacă Piaget era doar iritat de interpretarea falsă şi răuvoitoare a cercetărilor sale de către unii filozofi, oamenii de ştiinţă din statele comuniste sufereau rigorile unei cenzuri filozofice sui generis care le afecta cariera ori chiar soarta unor discipline ştiinţifice sau, mai adesea, conţinutul lucrărilor publicate. Constantin Stere constata încă „în preajma revoluţiei” bolşevice uşurinţa şi superficialitatea cu care revoluţionarii deportaţi în Siberia se pronunţau în toate problemele ştiinţifice şi filozofice, precum şi preferinţa lor pentru o „adevărată exegeză talmudistă care n-are nimic comun cu spiritul ştiinţific” (9, II, 332). Meteahna s-a manifestat şi la Lenin, care în timpul emigraţiei în Occident a avut timp să reflecteze la noile descoperiri ştiinţifice şi la implicaţiile lor filozofice. S-a pronunţat asupra lor în „Caiete filozofice” şi „Materialism şi empiriocritism”, în care a acordat „calificative” unor oameni de ştiinţă şi filozofi, tendinţă ce va deveni o constantă a filozofiei oficiale bolşevice după 1917. Dacă în Occident şi în Rusia prerevoluţionară filozofii se pronunţau „fără cea mai mică jenă” în tranşarea „celor mai grave chestiuni” (7, 8), în statele comuniste s-a manifestat cenzura filozofică prin care „ambiţia (filozofiei, n.n.) de a fi păzitoare a cunoaşterii absolute” (7, 142), a primit girul conducerii partidului comunist. Totalitarismul s-a manifestat şi prin impunerea forţată a viziunii filozofice a liderilor bolşevici, dogmatizată de teoreticienii partidului. Constituirea ei a coincis cu perioada unor mari răsturnări în ştiinţă ce au zdruncinat vechea viziune filozofică asupra lumii. Relativismul în fizică, indeterminismul şi acauzalitatea în lumea microparticulelor, expansiunea universului şi caracterul limitat spaţial al acestuia, mutaţiile întâmplătoare ca sursă a caracterelor şi zestrei genetice, au repus în discuţie câteva idei sacrosante ale filozofiei marxiste precum legitatea, cauzalitatea etc. Edificiul teoretic al regimului comunist părea ameninţat; în aceste condiţii cenzura filozofică trebuia să înăbuşe, cel puţin în U.R.S.S., orice cercetare în domeniile ce aveau potenţialităţi eretice. Acestea erau: genetica, mecanica cuantică, cosmologia şi sociologia. John Bernal constata „atacul violent lansat în Uniunea Sovietică împotriva geneticii mendeliste în preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după război” (8, 680), iar Soljeniţin arăta că Vavilov, mândria biologiei sovietice, a pierit în Gulag în urma intrigilor lui Lâsenko. Despre acest malefic cercetător John Bernal scrie indignat că era un „fanatic care nu suporta nici o contrazicere” (8, 681). A fost suficient ca Lâsenko să le bate în cap teoreticienilor stalinişti că genetica acreditează întâmplarea ca factor hotărâtor, în raport cu necesitatea pentru ca aceştia să anatemizeze însăşi ştiinţa în cauză ca antiştiinţifică. Rivalităţile dintre cercetătorii din acelaşi domeniu, unele fără nici o legătură cu valoarea competitorilor, erau însoţite de „turnătorii” la cenzorii ideologici, cu acuzaţii de abatere de la principiile materialismului dialectic etc. Cenzorii filozofici ce „îndrumau” cercetarea ştiinţifică, în consens cu Secţia de propagandă a C.C. şi secretarul cu probleme ideologice a C.C., decretau care ştiinţă sau ramură ştiinţifică, care temă de cercetare erau „pe linie” şi care erau „devieri” de la sacrosanta filozofie marxist – leninistă. Aşa se explică de ce în anii în care în Occident se obţineau succese răsunătoare în domeniul geneticii, un Lâsenko sau o Lepeşinskaia reuşeau să impună orientarea falimentară a ceea ce se numea „şcoala Miciurin-Lâsenko”, a altoirilor „miraculoase” şi a iarovizării. Interzicerea cercetărilor în genetică a fost plătită scump ulterior, la reluare acestea fiind rămase în urmă cu decenii. b). Sociologia a fost exclusă şi ea din categoria ştiinţelor, sociale de data aceasta, tot datorită unei hotărâri a C.C. a P.b (c) şi a teoreticienilor partidului. Nu era o ştiinţă nouă, ba era cu câţiva ani mai veche chiar decât marxismul, bazele ei fiind puse de Auguste Comte între anii 1835-1841. Cele două discipline s-au dezvoltat apoi în paralel, sociologia avându-şi simetria în teoria marxistă despre societate, identificate apoi cu o filozofie a istoriei şi numită, ulterior, materialism istoric. Nu s-a trasat o linie despărţitoare sigură a sferelor lor şi nu s-a precizat dacă nu sunt cumva două nume pentru acelaşi conţinut. După revoluţia bolşevică a apărut socialismul ştiinţific ca disciplină independentă (11, 187), după ce in nuce el a fost „năşit” de Marx şi Engels, fără a avea un conţinut independent. După aceeaşi revoluţie, sociologia a fost exclusă tacit, iar apoi pe faţă, din corpusul ştiinţelor sociale, întrucât nu îşi găsea locul alături de materialismul istoric şi socialismul ştiinţific, nici ca disciplină complementară şi nici prin ideile şi concluziile sale. Este adevărat că s-a ajuns la o lipsă de rigoare în definirea sociologiei, în general, aceasta ajungând să desemneze orice cercetare economică sau socială, orice studiu al unui fenomen demografic, dar mai ales anchetă socială. S-a manifestat tendinţa de a-i atribui studierea întregii realităţii sociale, inclusiv a celei aparţinând politologiei (10, 175). Sociologia a fost reabilitată şi acceptată ca ştiinţă socială abia după moartea lui Stalin în 1953, sub Nichita Sergheevici Hruşciov. Vrând să evite alte eşecuri majore, Hruşciov şi apoi Brejnev au recurs la ştiinţa sociologiei pentru a cunoaşte disfuncţionalităţile dezvoltării societăţii şi a primi propuneri de îndreptare. Fr. Thom a numit pe aceşti sociologi răspunzând unor „comenzi” politice, adesea confidenţiale, akademocraţi, cum au început să fie numiţi chiar în U.R.S.S. din deceniul şase a secolului XX. Pe măsura dezvoltării unor asemenea cercetări, deoarece exista de dinainte hulita sociologie burgheză, acestea au fost subsumate disciplinei numite sociologie marxistă. Schimbarea atitudinii oligarhiei sovietice faţă de sociologie după 1953 a determinat o reacţie similară în statele sovietizate şi comunizate. Au fost „recuperaţi” sociologii burghezi din perioada interbelică, ce au acceptat convertirea la marxism. În România, procesul de „recuperare” a fost încredinţat lui Miron Constantinescu, membru al C.C., având oarecari contingenţe cu ştiinţa pe trebuia să o reintroducă în circuit, pe bazele noi, „solide” ale marxism-leninismului. Constantinescu a participat la botezul sociologiei marxiste sovietice iniţiate după dezgheţul hruşciovist,. El i-a atras pe reputaţii sociologi Mihai Ralea, I. Hariton şi Traian Herseni, formaţi în şcoala lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică. Primii doi au publicat în 1962 cartea „Sociologia succesului”, încercând să concilieze marxismul cu sociologia clasică. În cadrul catedrelor de filozofie, marxistă desigur, au apărut posturi de profesori de sociologie, iar din 1972 a început să apară „Viitorul social. Revistă de sociologie”. N. Ceauşescu, noul secretar general cu începere din 1965, a declarat încă de la instalarea sa: „Avem nevoie în domeniul filozofiei, sociologiei,…, de cercetări cu adevărat ştiinţifice, care să ofere material pentru concluzii în vederea soluţionării problemelor dezvoltării societăţii noastre”, după ce mai înainte, recunoştea el cu altă ocazie, „Nu a fost înţeleasă însemnătatea sociologiei de ştiinţă socială, negându-se rolul ei în societatea socialistă”. În numărul inaugural al amintitei reviste, Miron Constantinescu recunoştea că piedicile puse în calea sociologiei în România au apărut „în condiţiile unor lupte interioare, care se dau şi în societatea socialistă” (12, 8). Era o aluzie la conflictul său cu fostul secretar general, Gheorghiu Dej, care l-a acuzat de „intelectualism” şi l-a scos din conducerea partidului, fondatorul sociologiei marxiste râvnindu-i funcţia. c). O mare provocare pentru filozofia marxistă a constituit-o mecanica cuantică, ce a bulversat de altfel înseşi ştiinţele naturii. Ecuaţiile ei, pornind de la cercetarea lumii microparticulelor, au neantizat categorii fundamentale ale materialismului dialectic precum: determinism, lege (naturală), cauzalitate, realitate, existenţă. Asemenea consecinţe i-au consternat pe filozofii marxişti, cu atât mai mult cu cât au fost validate de mari savanţi. Mihai Florescu condamnă aceste validări ale indeterminismului, precum cele ale lui Bax Born şi Niels Bohr, întrucât au avut „efecte negative în toate ramurile ştiinţei şi filozofiei” (13, 143). Florescu nu-şi punea problema dacă acest principiu este adevărat sau nu, ci dacă contrazice categoriile „imuabile” ale filozofiei marxiste! Este adevărat că amintitul principiu nu a fost agreat nici de Einstein, declanşând, în 1927, „cea mai mare criză din fizică… (şi) o ruptură care a împărţit pe fizicieni în două tabere” (13, 179), unii devenind susţinătorii determinismului, iar alţii adversarii lui. Opţiunea lui Einstein pentru determinism a atârnat greu pentru menţinerea sa ca principiu în fizică, dar şi în filozofie, celebrul fizician devenind tacit un aliat al viziunii materialist-dialectice. M.G. Omeleanski a încercat să transforme indeterminismul în… determinism, prin afirmaţia că relaţia lui Heisenberg confirmă determinismul, că „mecanica cuantică este determinată” prin însuşi faptul că aceasta se exprimă prin formule matematice, adică prin legi (13, 187). Un astrofizician sovietic, Daniel Danin, recunoştea în cartea cu titlul semnificativ: „Lumea stranie nu poate fi ocolită”, că mecanica cuantică ne dezvăluie un lucru surprinzător, şi anume că „comportarea elementelor de bază ale materiei nu ascultă de legi exacte şi univoce” (15, 239). Ca specialist, Danin plusează când incriminează amestecul filozofiei: „fizicienii secolului al XX-lea au avut… mult de suferit din cauza neînţelegerii şi calomniilor filozofice” (15, 330). În U.R.S.S. acestea nu puteau veni decât din partea filozofiei oficiale marxiste, care vedea în indeterminism un sprijin pentru teologie. Aceasta nu putea accepta ideea că „mecanica cuantică se bazează pe o «lege a impreciziilor» ce se aplică la structura universului” (15, 316). Dacă fizicienilor sovietici li se interzicea, de fapt, să recunoască indeterminismul din partea filozofiei oficiale, un fizician ca Stephen Hawking, descoperitorul „găurilor negre”, putea să afirme fără oprelişti că indeterminismul este „o proprietate fundamentală inevitabilă a lumii” (14, 75), chiar dacă se aplică doar lumii microparticulelor. d). Una din axiomele de bază ale filozofiei marxiste este infinitatea în spaţiu şi timp a Universului. Cosmologia secolului XX, cu începerea din deceniile trei şi patru, a pus la îndoială această axiomă, prin apariţia şi dezvoltarea teoriei expansiunii Universului pornind de la un moment 0 şi de la un „atom primordial”, prin Marea Explozie (Big Bang). Cosmologia sovietică a încercat un răspuns privind formarea Terrei şi a sistemului solar, pentru care era obligată să accepte un început, prin teoria astrofizicianului Vasili Fesenkov, care avansa ideea formării stelelor din materia cosmică pulverulentă. Această teorie cosmogonică nebulară era complinită cu cea meteorică a formării Pământului şi a celorlalte planete, datorată astronomului sovietic Otto Schmidt. Mai încolo de acest prag de timp şi limită de spaţiu cosmogonic „preexpansionistă” nu mergea, aşa cum geneza biblică nu depăşea retro „apele primordiale” din care a făcut Dumnezeu lumea. Aceste teorii nu făceau decât să reia teoria cosmogonică Kant – Laplace de la sfârşitul secolului XVIII, ţinând cont de noile rezultate ale ştiinţei. Infinitatea cantităţii de materie din Univers nu este enunţată de nici o lege a ştiinţei şi, ca atare, nu se justifică nici o deducţie a infinităţii spaţiului din conţinutul său material. În schimb, indestructibilitatea materiei conţinută în primul principiu al termodinamicii este un argument forte al infinităţii în timp a Universului. Ca atare, Universul ar putea fi infinit în timp şi finit în spaţiu. Teoria expansiunii Universului a constituit o mare provocare pentru filozofia marxistă. Respinsă categoric la început, acceptată, apoi, cu mari rezerve şi cu multe amendamente, ea a fost, în sfârşit, acceptată cu unele îndoieli. „Bazele filozofiei marxiste” din 1959 (ediţia română din 1960) o respingea ca pe o „teorie idealistă a expansiunii spaţiului”, ba mai mult, ca una „reacţionară şi net fideistă”, întrucât acel „atom primar ar fi fost creat de Dumnezeu şi că din voinţa lui a început să se extindă” (1, 156-157). Nici un cosmolog care a contribuit la elaborarea acestei teorii nu a împins lucrurile spre religie şi nici chiar spre filozofie, această „deviere” fiind „imputabilă” doar teologilor şi filozofilor idealişti. După „logica” filozofilor materialişti sovietici, orice descoperire ştiinţifică care permite concluzii creaţioniste trebuia oprită! Noroc că Hubble şi continuatorii săi, rusul Gamow îndeosebi(!), nu erau sub oblăduirea lor! Astrofizicianul sovietic Kourganof (1965) a mai îndulcit puţin poziţia sovietică, botezând Marea Explozie sub numele de „refuziune”, acceptând ideea unui univers pulsatoriu ciclic, în care se succed contractarea şi dilatarea. A fost „salvată” astfel axioma infinităţii în timp a Universului, dacă nu s-a putut şi cea a spaţiului. În 1984, fizicianul român Ioan Ursu, editorul cărţii lui Steven Weinberg, „Primele trei minute ale universului”, acceptă că teoria Marii Explozii este „cea mai larg acceptată dintre ipotezele cosmogonice” (16,7), dar îşi ia precauţia ideologică faţă de unele aspecte ale ei, când afirmă că „Spiritul critic, prin excelenţă propriu demersului ştiinţific, trebuie să prezideze,…, şi lectura acestei cărţi” (16,9). „Spiritul critic” pe care îl invocă fizicianul nu ştim dacă se referea la conţinutul ştiinţific sau la interpretarea lui filozofică. Oscilarea se exprimă prin două afirmaţii aproape succesive. Acceptă că „a existat… o clipă-zero, un moment al Genezei, corespunzând cu declanşarea Big-Bangului” (16, 8), dar apoi se contrazice când afirmă că „în planul maximei generalizări (filozofice, n.n.), nu poate fi vorba de un început în sensul strict al cuvântului” (16,9). Inconsecvenţa este explicabilă şi în afara presiunii ideologicului, existând şi oameni de ştiinţă „burghezi” care înclină, ca şi I. Ursu, spre un „univers etern, oscilant”, în care starea actuală nu este altceva decât „un ciclu al unei pulsaţii gigantice” (16,2). Gh. Stratan, traducătorul cărţii, şi el fizician, asociază evoluţia Universului cu teoria morţii termice a universului, combătută încă de Engels în „Dialectica naturii”. Acceptarea ideii că trăim „într-un univers aflat în expansiune veşnică”, care se va dezintegra prin „epuizarea treptată a surselor cosmice de energie”, conduce la concluzia că „universul nu va mai exista decât sub formă de radiaţii – şi eventual – sub formă de minuscule particule de praf” (16, 205). Concluzie pe care Gh. Stratan nu o exclude şi pe care I. Ursu o ocoleşte. Fizicianul relativist Ionescu-Pallas merge pe linia lui I. Ursu şi acceptă „Modelul oscilant (care) este preferat din punct de vedere al filozofiei, deoarece, precizând o evoluţie cosmică formată dintr-o secvenţă infinită de cicluri identice, înlătură problemele complicate legate de «originea» şi «starea finală» a Universului” (3, 589). Pentru cine sunt „complicate” aceste probleme? Pentru fizicieni ori pentru filozofi? De ce introducerea unei corecturi (presiune în loc de Marea Explozie) „ar putea salva situaţia”? (3, 589). Prudenţa fizicianului Ionescu-Pallas dovedea o obligaţie resimţită faţă de „punctul de vedere al filozofiei”, în sprijinul căruia credea că poate veni prin pledoaria pentru o „naştere cu mai puţine dureri”, prin „presiune” în loc de „explozie” (3, 589). Geneza mai „liniştită” este găsită în teoria lui Nathan Rose, mai convenabilă filozofiei marxiste, alergică la „explozii” catastrofale. Baza sa matematică elimină colapsul universal prin introducerea unor presiuni negative de frânare şi invocarea conservării energiei totale a Universului (3; 351, 593). Am prezentat patru discipline ştiinţifice asupra cărora filozofia marxistă s-a pronunţat nedrept, folosind „argumente” ce au dovedit o crasă necunoaştere a spiritului ştiinţei. Timp de câteva decenii s-a practicat o cenzurare filozofică a ştiinţelor fundamentale şi o cenzurare politică a ştiinţelor sociale, ce le-a afectat grav dezvoltarea. Cenzurile amintite au împiedicat afirmarea unei valori individuale, a pus capăt unor cariere promiţătoare sau, în cazuri extreme, dar nu aşa de rare, a dus la dispariţia în Gulag a unor oameni de ştiinţă. Nu am amintit istoriografia, în care s-a rescris toată istoria universală după „preceptele” materialismului istoric, cu unele sinteze reuşite, dar şi cu enorme aberaţii, şi nici istoria literaturii şi cea a artelor, cu noi criterii şi ierarhizări decât cele consacrate. Cenzura filozofică s-a atenuat doar după ce s-au constatat relele pe care le-a produs în domeniul ştiinţelor fundamentale („exacte”), dispărând apoi aproape cu totul din motive pur pragmatice. BIBLIOGRAFIE
0 Comments
Leave a Reply. |
Autor: Liviu TatarIstoric & om de cultura Categorii
All
Arhiva
December 2017
|
RSS Feed